Autor: Adrian Severin

Henry Kissinger, George Soros și George Friedman sunt cu toții susținători ai ideii că omenirea are nevoie de o ordine globală care, pe deasupra frontierelor culturale, să stabilească și impună persoanelor fizice și vechilor entități politice create de ele, reguli de comportament apte a duce la evitarea războiului, într-un univers în care interdependențele obiective generează solidaritatea intereselor, lăsând în urmă independența și competiția între națiuni. Această viziune, considerată a fi specifică secolului al XXI-lea, este pusă astăzi în discuție de războiul superputerilor decadente ale secolului al XX-lea, Rusia și SUA, de fapt războiul dintre Occidentul euro-atlantic și Orientul euro-asiatic, purtat pe frontul ucrainean, acolo unde intervenția militară rusă este acuzată ca fiind inspirată de mentalitățile secolului al XIX-lea. De fapt, pe zi ce trece, realizăm că ciocnirea este nu între globalism și naționalism, ci, pe lângă lupta pentru putere (și sfere de influență), una între culturi diferite (anticipată de Samuel Huntington), circumscriind diferite globalisme. („Globalismul” fiind o ideologie referitoare la administrarea globalizării ca fenomen obiectiv de neoprit; poate doar Inchiziția a încercat, cu un succes limitat, să îi frâneze marșul.) Criza ucraineană nu pune în discuție globalizarea și nici măcar globalismul, ci confruntă diferitele concepții globaliste privind ordonarea sa. Aceste diferențe de concepție (prezente chiar în tabăra americană / occidentală) apar în diferitele propuneri ale principalilor geo-politologi americani cu privire la soluționarea respectivei crize.

KISSINGER v. SOROS   

Marile dileme sub semnul cărora stă diferența de abordare dintre Henry Kissinger și George Soros sunt, pe de o parte, dacă „ursul rănit este mai puțin periculos decât ursul sătul”, iar pe de alta, dacă teritoriul este mai important decât securitatea. Amândoi au în vedere aducerea Rusiei în situația de a nu amenința pacea lumii, respectiv de a nu fi în măsură să repună în discuție ordinea mondială, „regulile așezate la baza relațiilor internaționale” (de preferință de către SUA).

Pentru Kissinger (școala sa de gândire și cei în numele cărora vorbește, după părerea și informațiile mele, în creștere de influență) ordinea globală nu poate fi edificată cu excluderea și împotriva Rusiei, prin izolarea sau marginalizarea ei, ci numai prin asocierea și integrarea acesteia. Întrucât indivizibilitatea securității este o realitate a cărei recunoaștere ține chiar de esența teoriei globaliste, în măsura în care insecuritatea obiectivă (vulnerabilitățile securitare ținând, de pildă, de asimetria capacității de alarmare timpurie) sau subiectivă (sentimentul de insecuritate) a Rusiei ar fi o perpetuă amenințare pentru securitatea lumii, anumite compromisuri teritoriale ar trebui acceptate pentru a câștiga astfel securitate. Securitate pentru Rusia și pentru restul lumii; inclusiv pentru Ucraina.

Propaganda de război ocultează o remarcă esențială a discursului kissingerian. Acesta sugerează ucrainenilor să reflecteze dacă nu cumva un teritoriu mai mic (corespunzător, adăugăm noi, celui locuit în majoritate de etnici ucraineni sau ucrainofoni) nu ar însemna pentru ei mai multă stabilitate și liniște, precum și mai multe oportunități de dezvoltare în vederea unui trai mai bun. Cu alte cuvinte, dacă pentru Ucraina însăși nu ar fi, oare, mai sigur și mai confortabil să fie un stat-națiune decât un stat post-imperial (parte a unui fost imperiu) construit potrivit concepției geo-politice sovietice.

Kissinger este nu doar globalist, ci și exponent al doctrinei realismului în relațiile internaționale. Pentru el, o pace strâmbă este uneori preferabilă unui război drept; mai ales atunci când războiul drept nu poate fi câștigat. Singura pace strâmbă de care se ferește este aceea care deschide drumul către un multipolarism asimetric; adică spre concentrări inegale de puteri concurente lipsite de mecanisme pentru refacerea echilibrului pierdut. Securitatea este indivizibilă și este garantată de echilibrul puterilor; puteri satisfăcute cu nivelul de securitate obținut.

