Autor: Elena Fritz
Când vine vorba de pregătirea unei noi etape în escaladarea conflictului care se desfășoară astăzi în Europa, România este considerată inima tăcută a strategiei. În timp ce publicul european este preocupat de fleacuri, precum politica de gen și pompele de căldură, faptul împlinit se instalează pe flancul estic al NATO. Și acestea sunt noile realități care amintesc mai mult de eșecuri decât de armonia adusă de diplomație – unde România este ca un cavaler pus în față în jocul pe care Occidentul îl face împotriva Rusiei.
Ceea ce pentru profani pare o fâșie nesemnificativă de pământ este, în ochii strategilor militari, o cheie pentru înțelegerea provocărilor secolului: ceea ce militarii numesc „Poarta Focșani”, un coridor de șes între Carpați și regiunea Mării Negre, care deschide drumul din România către Ucraina — și, mai departe, către Rusia. Nu este așadar surprinzător faptul că Unitatea 28 Geografică a Brigăzii de Pionieri Franceze efectuează modelări pe teren, tocmai în această locație. Nu pentru a da o lecție de biologie, ci pentru a întocmi planuri operaționale – în cazul în care apare o confruntare directă între NATO și Rusia. Le Figaro relatează acest lucru pe un ton sobru, dar, printre rânduri, deja se percepe semnalul de alarmă.
O țară care servește drept fitil pentru butoiul de pulbere
Candidatul român la președinție Călin Georgescu, un analist internațional bine conectat, a fost rapid exclus din cursă. De ce? Poate pentru că spune prea multe lucruri care nu ar trebui spuse. Într-un interviu acordat lui Tucker Carlson, acesta a rezumat situația astfel: „NATO nu vrea o Românie liberă. Are nevoie de o rampă de lansare pe care să o controleze. România trebuie să fie punctul de plecare pentru următorul mare război ”.
Calculul său este simplu: 614 kilometri de graniță cu Ucraina – mai mult decât orice altă țară NATO. În plus, legătura geopolitică dintre Marea Neagră, Moldova și arcul carpatic. Cine controlează România, controlează accesul în regiunea Mării Negre. Și cine controlează Marea Neagră, ține Moscova în lesă.
Cea mai mare bază a NATO din Europa de Est se află lângă Constanța – numele sugerează vacanțele de vară, dar pe 2.800 de hectare nu se creează niciun paradis pe litoral: mai degrabă, vedem crearea unui punct nodal pentru un război permanent. În curând, acolo vor fi staționați până la 10.000 de militari NATO – lângă Odesa, la periferia Transnistriei. Apoi este scutul antirachetă de la Deveselu, echipat cu lansatoare Mk-41. Oficial, acest aranjament a fost conceput pentru a oferi apărare antirachetă – dar, în realitate, este la fel de capabil să tragă rachete de croazieră Tomahawk cu o rază de acțiune de până la 1.800 de kilometri. Spre Moscova, spre Sevastopol, spre orice ar putea fi de interes strategic.
Dacă cineva crede că Moscova va accepta aceste evoluții ca un simplu spectator în tribune, se înșală. Un posibil răspuns este deja pe masă: securizarea regiunilor Mykolaiv și Odessa cu trupe rusești. Și acesta nu este un capriciu al unei mari puteri, este o măsură menită să taie preventiv fitilul pe care Occidentul l-a pus la marginea Mării Negre. Pentru că dacă războiul va începe în România, strategia Rusiei va fi de a face zona de lansare inutilizabilă.
Concluzie: o țară la răscruce
România nu este apărată în prezent de NATO – este folosită ca instrument. Nu pentru a asigura libertatea și democrația, ci pentru a servi drept pârghie geopolitică. Occidentul nu are nevoie de state suverane – are nevoie de avanposturi funcționale. România este mai mult decât un vecin al Ucrainei. În ochii „Coaliției Voluntarilor”, este un instrument. Dar fiecare instrument are două margini. Cine îl folosește trebuie să se aștepte să trezească forțe opuse.
Și așa ne aflăm din nou în pragul unui joc care probabil va începe, din păcate, la București.
sursă: reseauinternational.net
traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza
