Autor: Phil Giraldi
A fost o vreme când Statele Unite ale Americii erau convinse că, apărate de întinderile Oceanului Atlantic la est și ale Pacificului la vest și având la nord și la sud țări prietene, pe care le dominau economic și militar, erau la adăpost de orice amenințare venită din partea unei puteri străine sau chiar a unei coaliții de puteri. Washingtonul era sigur că putea învinge orice adversar într-un război convențional și că, la nevoie, arsenalul său nuclear îi oferea un avantaj unic și decisiv, pe care niciun inamic n-ar fi îndrăznit să-l sfideze după Hiroshima și Nagasaki.
Această epocă de aur, care a durat câțiva ani după cel de-al Doilea Război Mondial, s-a încheiat însă repede. Decidenții de la Washington au ajuns la concluzia că Uniunea Sovietică, fostă aliată în lupta împotriva lui Hitler, reprezenta o mare amenințare dincolo de granițele sale, din cauza adeziunii regimului său la doctrina politică a „comunismului”. „Comunismul” era otrava politică ce amenința să conteste și să răstoarne capitalismul de piață, până atunci necontestat în Statele Unite. Prin urmare, a fost considerat o amenințare nouă și tot mai mare la adresa securității naționale, pe măsură ce partidele comuniste prindeau rădăcini și se dezvoltau în întreaga Europă, precum și în unele părți ale Asiei și Americii Latine. Pentru a sublinia consecințele potențial letale ale acestei amenințări, sovieticii au reușit chiar să pună capăt cvasi-monopolului nuclear american prin operațiunea de spionaj a lui Julius și Ethel Rosenberg, care a dezvăluit Moscovei, printre altele, secrete strict clasificate ale armamentului nuclear.
Dintr-odată, americanii nu se mai simțeau atât de în siguranță. Perspectiva ca Asia de Sud-Est să cadă sub tăvălugul comunist a dus la Războiul din Coreea, deși nici orientarea politică a Coreei, nici capacitățile sale militare nu reprezentau vreo amenințare plauzibilă pentru Statele Unite. Teama de comunism a persistat mulți ani după încheierea Războiului din Coreea printr-un armistițiu care este în vigoare și astăzi. În cele din urmă, ea a dus la Războiul din Vietnam, unde Vietnamul de Nord, sprijinit de China comunistă și de Rusia, părea să amenințe aliații americani din regiune. Chiar și așa, a fost nevoie de un incident fals în Golful Tonkin pentru a atrage Statele Unite în conflictul care a ucis 53.000 de americani și aproape două milioane de vietnamezi.
Atât în timpul Războiului din Vietnam, cât și după acesta, percepția amenințării s-a deplasat geografic, accentul căzând tot mai mult pe ceea ce se petrecea în America Latină și în Caraibe, regiuni, trebuie admis, mult mai apropiate de „casă”. CIA a acționat pentru a submina regimurile de stânga apărute în regiune. Cel mai cunoscut exemplu este răsturnarea lui Salvador Allende în Chile, în 1973, urmată de venirea la putere a generalului Augusto Pinochet, favorabil Washingtonului.
Statele Unite au continuat, de asemenea, să acționeze în Europa pentru a se apăra de sovietici, prin intermediul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), concepută, în teorie, ca un bastion împotriva expansiunii comuniste. Statele Unite erau pilonul central al alianței, furnizând o mare parte dintre militari și cea mai mare parte a banilor. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit, în 1991, contribuabilii americani susțineau un buget militar mai mare decât bugetele militare cumulate ale celor mai multe dintre marile puteri economice și politice ale lumii. America era considerată singura superputere. Apoi a venit 11 septembrie, iar securitatea națională a revenit în prim-plan sub George W. Bush, care s-a autointitulat „noul șerif din oraș” și a împărțit lumea între cei care erau „cu” Statele Unite și cei care „nu erau”.
Bugetul „apărării” a crescut ca răspuns la această percepție a amenințării, susținând o politică externă activă și intervenționistă. S-a afirmat în repetate rânduri că securitatea națională a Americii era amenințată de o mare parte a lumii sau, cel puțin, așa era prezentată situația în timp ce armata americană deschidea sute de baze noi. Această percepție s-a manifestat cu deosebită brutalitate în relațiile cu țări precum Siria, Irakul și, mai recent, Iranul, niciuna dintre ele neamenințând în vreun fel Statele Unite. Iar cultivarea „fricii” în marile instituții de presă a fost întărită de influența politică vastă și crescândă a puternicului lobby israelian din America. Acesta a preluat și a manipulat cu succes falsele preocupări de securitate promovate de statul evreu, corupând Congresul și Casa Albă și transformând interesele Israelului în „imperative ale apărării” naționale americane.
Toate acestea au făcut ca guvernul american să înțeleagă că „securitatea națională” este cartea pe care trebuie s-o joace când are îndoieli și are nevoie să le dea oamenilor impresia că sunt protejați, mai ales atunci când nu se află, de fapt, în niciun pericol. În recenta cursă pentru funcția de guvernator al Virginiei, femeia care a câștigat, fostă ofițer CIA, a găsit de cuviință să se laude că „ne-a ținut în siguranță”. Exploatarea fricii este și un instrument care poate fi scos la iveală, la nevoie, pentru a susține politici fără nicio legătură cu vreo amenințare internațională. Astăzi avem, de exemplu, un guvern care își spionează cetățenii obișnuiți și se amestecă în viețile lor mai mult decât oricând în istoria noastră, iar toate acestea sunt prezentate drept măsuri menite să ne apere. Dar, chiar dacă înțelegem că majoritatea guvernelor pot avea și vor avea comportamente abuzive, manipularea fricii de către președintele Donald J. Trump a mers mult mai departe decât jocul „securității” practicat de predecesorii săi. Și aceștia au acționat prea adesea în numele unor grupuri de lobby interne, precum lobby-ul israelian și contractorii din industria de apărare.
