Autor: Adrian Severin
Atunci când propaganda oficială de la noi, referitoare la războiul din Ucraina, dorește să combată o teză fără argumente, o califică drept „narativ rusesc”. Aceasta este o încercare de a nega tezele prin anti-teze și etichetele prin alte etichete. Există, însă, mai multe narative, nu numai rusești; chiar și acestea din urmă modificându-se în timp. Când noile „narative rusești” coincid cu vechile „narative românești”, care le-au precedat, autorii români devin „trompete moscovite”. Când vechile „narative rusești” devin utile în atingerea scopurilor propagandei oficiale românești (de fapt doar un penibil și servil ecou al propagandei Occidentului euro-atlantic) ele sunt de îndată „naționalizate”; adică, „euro-atlantizate”. Iată motivele care ne împing să cercetăm fascinanta „lume a narativelor”.
„NARATIVUL SOVIETIC”, „NARATIVUL RUSESC”, „NARATIVUL UCRAINEAN” ȘI „NARATIVUL ROMÂNESC”
Războiul Occidentului euro-atlantic plural cu Rusia, desfășurat pe segmentul de front ucrainean, a readus în discuție atât problema frontierelor Ucrainei, cât și pe aceea a tratatului politic de bază româno-ucrainean încheiat în 1997.
Declarația profesorului Andrei Marga, potrivit căreia frontierele Ucrainei sunt „nefirești” întrucât ele includ teritorii aparținând, din perspectivă istorică, dar și etno-demografică, altor națiuni, a trezit un imens scandal. Printr-o nouă poziție lipsită de decență și de minimă demnitate națională, Ministrul de Externe al României, s-a grăbit să afirme că spusele predecesorului său (Andrei Marga deținând în trecut și portofoliul afacerilor externe în guvernul român) ar prelua „narativul rusesc”, cu subînțelesul că dacă „narativul” este rusesc el este chiar prin aceasta fals și, deci, reprobabil.
Desigur, se subînțelege din nou, este fals și prin contrast cu „narativul ucrainean”, potrivit căruia în 1918 România, Polonia și Ungaria ar fi ocupat teritorii ale unui stat ucrainean, altminteri, inexistent, și anume, respectiv, Bucovina de nord, ținutul Herței și ținutul Hotinului, Galicia și Transcarpatia.
Trebuie remarcat că „narativul ucrainean” reia pe fond „narativul sovietic” care susținea că nașterea României Mari prin încorporarea Basarabiei ar fi fost un act imperialist pe linia politicii expansioniste a Regatului României. O teză combătută de istoriografia română în perioada regimului comunist ceaușist, dar care nu tulbură somnul ministrului Bogdan Aurescu. „Narativul românesc” era „național-comunist” și de aceea incompatibil cu viziunea „globalismului triumfător” și uniformizator, anti-național și anti-democratic, susținută azi la București, în notă neocolonială, de guvernul unor partide care, în ciuda numelor, de fapt uzurpate, nu sunt nici național și nici liberal, nici social și nici democrat.
De Bucovina de nord și ținutul Herței, însă, sovieticii nu vorbeau, căci acelea nu aparținuseră Imperiului țarist, al cărui succesor era, sub aspect geostrategic, URSS, ci fuseseră revendicate pur și simplu de Stalin, în 1940, sub pretextul impertinent că ar compensa pierderile suferite prin ocupația românească a Basarabiei timp de 22 de ani. Cu alte cuvinte nici măcar Iosif Visarionovici nu pretindea că bucovinenii (recunoscuți ca fiind români, spre deosebire de „moldovenii” basarabeni) ar fi locuit pe pământuri ucrainene. Potrivit „narativului sovietic”, imperialismul românesc se limita la unirea cu Basarabia.
Iată că „narativul ucrainean” extinde „narativul sovietic” și asupra Bucovinei. Potrivit gândirii domnului Aurescu acesta trebuie să fie un progres, fără îndoială acceptat și confirmat, cel puțin prin tăcere sau prin condamnarea „narativului rusesc”, de către aliații occidentali ai României.
Actualul „narativ rusesc” renunță la „narativul sovietic” și, prezentând anexarea Bucovinei de nord, Herței, Hotinului, Galiciei și Transcarpatiei, dar și a Malorusiei, adică Donbasul, pentru a fi incluse în teritoriul Ucrainei, ca acte ilegitime, cere repararea nedreptății și restituirea teritoriilor menționate statelor din care au fost rupte, cu sau fără violență, dar, în orice caz, prin „decret imperial sovietic” și, evident, cu încălcarea principiului naționalității. Trebuie să mărturisesc că acesta este și narativul pe care în copilărie mi l-au suflat la ureche, nu fără teamă, tatăl meu și bunicii mei paterni, alungați de ocupația sovietică de pe pământurile lor natale din Bucovina de nord și Basarabia, pentru ca apoi, începând cu școala generală și terminând cu anii de studenție să mi-l repete, inițial cu rezerve, iar apoi cu tot mai mult curaj, profesorii de istorie, geografie sau limbă română.
