Autor: Sarmiza Andronic
În România de azi, performanța maximă ajunge să fie ignorată, în timp ce rezultatele locurilor 2 și 3 sunt finanțate constant , iar această inversare de logică nu ține de erori administrative, ci de o decizie politică rece care lovește exact în copiii care au muncit cel mai mult. Nu vorbim despre austeritate, ci despre o nedreptate clară, în care statul penalizează performanța și recompensează, absurd, pozițiile inferioare, iar copiii înțeleg perfect că nu contează cât de sus ajungi, ci dacă sistemul mai are chef să te recunoască.
Ce se întâmplă acum cu bursele pentru copiii care fac performanță în sport nu este doar o problemă de buget, ci o dovadă clară că între discurs și realitate există o ruptură gravă, iar cei care plătesc prețul sunt exact cei care au respectat regulile jocului și care, prin muncă, au avut rezultate.
Un exemplu clar este cel al echipei de baschet under 12 a Clubului ”Dan Dacian” București, care a luat locul 1 național, și care reprezintă performanța reală, construită prin ani de antrenamente, disciplină și sacrificii personale. Acești copii nu au ajuns acolo întâmplător, ci printr-un efort constant pe care puțini îl înțeleg cu adevărat. În mod normal, această performanță era recunoscută prin bursele acordate de Ministerul Educației, într-un mecanism care lega direct rezultatul de recompensă și transmitea un mesaj corect despre merit.
În paralel, Primăria Sectorului 1 a decis să acorde burse pentru locurile 2 și 3, într-un gest corect de motivare și recunoaștere locală, care nu substituia statul, ci completa un sistem deja existent și funcțional.
Doar că intervenția austerității impuse de guvern a rupt această logică și a creat o situație absurdă, în care copiii de pe locul 1 au rămas fără burse, în timp ce copiii de pe locurile 2 și 3 beneficiază în continuare de sprijinul acordat de administrația locală. Nu este vina Primăriei, iar documentele arată clar că bursele pentru locul 1 erau deja asumate de Ministerul Educației la momentul adoptării Hotărârii Locale, ceea ce înseamnă că statul trebuia doar să-și respecte propriile angajamente.
Mai mult, aceeași documentație arată că administrația locală se confruntă acum cu limitări bugetare generate de politicile de austeritate, ceea ce reduce capacitatea de a interveni și de a corecta această nedreptate, blocând inclusiv soluțiile care ar putea repara situația creată la nivel central.
Rezultatul este simplu și brutal, iar copiii îl simt direct, adică cei care au muncit mai mult și au câștigat sunt lăsați fără sprijin, în timp ce sistemul funcționează în continuare pentru cei care nu au atins același nivel de performanță. Aceasta e o lovitură directă în ideea de merit și în încrederea copiilor că efortul lor contează.
Pentru sportivi, căci ne referim la toți sportivii, bursa nu este doar un sprijin financiar, ci o confirmare că munca lor are sens, că există o relație corectă între rezultat și recunoaștere, iar atunci când această legătură este ruptă, nu dispar doar niște bani, ci dispare motivația care îi ține în sală, zi de zi, în antrenamente grele și competiții dure.
Copiii văd și înțeleg această nedreptate, iar comparația este imposibil de ignorat, pentru că unii primesc și alții nu, nu în funcție de cât au muncit, ci în funcție de o decizie administrativă care nu mai are nicio legătură cu meritul. E o problemă de morală publică și de credibilitate a statului.
Bolojan a adus România în punctul în care s-a pierdut ideea că merită să fii cel mai bun, că nu mai merită nici măcar să încerci.