Să observăm, în special, cum Trump a invocat în 2018, în timpul primului său mandat, „protejarea în fața unei amenințări internaționale” tocmai când făcea ceva ce reducea securitatea Statelor Unite și a Orientului Mijlociu. Atunci a denunțat Planul comun și cuprinzător de acțiune al lui Barack Obama (JCPOA), acordul care obliga Iranul să accepte inspecții periodice din partea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), pentru a se verifica dacă nu dezvoltă o armă nucleară. Ca de obicei, Trump a jucat cartea securității naționale pentru a face ceea ce, probabil, îi ceruse Israelul: a susținut că iranienii înșelau autoritățile și își dezvoltau în secret propriile arme nucleare, în instalații ascunse inspectorilor. Firește, n-a prezentat nicio dovadă în sprijinul acestei afirmații, iar ulterior comunitatea serviciilor de informații americane a confirmat că informații credibile arătau că Iranul abandonase în 2003 orice activitate de dezvoltare nucleară care ar fi putut duce la obținerea unei arme. Cu alte cuvinte, Trump mințea și executa voința Israelului într-o chestiune în care interesele reale ale Statelor Unite erau cu totul altele. Și-a justificat acțiunile invocând o „amenințare”.
De când a început, în februarie 2026, războiul declanșat de Israel și Statele Unite împotriva unui Iran care nu le amenința, Trump a susținut invariabil, în declarațiile sale publice despre relația cu persanii, că i-a împiedicat pe iranieni să obțină o armă nucleară, care ar fi amenințat Statele Unite. Era, desigur, o minciună. Iar pentru a-și duce și mai departe infama denaturare a faptelor, a amenințat de cel puțin șapte ori că va distruge complet Iranul, cerând ca țara să fie „ștearsă de pe fața pământului” și/sau „nimicită”, cel mai recent în discursul său de săptămâna trecută la Organizația Națiunilor Unite. Să evoce moartea a nouăzeci de milioane de persani ca temă de discurs sugerează că Trump este și mai însetat de sânge decât bunul său prieten, premierul Benjamin Netanyahu, „autorul unui genocid”.
Și Trump pare să nu știe niciodată când să se oprească. Iată cum i-a amenințat pe membrii NATO pentru că nu au reacționat la „amenințarea” pe care Iranul ar reprezenta-o pentru securitatea americană. Apoi vin monologurile sale caracteristice, stupide și pline de venin, la adresa unor aliați vechi, precum Canada, dar și a Groenlandei, axate invariabil pe pretinsa amenințare pe care acestea ar reprezenta-o pentru securitatea Statelor Unite. Ar trebui să se considere norocoase că au fost tratate atât de blând! Cât despre amenințarea reprezentată de Cuba „comunistă”, președintele a spus săptămâna trecută doar atât: „Cred că voi avea onoarea să cuceresc Cuba. N-ar fi rău. Ar fi o mare onoare. Pot s-o eliberez sau s-o cuceresc; cred că pot face ce vreau cu ea.”
Trump a jucat cartea „securității naționale” și în cazul a două dintre marile sale extravaganțe din Washington, D.C., în timp ce încearcă să transforme orașul în „Trumpland”. Prima este sala sa de bal poleită cu aur, pentru care a demolat Aripa de Est a Casei Albe. Când proiectul a devenit tot mai grandios, iar Trump a descoperit că nu-l putea plăti, a fortificat subsolul și a declarat că modificările, recomandate de armată și de Secret Service, erau necesare pentru securitate. Firește, totul a fost un tertip pentru ca bugetul Pentagonului să acopere cheltuielile necesare finalizării proiectului și pentru ca sala de bal a lui Trump să poată vedea lumina zilei. La fel stau lucrurile și cu dezgustătorul Arc de Triumf — sau, poate, ar trebui să-i spunem Arcul lui Trump, fiindcă asta este în realitate. Pe măsură ce costurile estimate ale acestei extravaganțe, care va obtura priveliștea spre Cimitirul Național Arlington și spre Memorialul Lincoln, au crescut, proiectului i s-a adăugat o componentă de securitate. Acum vor exista posturi de lunetiști în vârful construcției și, probabil, și în interior, ascunse, cu deschideri sub acoperiș prin care se va putea trage. Va exista și un depozit de muniție, ca nimeni să nu rămână fără gloanțe, precum și un spațiu de depozitare pentru drone, care vor putea fi folosite împotriva unor ținte mai mari.
Probabil că Trump va putea ordona „Deschideți focul!” asupra unor turiști presupus imigranți ilegali, adunați lângă monumentele existente din Washington. Și tot el va putea cere lansarea dronelor împotriva Casei Albe, aflate nu prea departe, și/sau a Capitoliului și a clădirilor Congresului, dacă democrații vor ajunge să le controleze în urma a ceea ce el va numi fraudă electorală. Dar nu vă faceți griji! Cu siguranță se va găsi în 2028 un motiv solid de securitate națională care să justifice închiderea democraților și să ni-l ofere pe Donald Trump pentru încă patru ani!