Spre deosebire de „narativul românesc” de atunci, „narativul rusesc” de azi nu pomenește nimic de Bugeac – teritoriul de sud al Basarabiei încadrat de limanul Nistrului și de brațul Chilia, braț prin care se ajunge la gurile Dunării, transformându-l pe deținătorul său în putere dunăreană. De ce? Pentru că, pe de o parte, Rusia, în mod tradițional dorește să ajungă ea acolo, dar pe de altă parte, cu greu poate pretinde că ar fi vorba despre un teritoriu istoric rusesc, așa cum nici ucrainean nu este. Este vorba despre un pământ disputat de-a lungul vremilor între valahi (românii de sud), moldoveni (românii de est) și tătari, peste care, în evul mediu, a domnit Ștefan cel Mare și Sfânt, pentru ca, în perioada modernă, să revină în componența României Mari.
„NARATIVELE INTERESELOR” ȘI „NARATIVELE ADEVĂRULUI”
Narativul profesorului Marga nu avea cum să nu se suprapună peste cel rusesc atât cât este vorba despre fapte reale. Aceasta este realitatea. Dacă și rușii o recunosc, ei trebuie lăudați. Nu au recunoscut-o totdeauna. Chiar dacă au ajuns la concluzii corecte din motive incorecte, concluziile nu au de ce fi respinse. A le respinge înseamnă să recunoaștem – fără nici un temei și împotriva intereselor noastre – că România Mare a fost un stat imperialist care s-a format prin subminarea drepturilor teritoriale ale altora. Asta spun, de fapt, criticii lui Andrei Marga.
Dacă acestea sunt faptele, rezultă că nu România, ci Ucraina este rezultatul unui proiect politic imperialist – este vorba despre imperialismul sovietic – și în acest sens granițele sale sunt „nefirești” pentru un stat care dorește să se integreze ca „stat național” într-o Europă a națiunilor, respectiv într-o uniune de state-națiune care își gestionează în comun interesele pe baze federale. Este exact ceea ce am spus și eu chiar înaintea profesorului Marga: RSS Ucraineană desprinsă din URSS în 1991 nu este un stat național, ci o entitate geopolitică de tip sovietic care folosind metodele de guvernare ale statelor națiune fără a-și asuma caracterul multinațional ajunge inevitabil la autoritarism intern, exprimat, în cele din urmă, tot inevitabil, prin agresivitate externă. Până când aceste contradicții nu vor fi rezolvate, indiferent de cum va ieși Rusia din actualul război, Ucraina va fi o sursă de conflicte, insecuritate și instabilitate în vecinătatea sa și de acolo, prin contagiune, în întreaga Europă.
Nici eu nici profesorul Marga nu am făcut altceva decât să atestăm existența unei probleme. Ea există indiferent de dorințele noastre.
Cum se poate rezolva este o altă discuție. Rușii cred că prin forță. Eu unul, ca și Andrei Marga, cred că prin mijloace politice, cu condiția ca în soluționarea problemei să se implice toate statele vecine Ucrainei, principalele puteri relevante ale lumii de azi (mă gândesc la membrii permanenți ai Consiliului de Securitate ONU) și UE. Mai ales atunci când în „pachetul păcii” intră și tranzacțiile teritoriale se știe că nimeni nu le acceptă pur și simplu fără garanții și compensații pe care numai puterile mari le pot oferi sau, cel puțin, facilita.
Nici războiul din Ucraina nu are o soluție simplă ucraineano-rusă. Terminarea lui se găsește într-un ansamblu complex de înțelegeri implicând atât vecinătatea imediată și apropiată a zonei de conflict, cât și continentul european și chiar întreaga emisferă nordică.
Mai există, însă, și un alt „narativ rusesc” legat de Ucraina pe care mai nimeni nu l-a identificat până acum. El sună astfel: „prin tratatul româno-ucrainean din 1997 România a cedat teritoriile sale Ucrainei”, cu varianta agravantă potrivit căreia „aceasta este o cedare fără precedent acceptată de un stat fără luptă pe timp de pace”. Acest narativ, total mincinos, a fost strecurat în mințile românilor cu mult succes, în ciuda văditei sale iraționalități: nu poți ceda ce nu ai.
„CRIZELE ÎNGHEȚATE” CA GARANȚIE ÎMPOTRIVA UNUI ALT IUNIE 1941
Cam de pe la mijlocul anilor 1990, Rusia (nu neapărat și Președintele Boris Elțin cu camarila sa) și-a dat seama că strategia potrivit căreia acceptase dezintegrarea URSS în schimbul integrării euro-atlantice este sortită eșecului. Occidentul euro-atlantic nu avea intenția de a integra Rusia iar „casa comună europeană”, dorită de Gorbaciov, în care rușilor ar fi urmat să li se rezerve un apartament de lux, nu avea să se construiască. În schimb, privatizarea accelerată a economiei sovietice (supracapitalizate în trecut pe seama vieții austere a cetățeanului rus) prin cooperarea între capitaliștii de pradă occidentali și capitaliștii de tranziție băștinași, lăsa statul fără vlagă economică. Cei dintâi erau interesați în spălarea banilor lor negri, pentru a fi re-exportați apoi ca bani albi, purtători și de avuție națională rusă, iar cei din urmă, scăpați de sub presiunea dictaturii comuniste, erau puși pe acumulare primitivă de capital rusesc scump, pe care apoi să îl exporte ieftin pentru a obține profiturile mari necesare unei vieți de lux în străinătate.
Vorbim și despre vremea când intervenția NATO în Balcanii de vest și politica americană de albanizare a acestora, pentru a-și croi drum spre Marea Neagră și de acolo, pe rutele transcaucaziene, spre Marea Caspică și Asia Centrală, călcau în picioare, odată cu regulile vechiului drept internațional convenit pe timpul Războiului rece, tradiționalele interese strategice ale Rusiei în Europa de Sud-Est. În aceeași perioadă izbucnea, susținut de Occidentul plural, și primul război din Cecenia, care risca să contamineze de spiritul secesiunii întregul Caucaz (am perceput direct o atare tendință în Ingușetia vecină) și să taie rutele petrolului venit dinspre Caspica spre Rusia. Tot atunci, administrația americană își trimitea „consilieri” în Georgia și trecea la amplasarea de baze militare în republicile central-asiatice ex sovietice.
Așa arăta era „marii prietenii americano-ruse” post-bipolare, când SUA intervenea, aproape la vedere, în alegerile ruse, pentru a asigura reînnoirea mandatului lui Boris Elțîn.
În atari circumstanțe, anumite cercuri de putere rusești („factorul intern”) au început, pentru orice eventualitate, să mineze drumurile pe care „lupul euro-atlantic”, pentru moment îmbrăcat în blană de oaie, ar fi putut pătrunde în stâna „oilor ruse” îmbrăcate în blană de lup. Aceasta însemna, crearea unor crize locale cronice, fie active fie adormite, reale sau virtuale (precum cele din Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia, Abjaria, pe lângă cea mai veche din Nagorno-Karabah) care să țină în șah guvernele țărilor respective sau ale celor vecine. (A se vedea cazul Transnistriei, care găzduiește o întreagă armată rusă și, mai ales, un uriaș depozit de tehnică militară, păstrată mai mult pentru a fi un pumnal de înfipt în spatele Ucrainei, decât un os în gâtul Moldovei). Aceste crize justificau fie o prezență militară rusă pe teritoriul statelor din „vecinătatea apropiată” (ex sovietice), fie intervenția armată în caz de nevoie în acele state. Motivele puteau fi diverse: de la apărarea drepturilor minorității ruse (sau ale altor drepturi ale omului) până la restabilirea păcii în regiune.
Doctrina militară rusă se contura astfel sintetizată în formula „nici un alt iunie 1941”; adică, orice măsură este permisă pentru a nu mai permite un alt atac prin surprindere venit din partea unui aliat aparent care la un moment favorabil lui își dădea masca jos dezvăluindu-și rezervele mentale ostile Rusiei (așa cum făcuse în iunie 1941 Germania nazistă, până atunci parte a Pactului Ribbentrop – Molotov).
RUSIA SE OPUNE TRATATULUI ROMÂNO-UCRAINEAN ȘI MODIFICĂRII FRONTIERELOR STABILITE PRIN TRATATUL DE PACE DE LA PARIS
Iată contextul în care România negocia cu Ucraina tratatul de prietenie, cooperare și bună vecinătate (cunoscut în langajul diplomatic drept „tratatul politic de bază”). Față de perspectiva încheierii acestuia Rusia avea o dublă abordare, oarecum contradictorie. Cel puțin în aparență.
Pe de o parte, s-a sugerat Bucureștiului că Moscova ar prefera ca acest tratat să nu se încheie. Interesul era clar. Fără tratat, așa cum ne-o spusese foarte clar ambasadorul SUA la București, intrarea României în NATO, dar și în UE, ar fi fost imposibilă. Acesta ne mai precizase că încheierea tratatului era doar o condiției necesară, dar nu și suficientă pentru a ne permite accesul în NATO și evitarea rămânerii noastre ca o zonă-tampon între Occidentul euro-european și Orientul ruso-asiatic. SUA ne cerea imperativ să încheiem tratatul, creându-ne tensiuni în relația cu Rusia, fără a se angaja, însă, că va răspunde pozitiv cererilor noastre.
Din perspectiva Moscovei, însă, lipsa unui tratat româno-ucrainean care să clarifice raporturile geo-politice dintre cele două țări vecine, mai mult decât a fi un impediment în calea extinderii NATO (pe atunci abordate cu rezerve la Washington), ar fi lăsat statutul teritorial al Ucrainei într-o dezbatere deschisă nu doar cu privire la frontierele estice, ci și cu privire la cele vestice, nu numai în raporturile cu Rusia (celălalt mare succesor al URSS), ci și în cele cu România. Dacă România nu ar fi convenit tratatul cu Ucraina, Rusia ar fi putut spune, pe lângă faptul că românii sunt „iredentiști” și „revizioniști” (urmărind repunerea în discuție a Tratatului de Pace de la Paris din 1947), și că suveranitatea statului ucrainean, desprins din URSS, asupra teritoriilor sale este discutabilă, nu doar în relația cu Rusia (referitor la Crimeea și Dombas), ci și în cea cu România (referitor la Bucovina de Nord și Herța). Deci nu doar rușii aveau ceva de revendicat, ci și românii. Nu doar față de Rusia fosta RSS Ucraineană avea datorii teritoriale, ci și față de România. Evident, această carte, vizând partajarea Ucrainei, urma a fi jucată la timpul potrivit ca o manevră de ultim recurs, exclusiv în situația în care Kievul ar fi înclinat către o ruptură totală de Moscova și o deplasare către vest, schimbând obediența rusă cu una americană sau / și vest-europeană. Ceea ce s-a întâmplat în perioada 2014-2022, dar în condițiile în care România era deja membru NATO și UE, având un tratat de cooperare și bună vecinătate cu Ucraina.
Pe de altă parte, până la eventuala naștere a momentului optim, mai exact în perioada 1991-1997, Rusia încuraja Ucraina să nu facă nici un fel de concesii cu caracter teritorial României. Evident, Moscova credea că astfel zădărnicește încheierea tratatului ucraineano-român, dar mai ales spera ca într-o formă sau alta (cel puțin în cadrul Commonwealth-ului Statelor Independente) să recupereze Ucraina și nu voia să o găsească diminuată teritorial.
În acest demers, Rusia a găsit întregul sprijin al Occidentului colectiv și cu precădere al fostelor puteri învingătoare în cel de al Doilea Război Mondial. Același ambasador american, înainte pomenit, luând act de încercările diplomației românești de a mai recupera ceva din teritoriile pierdute la finele amintitului război, îmi spunea textual că, dacă România nu poate încheia tratatul cu Ucraina întrucât are „pretenții teritoriale”, ea poate obține teritoriile dorite numai declarând război Ucrainei, situație în care „se va găsi imediat în război cu toată lumea și în primul rând cu SUA și celelalte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris.”
Așa se explică și de ce împrejurarea că vechi teritorii românești se aflau în componența RSS Ucrainene (republică sovietică pe punctul de a deveni, pur și simplu, Republica Ucraineană), era pusă pe seama Pactului Ribbentrop – Molotov, deși situația respectivă nu mai avea nici o legătură cu zisul pact, denunțat de Germania nazistă în iunie 1941, odată cu declanșarea războiului împotriva URSS. Declararea Pactului de către Parlamentul României ca fiind „nul ab initio” nu prea avea nici ea sens, întrucât România nu fusese parte a acelei înțelegeri și prevederile ei nu i se aplicaseră niciodată în mod direct. Nimeni nu avea, însă, curajul să spună că teritoriile fuseseră pierdute odată cu pierderea războiului prin voința conjugată a URSS și a aliaților occidentali, sintetizată în Tratatul de Pace de la Paris; tratat având, culmea, ca semnatar distinct și RSS Ucraineană – o ficțiune geopolitică sovietică acceptată de SUA și apoi de ONU. În cadrul negocierilor, ucrainenii ne-au și spus: „noi nu v-am luat nimic; dacă vreți ceva mergeți la Moscova și la Washington.”
DOUĂ NARATIVE FALSE: „ROMÂNIA – STAT IREDENTIST” ȘI „ROMÂNIA – STAT TRĂDAT”
Declarația Paramentului României din 1 decembrie 1991 privind referendumul din Ucraina (referendum având ca obiect ieșirea acesteia din URSS) a fost inspirată din punct de vedere strategic, dar a constituit o mare povară tactică, dacă nu chiar o eroare, întrucât a fost dovada pe care s-a bazat „narativul ruso-american” prin care România devenea „stat revizionist și iredentist”. Cu acest narativ avea să se lupte Președintele Emil Constantinescu la Summitul OSCE de la Lisabona, din decembrie 1996, când a făcut mult criticata declarație potrivit căreia „România este gata să facă sacrificii istorice” pentru a normaliza relațiile cu Ucraina. Este meritul diplomației noastre de la acea vreme că totul a rămas la nivelul declarației cu pricina și nici un sacrificiu istoric nu a mai fost făcut.
În schimb, s-a trecut la „narativul rusesc B”: „România victimă a imperialismului ucrainean cărora trădătorii care au semnat tratatul politic de bază româno-ucrainean i-au cedat teritorii fără luptă”. Consimțământul românesc fiind, chipurile, viciat prin trădare, precum și prin violența politică la care se dedase Ucraina, tratatul ar fi trebuit repus în discuție, așadar, cu prima ocazie.
Adevărul era, desigur, cu totul altul. Realizând că, dincolo de relativ îndepărtata perspectivă a intrării în NATO, singura alianță politico-militară existentă în cadrul ordinii unipolare instalate spontan după sabordarea URSS, ea are nevoie să își consolideze securitatea inclusiv în afara acesteia și că, în atare sens, trebuie să aibă în statul ucrainean atât un stat tampon apt a ține cât mai departe la propriu Rusia post-sovietică, oricând susceptibilă a-și redescoperi ambițiile imperiale, cât și o putere prietenă desprinsă de imperiul sovietic, a cărei independență și suveranitate depindeau de ancorarea în solul politic vest-european prin intermediul vecinilor români și polonezi, România a decis să încheie tratatul de prietenie, cooperare și bună vecinătate cu Ucraina, în pofida rezervelor moscovite. Numai așa, printre altele, se putea realiza trilaterala Polonia-România-Ucraina care, prelungită prin trilaterala România-Bulgaria-Turcia și cu spatele asigurat de parteneriatul strategic româno-maghiar, ar fi creat o structură subregională de securitate unind Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Egee.