George Soros este un ideolog pentru care pacea nu există decât dacă întreaga omenire adoptă principiile „societății deschise”; o societate în care nu există frontiere nici politice (ceea ce înseamnă renunțarea la suveranitate), nici economice (ceea ce exclude protecționismul și pune piața deasupra statului), nici sociale (ceea ce nu se poate realiza decât printr-o proletarizare universală de felul celei gândite de Marx), nici naturale (ceea ce ignoră diferențele de gen, precum și orice alte diferențe obiective între persoane), nici culturale (ceea ce șterge identitățile naționale, religioase și altele asemenea). Cum orice comunitate umană trebuie condusă, societatea deschisă globală are și ea un centru de comandă care este, desigur, suprastatal și este asigurat de oameni ai „societății civile”, capabili să își asume asemenea responsabilități (corporațiile fiind, „evident”, cele care în condiții de concurență liberă și-au dovedit abilitățile și astfel și-au câștigat mandatul de lider global, exercitabil direct, dar, mai ales, prin intermediul unor operatori politici „profesioniști” aflați la vedere, precum „administrația americană” / „establishmentul american”). Întrucât aceasta este singura societate dreaptă și întrucât Rusia o refuză, dreptatea (sau ideologia) obligă la continuarea războiului, oricât de lung ar fi, până la victoria finală – insistă Soros.  

Henry Kissinger a cerut Occidentului să accepte ocupația rusă a Crimeei și a Donbassului (sau măcar a unei părți a acestuia), urmând ca garanțiile păcii viitoare să pornească de la acest status quo și să îl consacre. Refuzul unei asemenea soluții va însemna că „războiul nu va mai viza libertatea Ucrainei (…) ci va deveni un nou război, împotriva Rusiei înseși”, a explicat el. Cu alte cuvinte, dincolo de un anumit prag (temporal și / sau spațial), problema Ucrainei nu se va mai pune întrucât aceasta, devastată nu doar de lupte, ci și de criza economică adusă la paroxism în siajul lor, va înceta să mai existe ca stat viabil, iar scuza că Occidentul euro-atlantic nu face decât să ajute Ucraina a se apăra în fața unei agresiuni ruse va rămâne fără obiect. Războiul pe care deocamdată SUA, NATO & Co. vor să îl mențină la nivel local, ca război, chipurile, exclusiv ruso-ucrainean, va deveni și oficial ceea ce deja este în fond, un război mondial stricto sensu între puterile occidentale conduse de SUA și Rusia (probabil cu aliații ei).

Discursul domnului Kissinger păstrează și o anumită ambiguitate cu privire la ceea ce se înțelege în concret prin expresia „status quo ante”. La ce situație anterioară se referă aceasta? La teritoriul Ucrainei de dinaintea intervenției militare ruse din 2022, respectiv fără  Crimeea și teritoriile aflate la data respectivă sub controlul autoproclamatelor republici Donețk și Luhansk? La teritoriul Ucrainei fără acele zone ocupate deja de armata rusă la data începerii negocierilor de pace și de pe care, potrivit opiniei tot mai multor experți militari occidentali, Rusia nu are cum fi izgonită (cel puțin nu în lipsa unei implicări directe a armatei SUA / NATO, de nimeni dorită)? La Ucraina de dinaintea „înzestrării” sale de către puterea sovietică (Stalin și Hrușciov) cu teritorii care nu erau locuite majoritar de ucraineni și care aparținuseră altor state, aflate sau nu în componența URSS? (SUA s-a apărat împotriva acuzației că la Yalta, în 1945 ar fi cedat Europa de est URSS, cu argumentul că la acea dată armata roșie se afla deja acolo; respectiva conferință nu ar fi făcut decât să confirme o situație de fapt, adică un status quo, existentă înainte de deschiderea sa, deci un status quo ante, și care nu ar fi putut fi schimbată decât prin declanșarea unui alt război mondial între alte părți, înainte ca cel în curs să fi apucat a se sfârși.)

