Sarmiza Andronic: Când alegerea unui președinte spune mai multe despre noi, decât despre el!

Alegerile prezidențiale din România, aflate în pragul celui de-al doilea tur, sunt adesea prezentate în cheie binară – Europa vs. naționalism, progresism vs. conservatorism, stabilitate vs. populism. Este însă o lectură superficială, pentru că, în realitate, confruntarea din 2025 dintre George Simion și Nicușor Dan scoate la suprafață o tensiune mult mai profundă, și anume, diferența dintre statul de pe hârtie și statul pe care îl simte omul de rând. În acest clivaj, George Simion nu este doar un politician, ci un simptom, sau poate chiar mai mult, un semnal.
Într-un sistem politic dominat de tranzacții între partide, tehnocrați depășiți și lideri care joacă după regulile unui ceremonial birocratic, George Simion a reușit ceea ce puțini anticipau – să iasă din tiparele politice obișnuite și să devină un chip familiar pentru oameni. A devenit, în ochii unei părți consistente a electoratului, un antidot la o clasă conducătoare percepută ca rece, ineficientă și cinică, dar nu prin finețea discursului, ci prin insistența cu care contestă ordinea actuală.
Ceea ce este remarcabil – și puțin analizat în profunzime – este că succesul lui Simion nu se datorează unei ideologii coerente, ci unei rupturi de comunicare între sistemul politic și realitatea trăită de cetățeanul de rând. Alegătorii săi nu îl văd ca pe un om providential – ca pe Călin Georgescu, de exemplu – ci ca pe un canal prin care frustrările lor capătă glas politic. Într-o Românie obosită de „reformiști” care nu mai reformează nimic și de „europeniști” care nu mai inspiră niciun orizont, George Simion oferă ceva ce pare din ce în ce mai rar: o emoție autentică, fie ea și incomodă.
În această cheie, alegerile din 2025 nu sunt despre UE, NATO sau direcția strategică a României, ci despre reconectarea simbolică a funcției prezidențiale cu voința populară.
Într-o republică semi-prezidențială în care președintele nu poate guverna, dar poate influența decisiv discursul public și direcția instituțională, figura lui George Simion poate produce un cutremur sistemic. Un președinte cu o viziune anti-sistem nu poate legifera, dar poate forța o resetare a mecanismelor de validare, a priorităților parlamentare, a raporturilor de forță. Mai mult decât atât, poate forța sistemul să își justifice existența, ceea ce, în acest moment, este mai periculos decât orice schimbare de guvern.
Nicușor Dan, adversarul său în turul doi, propune un model cerebral, tehnocrat, disciplinat. Este candidatul logicii, al echilibrului, al cifrelor. Dar într-o Românie profund nemulțumită, unde rațiunea a fost prea des folosită ca scuză pentru lipsa de schimbare, candidatura lui pare, paradoxal, o întoarcere la o rutină instituțională care tocmai a fost respinsă de votul popular.
Adevărul e că miza reală este nu cine are soluțiile mai bune pe hârtie, ci cine poate restabili legătura dintre stat și cetățean. Simion, cu toate derapajele și exagerările sale, a reușit să redea emoției politice o forță pe care elitele au pierdut-o. Iar într-o democrație, emoția, chiar dacă nu urmează regulile rațiunii, rămâne o formă autentică de legitimitate.
În final, aceste alegeri sunt despre capacitatea societății românești de a-și redefini liderii după chipul propriu. Dacă Simion va câștiga, nu va fi o victorie a naționalismului, ci un vot de blam împotriva unei politici care nu mai convinge, iar dacă va pierde, rămâne un mesaj clar că România nu mai acceptă să fie condusă din birouri rupte de realitate.

De aceea, votul din 18 mai 2025 nu este despre funcția prezidențială în sensul său administrativ, ci este despre cine are dreptul – moral, simbolic și politic – să vorbească în numele națiunii. Iar asta este, poate, cea mai grea funcție dintre toate.