După ce s-a consultat cu toate partidele politice asupra acceptabilității textului convenit (votul opoziției pedeseriste în Parlament nu a fost decât un gest de ipocrizie populistă, căci la consultările nepublice nu ridicase nici o obiecție), argumentul decisiv în favoarea semnării imediate a fost dat de reprezentanții românilor ucraineni care au cerut finalizarea urgentă a acordului sperând ca astfel să obțină protecția culturală necesară salvării identității lor până când o soluție teritorială mai convenabilă ar fi devenit posibilă. În acest sens tratatul cuprindea, în afara clauzelor existente și în tratatul româno-maghiar cu privire la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, și acordul pentru crearea a două euro-regiuni (Dunărea de Jos și Prutul superior / Bucovina) care ar fi adus pe românii din Bucovina de Nord, Herța și Hotin, precum și pe cei din sudul Basarabiei, la o viață comună cu românii din România, fără modificarea frontierelor. Din păcate, guvernele care au urmat nu au pus în aplicare tratatul așa cum se cuvenea. Aceștia sunt iresponsabilii sau trădătorii.
„Narativul rusesc” a înfrânt, însă, această realitate. Pentru infiltrarea lui în mințile românilor au fost puse în mișcare imense forțe mediatice și au fost exploatate în orb unele personalități române cu sincere sentimente patriotice, dar marcate de naivitate și lipsite de cunoștințele minime de drept internațional. Acestora li s-au adăugat, evident, „conservele” ascunse de mult timp prin cămările Ministerului de Externe.
Narativului respectiv i-a suflat vânt în pânze și un cunoscut istoric care, fără să fi citit tratatul și fără să fi cunoscut dedesubtul negocierilor (avea să recunoască aceasta mai târziu) a deplâns încheierea lui, descriind-o ca fiind unul dintre cele mai nefericite evenimente din timpul vieții sale. Evident, nici un istoric serios nu putea susține că în 1997 România cedase teritoriile pierdute în 1947 (sic!), dar celui la care mă refer i se băgase în cap că dacă România rămâne în dispută cu Ucraina, în loc să se transforme într-o punte pe care aceasta să meargă spre Occident, Rusia le va lua ucrainenilor teritoriile românești și ni le va restitui nouă.
Teritoriile nu le-am recuperat și nimeni nu era dispus să ni le restituie (toți se gândeau cu groază că dacă România recuperează ceva se va declanșa o reacție în lanț în cadrul căreia Polonia va cere de îndată Galiția, iar atunci Germania va cere și ea restituirea Sileziei date polonezilor în schimbul Galiției, etc. și toți, inclusiv polonezii, presau să nu o facem), dar aplicarea tratatului cel puțin pentru protecția românilor ucraineni a fost mereu afectată de atmosfera proastă construită artificial în jurul său în România, cu ucrainiano-fobia aferentă.
Partenerii americani nu au combătut acel narativ rusesc, ci l-au preluat pentru a spune că ce a fost „cedat” a fost „cedat” pentru totdeauna, iar ca recompensă România a primit accesul în NATO și UE, adică mai multă prezumtivă securitate și prosperitate. Așa se face că, la izbucnirea războiului americano-rus din Ucraina, este îndoielnic dacă România se bucură de securitate și prosperitate, dar este cert că societatea românească este fracturată, pe lângă alte cauze de dezbinare, între rusofobi, care nu mai uită să îl blesteme pe Molotov, și ucrainofobi, care vor dărâmarea frontierelor stalinisto-hrușcioviste și urăsc neobanderismul lui Zelenski. În falia care separă cele două grupuri au căzut și declarațiile profesorului Andrei Marga, precum și strădaniile celor care nu cred și nu acceptă că granițele pot fi modificate cu tancul ori că minoritățile au dreptul la autodeterminare prin secesiune, dar care se opun escaladării actualului război și cer căutarea păcii pe calea unei conferințe internaționale a tuturor puterilor interesate. Printre aceștia mă număr și eu.
Cum se poate ajunge acum la pace în același timp ținând seama de realitatea raportului de putere între părțile interesate și respectând principiile de drept internațional? Cum să găsim o soluție care să nu nege nici faptul împlinit nici sentimentul dreptății, conciliind principiile cu pragmatismul? Iată sfidările momentului pe care prea puțini sunt doritori să le ia în considerare!
În acest context ce posibilități are România de a-și vedea promovate interesele naționale legitimate din punct de vedere istoric, moral și demografic? Iată sfidarea românească!
ORI STAT-NAȚIUNE ORI FEDERAȚIE ȘI DREPT DE SECESIUNE
Pacea nu este absența războiului. Pentru ca o pace să fie adevărată, adică să fie durabilă, ea trebuie să se întemeieze pe anumite principii și să fie garantată de un anumit echilibru de putere la nivel local, regional și global. Un echilibru suficient de flexibil pentru a se reface atunci când unul dintre componentele unei anumite concentrări de putere, urmând calea intereselor sale vitale, trece dintr-o tabără în alta.
