Autor: Oana-Medeea Groza
În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă relația reală dintre România și Moldova, în condițiile în care niciun lider român n-a fost invitat la Chișinău, pentru celebrarea Zilei Independenței, alături de Macron, Merz și Tusk, respectiv manipularea mediatică legată de agresarea unui livrator nepalez, ce se urmărește și cu ce consecințe.
Maia Sandu a fost unul dintre artizanii înfrângerii lui George Simion în alegerile prezidențiale, iar acum, prin interdicția aplicată lui Ion Ceban, primarul Chișinăului, Nicușor Dan pare să-i întoarcă serviciul. După cum anunța Cozmin Gușă într-unul dintre editorialele sale de azi, Ion Ceban a dat o mare lovitură României, pornind un real turneu politic în Italia, deși interdicția impusă abuziv de guvernul Bolojan se extinde și asupra spațiului Schengen. Partenerul italian demonstrează, astfel, că România nu contează.
Aceeași Italie este cea care l-a arestat pe ucraineanul care a sabotat conductele Nord Stream. Astfel, Italia Giorgiei Meloni își urmărește propriile interese, într-un joc pro-SUA și chiar pro-Rusia și contra nevolnicei UE. Este un joc inclusiv orientat anti-Maia Sandu în alegerile parlamentare de luna aceasta, pentru că e limpede că SUA și, implicit, Italia nu o susține pe actuala președintă a Republicii Moldova. Conform sondajelor, PAS-ul nu are șanse să câștige alegerile, cel mai bine clasat fiind Igor Dodon, urmat de Ion Ceban și Renato Usatîi, cu partidele lor. Problema Moldovei este că ai săi cetățeni sunt puși acum în situația de a alege între Maia Sandu, un avatar al birocrației sorosisto-bruxelleză, și oamenii rușilor și ai KGB-ului.
Cetățenii români sunt profund nemulțumiți și revoltați de faptul că România finanțează Moldova și Ucraina cu sume uriașe, într-un mod ascuns și fără perspectivele unui proiect viitor de parteneriat eficient și util și pentru țara noastră. Relația României cu Moldova se rezumă la un dictat al familiei Rothschild și la interesele macrofinanciare de a se proceda într-un anume fel în regiune.
Emisiunea „Ce-i în Gușă, și-n căpușă”, moderată de Cozmin Gușă, poate fi urmărită de luni până joi, pe Radio Gold FM, începând cu ora 13. Înregistrarea integrală poate fi urmărită pe pagina de Facebook a Radio Gold FM România, dar și pe platforma goldtv.ro
1. Ideea unui „partid al Poporului” care nu se lasă schimbat la fiecare ciclu electoral, ci își modifică politicile în funcție de nevoile istorice, sociale și economice, reprezintă un model foarte diferit de cel occidental. În acest model, continuitatea instituțională asigură stabilitate și capacitatea de a gândi în orizonturi de timp lungi, iar schimbările nu vin din competiția partidelor rivale, ci din adaptarea internă a aceleiași structuri politice. Exemplul Chinei din ultimele șase decenii este poate cel mai elocvent: partidul unic a rămas constant, dar liniile de politică s-au rotit atunci când circumstanțele istorice au cerut-o. De la centralismul radical al lui Mao s-a trecut la pragmatismul economic al lui Deng Xiaoping, de la liberalizarea controlată a anilor ’90 la expansiunea globală a lui Jiang și Hu, iar în ultimul deceniu la consolidarea statului în sectoarele strategice sub Xi Jinping. Același „șasiu politic” a permis schimbări de direcție majore fără a pune în discuție continuitatea sistemului.
În contrast, Occidentul funcționează după logica rotației șoferului. Aici, partidele alternează la guvernare, iar direcțiile politice oscilează uneori violent în funcție de cine se află la volan. Cazul recent al SUA este ilustrativ: Acordul de la Paris a fost semnat de Obama, respins de Trump, apoi reînsușit de Biden și din nou abandonat de Trump în 2025. Această pendulare arată cum un subiect strategic de importanță globală este tratat în logica competiției partizane, iar politicile nu capătă șansa unei continuități pe termen lung. Rezultatul este un traseu „în dinți de fierăstrău” care reduce predictibilitatea și subminează credibilitatea în plan internațional. În Europa situația este mai nuanțată, dar dinamica electorală produce aceleași efecte de fragmentare și încetinește capacitatea de a urmări obiective coerente pe decenii.
Un element central al diferenței dintre aceste modele este relația cu miliardarii și cu capitalul privat. În Occident, concentrarea averii a dus la o influență politică disproporționată: marile corporații și indivizii ultra-bogați finanțează campanii, controlează segmente din mass-media, susțin think-tank-uri și, prin aceste pârghii, orientează politica după interesele lor economice. Sistemul politic devine permeabil la presiuni private, iar deciziile publice ajung adesea să reflecte balanța puterii dintre grupuri economice rivale. În China, situația e diferită: miliardarii există și chiar prosperă, dar nu au libertatea de a dicta direcția politicilor naționale. Partidul îi integrează formal în structuri consultative, dar îi și subordonează. Atunci când interesele private amenință controlul central sau stabilitatea socială, statul poate interveni drastic, așa cum s-a întâmplat în cazul companiilor tehnologice și imobiliare. Capitalul este tolerat, dar nu suveran; se dezvoltă în măsura în care se aliniază cu obiectivele strategice ale partidului.
Acest model al „partidului Poporului” nu este lipsit de riscuri. Lipsa competiției partizane poate diminua feedback-ul democratic și poate lăsa loc erorilor de calibrare atunci când politicile sunt greșit alese. Totuși, avantajul lui structural constă în capacitatea de a menține coerența și direcția pe termen lung, fără a permite ca interesele individuale ale unor miliardari, fie ei interni sau externi, să devină busola întregii țări. Comparând cele două paradigme, se conturează clar diferența: în China șasiul rămâne, dar direcția se ajustează; în Occident șoferii se schimbă, iar drumul devine imprevizibil.
2)Dacă intrăm pe terenul normativ, atunci întrebarea devine: care model servește mai bine interesul public pe termen lung, partidul Poporului care se schimbă prin politici dar nu prin competiția electorală, sau democrațiile occidentale unde puterea alternează și direcțiile politice se redefinesc constant?
Partidul unic are avantajul clar al stabilității și al coerenței strategice. Poate planifica pe 20–30 de ani fără teama că următoarele alegeri vor anula totul. Marile proiecte de infrastructură, tranzițiile economice sau politicile industriale pot fi urmărite fără discontinuități. Acest lucru explică, de pildă, cum China a reușit să construiască mii de kilometri de cale ferată de mare viteză într-un deceniu, în timp ce în Occident asemenea inițiative se blochează adesea între administrații sau în dezbateri interminabile. În plus, faptul că miliardarii nu pot dicta politici după interesele lor asigură o protecție a deciziei publice față de influența disproporționată a capitalului privat. Se conturează ideea că partidul Poporului guvernează în logica unei misiuni istorice, nu în logica ciclurilor electorale.
Pe de altă parte, există un risc evident: lipsa de alternanță reală poate duce la rigiditate și la absența mecanismelor prin care societatea își exprimă nemulțumirea în mod instituționalizat. Dacă partidul greșește în alegerea unei direcții, nu există o opoziție formală care să corecteze cursul. În Occident, chiar dacă schimbările de partid produc zig-zaguri și incoerență, ele reprezintă și un mecanism de feedback. Alegătorii pot sancționa guvernele prin vot, pot aduce la putere un alt proiect și pot corecta erorile. În plus, dezbaterea plurală generează legitimitate și previne concentrarea totală a puterii într-un singur centru. În acest sens, rotația partidelor, chiar dacă destabilizatoare, este o supapă democratică.
Din perspectiva normativă, alegerea între cele două modele depinde de criteriul pe care îl considerăm prioritar. Dacă prioritatea absolută este dezvoltarea rapidă, stabilitatea și protejarea politicii față de miliardari, atunci modelul partidului Poporului pare mai eficient. Dacă însă accentul cade pe participarea publică, libertatea de a contesta deciziile și pluralismul politic, atunci rotația occidentală are superioritate. În realitate, ambele modele au costuri și beneficii: unul oferă stabilitate cu risc de rigiditate, celălalt oferă pluralism cu risc de incoerență.
Poate că idealul ar fi o sinteză: un cadru stabil, cu obiective naționale pe termen lung asumate de toate forțele politice, dar și cu mecanisme democratice reale care să permită corecția direcției atunci când politicile se îndepărtează de nevoile societății. China arată că e posibilă coerența strategică fără alternanță partizană, Occidentul arată că e vitală existența unor mecanisme de control prin pluralism. Întrebarea rămâne dacă se poate imagina un „partid al Poporului” care să combine avantajele celor două lumi, evitând excesele și carențele fiecărei paradigme.