Această rețetă este valabilă și în cazul actualului război din Ucraina. Una dintre principalele întrebări care se pun, în căutarea păcii juste, fezabile și durabile este dacă Ucraina postbelică va deveni un stat-națiune, asemenea tuturor statelor europene, sau va rămâne o relicvă a imperiul sovietic, situație în care va trebui să se federalizeze pentru a asigura autodeterminarea internă a comunităților etno-culturale care nu sunt ucrainene și nici măcar slave, locuind pe teritoriile lor istorice ocupate de URSS sau transferate de aceasta; autodeterminare dublată, în anumite condiții, de un eventual drept de secesiune în scopul revenirii la națiunea din care au fost forțate să se desprindă.
Posibilitatea ca la est și sud Ucraina să se ucrainizeze, prin restituirea vechilor teritorii rusești și tătărești, împreună cu populația rusofonă trăitoare acolo, Rusiei, dar să rămână cosmopolită la est, prin păstrarea teritoriilor românești, maghiare și poloneze, ocupate în 1944/45 de Armata Roșie, cu binecuvântarea ulterioară a aliaților occidentali, nu poate garanta stabilitatea internă a țării și pacea în regiune pe termen mediu și lung. Or, toată lumea are nevoie de o Ucraină stabilă și în siguranță.
Nu se poate admite că modificarea dispozițiilor Tratatului de la Paris (1947), precum și a fostelor frontiere interne ale URSS în cadrul cărora s-au autodeterminat fostele republici sovietice în 1991, se realizează exclusiv prin forță (așa cum o face Rusia acum). Tocmai de aceea problema trebuie adusă la masa negocierilor, chiar dacă negocierile vor avea loc, inevitabil, într-un context calibrat de război. Acolo, soluția va trebui să țină seama de argumentele și de interesele legitime ale tuturor părților în concurs.
De asemenea, astfel de modificări nu pot avea loc fără grija de a se realiza un echilibru geopolitic între statele central și est europene aflate între frontiera de est a Germaniei și frontiera de vest a Rusiei.
În fine, nu se poate ignora faptul că de regimul național (identitar) și teritorial (geografic) al Ucrainei va depinde și regimul său politic, iar de acesta va depinde și comportamentul ei în relațiile internaționale. O Ucraină Mare construită după un proiect sovietic și înarmată după un proiect american se va comporta într-un fel. O Ucraină stabilă și viabilă legitimată ca stat națiune se va comporta altfel.
În măsura în care, după război, frontiera rusă va avansa spre centrul Europei, statele central și est europene vor trebui să aibă toate resursele demografice, geografice și economice pentru a-și auto-garanta securitatea în raporturile atât cu Rusia cât și cu Ucraina, indiferent de ce va face NATO sau ce se va întâmpla cu UE. În fond, chiar actualul război din Ucraina ne-a dovedit că SUA și NATO nu intervin nici în confruntările de rezultatul cărora sunt direct interesate decât după ce actorii locali și-au epuizat toate mijloacele de supraviețuire.
Observația este valabilă inclusiv pentru membrii NATO. Cei care ar fi atacați nu vor primi mai mult sprijin decât a primit Ucraina; poate nici atât. Nimeni nu trebuie să uite asta.
Dacă Rusia se va deplasa spre Europa centrală, și Europa centrală va trebui să se deplaseze spre Rusia. Pe Ucraina nu se va putea conta, cel puțin pentru o lungă perioadă după război, necesară refacerii, decât dacă ea devine un stat asemenea celorlalte din vecinătatea sa. La urma urmei inițiații știu că actuala structură geo-culturală, geo-economică și geo-politică a Ucrainei, de sorginte sovietică, i-a făcut pe protagoniștii UE să amâne permanent apropierea prea mare a acesteia de uniune.
Celor cărora asemenea observații li se par azi șocante, ele li se vor impune ca probleme esențiale reclamând o rezolvare urgentă, nu după ce febra războiului va trece, ci chiar înainte și în scopul trecerii de la război la pace. Aș vrea să fiu cât se poate de clar: fără soluționarea problemei teritoriale a Ucrainei pe baza unor principii acceptate chiar în timp ce armatele se confruntă, nu va exista pace; cel mult vor fi unele pauze în desfășurarea războiului, și acelea tensionate.
MODIFICAREA FRONTIERELOR PRIN NEGOCIERI POLITICE ESTE LEGITIMĂ ȘI NECESARĂ DACĂ ASTFEL ESTE SALVGARDATĂ PACEA
Pe la mijlocul anilor 1990, pe când se dezbătea aprins admisibilitatea abaterii de la principiul integrității teritoriale cu privire la Rusia, în condițiile războiului de secesiune cecen, lordul Russel Johnston, fost Președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, a șocat prin lansarea ideii că modificarea frontierelor trebuie acceptată atunci când astfel, iar nu prin menținerea lor cu orice preț, se salvează pacea. Evident, era vorba despre modificări realizate prin instrumente politice, iar nu militare. Moțiunea propusă de lordul Russel a condus la decizia elaborării unui raport cu privire la autodeterminare și secesiune, al cărui raportor am fost desemnat să fiu eu însumi. (Moscova a acceptat atunci demersul cu condiția ca regulile convenite să se aplice tuturor.)