3)În acest model, partidul Poporului nu este un simplu aparat birocratic, nici o organizație electorală care se schimbă la fiecare patru ani. El este un cadru colectiv, o instituție a continuității, în care poporul nu își alege doar un guvern temporar, ci un vehicul istoric. Partidul nu se schimbă, dar politicile sale se reînnoiesc în mod constant, printr-un proces de consultare și adaptare. Aici se află cheia: schimbarea nu vine din rivalitate partizană, ci dintr-o rotație internă a ideilor și din mecanisme instituționalizate de ascultare a societății. Politicile se pot ajusta radical atunci când contextul o cere, dar direcția fundamentală a comunității rămâne stabilă.
Într-o asemenea utopie, miliardarii nu ar putea să își cumpere influența asupra statului. Ei ar putea să fie antreprenori, inovatori, chiar consilieri ai partidului, dar fără să dicteze deciziile. Averea lor nu le-ar conferi automat putere politică, pentru că structura instituțională ar fi construită astfel încât să subordoneze capitalul obiectivelor colective. Dacă un miliardar încearcă să își folosească puterea pentru a submina echilibrul social, partidul îl poate readuce în limitele acceptabile. În felul acesta, politica nu devine o extensie a pieței, ci piața este integrată într-o strategie comună.
Această construcție ar rezolva problema zig-zagurilor politice din Occident. În loc ca societatea să își schimbe mereu „șoferul” și direcția să devină imprevizibilă, partidul Poporului ar păstra șasiul stabil, iar orientările ar fi revizuite prin mecanisme de deliberare colectivă. Cetățenii nu ar fi excluși, dimpotrivă: ar avea acces periodic la consultări, referendumuri tematice, platforme digitale de feedback. Nu ar alege între partide care se anulează reciproc, ci ar participa la modularea politicilor în interiorul aceluiași proiect comun.
Utopia aceasta ar putea fi imaginată ca o simbioză între continuitatea strategică a Chinei și pluralismul consultativ al democrațiilor occidentale. Partidul Poporului ar fi garantul proiectelor de lungă durată — infrastructură, educație, tranziție energetică — dar ar fi și un forum unde societatea își exprimă diversitatea. Dezbaterile nu s-ar transforma în competiții distructive între tabere, ci în mecanisme de ajustare a politicilor comune. Puterea nu ar fi confiscată nici de oligarhii locali, nici de miliardarii globali, ci ar rămâne în logica unei „proprietăți colective” asupra direcției națiunii.
Un asemenea model nu ar fi lipsit de provocări. Ar trebui să evite tentația autoritară, să asigure transparență și canale reale prin care poporul să poată influența direcția. Ar trebui să se protejeze de dogmatism și să cultive flexibilitatea. Dar, dacă ar reuși, partidul Poporului ar putea deveni forma politică a secolului XXI: o instituție a stabilității care totuși se reinventează constant, un sistem în care capitalul este servitorul comunității, nu stăpânul ei, și unde istoria nu mai este scrisă în cicluri scurte de alegeri, ci în strategii de generații întregi.
4)România are deja o experiență de partid unic de facto, doar că nu în sensul „partidului Poporului” de care vorbeam mai devreme, ci în sensul unui sistem oligarhic cu rotație de fațadă. Și aici e cheia: diferența între un partid al Poporului idealizat și ceea ce există în România.
Ceea ce avem azi seamănă cu un cartel politic. Partidele par mai multe, dar se comportă ca ramuri ale aceluiași trunchi: aceiași lideri sau aceleași rețele securistice și baronale își împart resursele, menținând o fațadă de alternanță democratică. Se mimează schimbarea, dar de fapt nimic esențial nu se modifică. Sistemul e construit să protejeze interese private și rețele locale de putere, nu să exprime voința colectivă. În acest cadru, un „partid unic” nu are legitimitate istorică, nici mobilitate politică reală. El doar perpetuează dominația aceleiași elite, cu un decor capitalist și democratic la exterior, dar cu mecanisme profund stagnante.