Cum stă România în acest context? Pentru a scăpa de dureri de cap „narativul american” a preluat „vechiul narativ rus”, punându-l însă într-un context pozitiv. „România a acceptat pe timp de pace și de bună voie să excludă orice posibil contencios teritorial cu Ucraina, renunțând, prin Tratatul din 1997, la orice pretenții privind teritoriile ocupate cândva de URSS și anexate RSS Ucrainene. A făcut-o spre binele stabilității și securității în Europa centrală și de est, fapt pentru care merită marele premiu euro-atlantic de bună purtare. Așadar, nu mai este nimic de discutat.”
„Vechiul narativ rus” după ce a vorbit despre „cedare de teritoriu”, confruntat cu evidențele și logica elementară, care arată și orbilor că România nu avea înainte de încheierea amintitului tratat drepturi de care să fie lipsită după aceea, dobândind, în schimb, drepturi neavute înainte (a se vedea dreptul de a obține platoul continental anterior revendicat fără succes încă de pe timpul regimului comunist), și-a nuanțat poziția pentru a spune că nu teritoriile au fost cedate, ci dreptul de a le revendica a fost abandonat. Pe asta se bazează și actualul „narativ american”.
În realitate problema frontierelor în Europa de est este închisă numai în spiritul, în litera și în limitele Actului final de la Helsinki (1975).
Cu privire la controversele teritoriale, Tratatul politic de bază româno-ucrainean, după ce recepționează convențional întregul Act final de la Helsinki, copiază cuvânt cu cuvânt acele texte care se referă la renunțarea modificării frontierelor prin forță și la încercările statelor de a formula pretenții asupra teritoriilor care nu le aparțin în mod legitim. Acestea sunt faimoasele clauze prin care România ar fi renunțat să evoce faptul că o parte din teritoriile sale au fost ocupate de imperiul sovietic, rămânând în componența succesorilor URSS. Or, dimpotrivă, reluarea acelor articole împreună cu trimiterea generală la Actul final de la Helsinki fac din prevederea acestuia, conform căreia frontierele se pot modifica prin acord politic, odată tratatul româno-ucrainean ratificat de legislativele celor două state, o obligație juridică (fie doar și de diligență) a ambelor părți (obligația de a negocia cu bună credință) sau o posibilitate acceptată cu putere juridică de amândouă (în condițiile în care Actul final nu fusese ratificat de parlamentele statelor semnatare). A sosit momentul ca această posibilitate să devină realitate.
Pentru cei care nu au înțeles încă, Tratatul din 1997 nu se referă la frontiere (acestea au fost consacrate consensual prin tratatul de frontieră, semnat la Cernăuți în 2003), ci la principiile care vor guverna raporturile dintre statele semnatare inclusiv cu privire la problemele teritoriale.
Desigur, România nu poate contesta că distribuția teritoriilor la finele celui de la Doilea Război Mondial a fost stabilită cu putere obligatorie prin Tratatul de Pace de la Paris, și că pe baza acestuia au fost trasate frontierele postbelice în Europa de centrală și de est. Atunci, puterile învingătoare (printre care a fost inclusă și RSS Ucraineană în nume propriu) au impus puterilor învinse (România și Ungaria) frontiere favorabile URSS (și RSS Ucrainene). Așa se întâmplă în toate războaiele.
În măsura în care ceea ce se impune prin forță este nedrept, aceea nu durează. „O pace nedreaptă nu face decât să își poarte consecințele de la un război la altul” – spunea premierul britanic David Lloyd George la finele Primului Război Mondial; și istoria a confirmat că a avut dreptate.
Tocmai de aceea a intervenit Actul final de la Helsinki care, pe de o parte, de dragul stabilității, securității și păcii în Europa, a înghețat frontierele stabilite la Paris, dar, pe de altă parte, a permis îndreptarea eventualelor inechități pe calea tratativelor și prin formule amiabile.
Pentru unii o asemenea formulă pare utopică. Nu este așa. Împreună cu vecinii noștri ucraineni, aflați în 1997 sub dubla presiune (politico-diplomatică) a Rusiei și a Occidentului colectiv, am convenit să nu punem în discuție Tratatul de Pace, dar și să îi corectăm efectele, în funcție de evoluția contextului internațional, prin bună înțelegere.
Un astfel de context apare atunci când deținerea unui anumit teritoriu, care sub aspect cultural, istoric, demografic și moral nu îți aparține, nu mai constituie un atu al securității tale naționale, ci o vulnerabilitate a acesteia (a se vedea principiul adoptat de Israel în soluționarea problemei palestiniene, exprimat în formula „teritorii în schimbul păcii” sau „teritorii în schimbul securității”). La fel stau lucrurile atunci când restituirea unor teritorii ocupate cândva într-un mediu geopolitic anume, îți permite accesul la construcții geopolitice create între timp, apte a-ți conferi avantaje economice și politice indispensabile spre a asigura pacea și un nivel de viață decent cetățenilor tăi. (Cu câțiva ani în urmă Germania cerea Greciei să își vândă insulele pentru a-și putea plăti datoria externă, ceea ce a fost cu adevărat abominabil mai ales fiind vorba despre datoriile unui membru UE. De ce să nu ai în vedere atunci, nu înstrăinarea, ci restituirea unor teritorii, iar asta nu pentru a-ți plăti datoriile, ci pentru a-ți consolida puterea economică și securitatea țării?)