Modelul ideal de partid al Poporului ar presupune altceva: nu securitate din umbră și baroni locali, ci un cadru instituțional transparent și supus controlului social. Ar presupune ca politicienii și funcționarii să nu fie „stăpâni pe moșie”, ci parte dintr-un mecanism de feedback continuu între populație și conducere. Ar însemna ca rotația să nu fie doar de persoane, ci de politici reale, decise prin consultare, cercetare și participare colectivă. Diferența e uriașă: în timp ce România de azi are un „partid unic informal” care blochează schimbarea, modelul de partid al Poporului ar trebui să fie un „partid unic funcțional” care facilitează adaptarea.
Cum ar fi posibil așa ceva în România? Teoretic, doar dacă se schimbă logica de legitimitate. Dacă politica ar fi construită nu pe rețele de putere ascunse, ci pe încrederea că instituția centrală chiar reprezintă interesul comun. Asta ar presupune transparență radicală (inclusiv digitală), mecanisme clare de consultare, eliminarea oligarhiei economice din finanțarea politică și o cultură publică care nu mai acceptă „fațada” ca pe o normalitate. În lipsa acestor condiții, orice partid unic devine doar o caricatură autoritară a ideii de partid al Poporului.
De aceea, în România, o astfel de utopie ar fi mai greu de realizat decât într-un stat cu tradiție centralizată și disciplină colectivă. Românii au trăit trauma comunismului și sunt suspicioși față de orice formă de „partid unic”. Totuși, se poate imagina un drum intermediar: nu un partid unic oficial, ci un pact național care stabilește direcții majore pe termen lung (educație, sănătate, infrastructură, energie), la care toate partidele se angajează și pe care nu au voie să le zdruncine pentru câștiguri electorale. Ar fi un fel de „șasiu comun” în jurul căruia să se poată roti politicile, fără a mima democrația și fără a aluneca în oligarhie.
Întrebarea e dacă societatea românească e pregătită pentru așa ceva sau dacă va continua să accepte simulacrul. Poate că pentru România, „partidul Poporului” ar trebui să înceapă nu ca instituție politică, ci ca mişcare civică ce obligă clasa politică să își depășească logica de clan și să accepte direcții comune, indiferent de culoarea electorală.
Manual de supraviețuire în România clanurilor
– (Ediția pentru cetățeanul confuz care nu știe dacă drumul e pentru el sau pentru nașul primarului)
Capitolul I – Despre drumuri și alte panglici
În România clanurilor, drumul asfaltat nu e niciodată un drum obișnuit. El e o declarație de iubire genealogică. Dacă ești norocos și fratele primarului are mall, vei avea parte de asfalt lucios, semafoare inteligente și parcări cât vezi cu ochii. Dacă nu, îți rămâne noroiul, pentru că nu ești rudă de sânge cu nimeni important. Adevărul simplu e acesta: drumurile publice se construiesc în funcție de arborele genealogic, nu de harta urbană.
Capitolul II – Politica de clan: când verii fac legea
În România clanurilor, politica e o reuniune de familie prelungită. În loc de dezbateri parlamentare, avem certuri de bucătărie. „Tișe contra Tișe” e doar varianta oficială a eternului „cine moștenește casa bunicii”. Un clan se ceartă cu alt clan, dar niciodată pe bune: după ce se bat în declarații, se adună la aceeași masă și împart prada. Poporul? El e chelnerul care aduce țuica și spală vasele.
Capitolul III – Cum recunoști asfaltul unui clan politic
Există trei semne clare:
1. Asfaltul apare brusc, deși oamenii cer de zece ani canalizare.
2. Mall-ul, fabrica sau pensiunea rudelor se află fix la capătul drumului.
3. Panglica se taie de către rude, cu foarfeci aduse din vitrina bunicii.
Capitolul IV – Cum să supraviețuiești ca simplu cetățean
Nu încerca să contești direct clanul: îți vei rupe roțile în gropi. În schimb, adaptează-te. Fă-ți prieteni printre cumnați, mergi la grătarele baronilor locali și așteaptă-ți rândul la „atenții”. Ține minte: nu există drum public, există doar drumuri de familie la care, uneori, ești invitat ca musafir.
Capitolul V – Lecția finală
România clanurilor e țara unde democrația e mimată ca în comunism, dar cu fațadă capitalistă: în loc de „drumul partidului”, avem „drumul cumnatului”. Singura diferență e că pe vremuri aveai pancarte cu Ceaușescu, iar acum ai bannere cu reduceri la mall-ul fratelui primarului. Preluare internet