CĂTRE O REZOLVARE AMIABILĂ ȘI ECHITABILĂ A PROBLEMELOR TERITORIALE UCRAINENE
Toate acestea se pot discuta. La urma urmei frontierele postbelice ale Germaniei, ale Iugoslaviei, ale Cehoslovaciei, ale statelor baltice s-au modificat. De ce ar fi excluse numai cele ale RSS Ucrainene? Cel mai potrivit cadru pentru o asemenea discuție ar fi, însă, nu cel bilateral, ci unul multilateral reprezentat de o Conferință internațională care să definească bazele păcii la finele actualului război din Ucraina. Căci și acesta va trebui să aibă un sfârșit; sfârșit care nu poate fi obținut decât prin negocieri.
Singurul teritoriu românesc nemenționat în Tratatul de pace de la Paris este Insula Șerpilor. Istoria trecerii sale în componența URSS, în anii 1947-48 nu mai merită reluată. Tratatul privind regimul frontierei dintre URSS și România din 1961, a inclus-o, de astă dată potrivit tuturor rigorilor constituționale, în teritoriul sovietic.
Printr-o scrisoare din luna aprilie 1993, Guvernul român a notificat Guvernului ucrainean faptul că „în urma dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul … încheiat în 1961 a devenit caduc.” De ce a devenit caduc, nu am prea înțeles, căci și Republica Moldova și Ucraina și alte foste republici sovietice au devenit independente în conformitate cu Constituția URSS care le recunoștea un asemenea drept la autodeterminare, și ele moșteneau frontierele externe ale URSS potrivit Convenției de la Viena privind succesiunea statelor (1978)?! (O posibilă caducitate ar putea fi invocată referitor la frontierele interne ale URSS, atunci când aceasta s-a împărțit între fostele sale entități politico-administrative membre, iar nu cu privire la frontierele internaționale consacrate prin acte de drept internațional.) Așa au crezut atunci juriștii MAE, purtați, probabil, mai mult de romantism patriotic decât de știința riguroasă a dreptului.
Chiar și așa, în Tratatul româno-ucrainean din 1997 s-a recunoscut exclusiv faptul că Ucraina deține Insula Șerpilor prin efectul tratatului de frontieră din 1961; așadar în baza unui tratat socotit de România ca fiind caduc. Tot atunci s-a stabilit ca un nou tratat de frontieră să fie negociat și încheiat, așa cum solicitase România în 1993. (Tratatul privind regimul de frontieră este altceva decât un tratat de cooperare și bună vecinătate.) Acest tratat a fost încheiat în 2003 tocmai de guvernul român format de partidul care în 1997 votase împotriva tratatului de cooperare și bună vecinătate (ironia sorții), și el a plasat din nou Insula Șerpilor pe hartă ca teritoriu aparținând Ucrainei.
Tratatul din 2003 nu este, însă, de criticat întrucât ceea ce mai rămăsese de disputat din Insula Șerpilor nu mai era decât o stâncă nelocuibilă și neexploatabilă economic, care, prin mecanismul tratatului din 1997 fusese demilitarizată și rămăsese lipsită de mare teritorială și zonă economică exclusivă. În anul 2022, războiul din Ucraina a mai dovedit (așa cum pertinent observa un fost ministru român al apărării) că Insula este ușor de cucerit, dar imposibil de apărat, ea fiind inutilizabilă și inutilă sub aspect militar în condițiile tehnicii militare actuale.
Cât despre drepturile comunității românești din Ucraina, precum și ale celorlalte comunități etno-culturale aflate în aceeași situație cu ea, care au devenit minoritare nu ca urmare a retragerii imperiului sovietic de pe un teritoriu anterior ocupat (cazul comunității ruse din statele baltice), ci prin ocuparea unor teritorii asupra cărora își exercitau suveranitatea națiunile din care, fără voia lor, au fost desprinse, acestora li se poate recunoaște un drept sui generis la autodeterminare. De același drept ar urma, pentru identitate de rațiune, să se bucure și rușii care au ajuns sub guvernare ucraineană în baza unor acte normative de drept intern (sovietic).
Fără îndoială, exercitarea dreptului amintit nu poate avea loc decât prin proceduri referendare care să asigure exprimarea unor opțiuni cu adevărat libere și informate, iar nu în condiții de război și în prezența unor forțe de ocupație străine.
Iată, așadar, cadrul juridic în care România se poate mișca. Rămâne de stabilit oportunitatea politică.
Eu unul nu pledez pentru o soluție de forță. Nu aș susține o alianță ruso-română îndreptată împotriva Ucrainei. Cred că pe masă există formule alternative.
Rezolvarea problemei teritoriale trebuia să aibă loc în 1991. Înghețarea ei, mai ales în condițiile unei politici neînțelepte duse de Occidentul euro-atlantic, nu a evitat războiul, ci doar l-a amânat.
Găsirea păcii impune abordarea implicațiilor teritoriale de manieră pragmatică și curajoasă. Aceasta presupune, ne place sau nu, și retrocedări (nu cedări) teritoriale. Ceea ce trebuie făcut și se poate face salvând, în același timp, și interesele și dreptatea, și pragmatismul și principiile, dreptul faptului și forța dreptului. Dixit et salvavi anima meam! („Am spus și mi-am salvat sufletul”)