Toate aceste posibilități rămân deschise și ele aduc, desigur, în discuție natura viitoare a Ucrainei ca subiect de drept internațional: va fi ea un stat-națiune, asemenea tuturor celorlalte state europene, sau o un stat neo-sovietic construit pe temeliile fostei Republici Sovietice Socialiste Ucrainene? O asemenea dezbatere pare inevitabilă. Ea va fi cu atât mai dureroasă cu cât războiul în actuala sa configurație se va prelungi mai mult. De aceea apelul lui Henry Kissinger conține și un element de urgență.   

În ceea ce îl privește pe magnatul-ideolog George Soros, acesta apreciază că o încetare a focului în actualul stadiu al luptelor, dar mai ales ipoteza unui compromis teritorial sunt inacceptabile „întrucât nu se poate avea încredere în Putin (…). Cel mai bun și poate singurul mod de a ne conserva civilizația fiind să îl învingem cât mai repede posibil.” Nu este clar ce înseamnă „să îl învingem” și mai cu seamă cum să ajungem acolo, dar este clar că ideea de „cât mai repede posibil” nu exclude, în concepția soroșistă, un război de uzură. Adică un război asemenea unei crize cronice despre care majoritatea analiștilor politici spun că ar fi deznodământul cel mai prost.

SCENARIILE „VICTORIEI” ÎNTRE DORINȚĂ ȘI RAȚIUNE

Transformarea situației actuale într-o criză lipsită de soluție într-un orizont de timp rezonabil va fi cel mai greu de suportat în primul rând pentru oponenții Rusiei, rușii fiind de multă vreme învățați să suporte bine… răul. SUA poate, eventual, face față unui asemenea război, dacă nu cumva el îi oferă chiar oportunitatea de a-și restabili autoritatea în raporturile cu o Europă pusă la pământ sub aspect economic; Europă căreia, acum, o Americă, ea însăși debilitată economic și lovită de o criză economico-financiară cronică, nu mai este în stare să îi ofere un alt Plan Marshall. UE și Ucraina nu îi pot supraviețui, decât ruinate. Cui îi pasă, însă, de ele pe malurile Potomacului? Ele nu sunt decât ouăle care trebuie sparte pentru a se face omleta noii normalități globale americane.

În treacăt fie spus că dacă războiul economic declanșat de SUA împotriva Rusiei și a tuturor celor care nu respectă „blocada” americană antirusă nu îi aduce Washingtonului, deocamdată, succes pe frontul rusesc și pe cel euro-asiatic, în schimb îi oferă victorie după victorie pe frontul vest-european. Lăsată fără imense piețe de desfacere și fără esențiale surse de aprovizionare cu materii prime sau produse industriale vitale, precum și confruntată cu probleme financiare aproape insurmontabile (atât cu caracter valutar, cât și cu privire la modalitățile de plată sau la solvabilitatea cererii), UE se prăbușește pe frontul economic, liderii săi politici submediocri ascultând paralizați cum ceasul bombei sociale ticăie.

Iată de ce, dacă „victoria împotriva Rusiei” înseamnă ca aceasta să părăsească Ucraina sub efectul sancțiunilor economice, perspectiva unui asemenea succes occidental este foarte îndepărtată; iar pe termene lung, în cazul prelungirii actualelor condiții, cu toții (în special UE) vom fi morți.

În măsura în care retragerea Rusiei se dorește a fi obținută prin mijloace militare, înseamnă că armata ucraineană ar trebui să treacă de la defensiva actuală, care are regulile ei de luptă și pentru care Occidentul euro-atlantic o înarmează în pas de voie și cu frâna de mână trasă, așteptând, probabil, un deznodământ, nu este exclus, convenit de cei mari în spatele ușilor închise, la ofensivă, care cere cu totul alt tip de mijloace. A oferi Ucrainei armament ofensiv este o declarație de război adresată cvasi oficial Rusiei. Cu excepția Marii Britanii, Poloniei și Statelor baltice, nimeni nu este gata să facă un asemenea pas. Nici măcar SUA.

Atunci pe ce se bazează viziunea domnului George Soros? Poate doar pe ideea că „societatea deschisă globală” a „noii normalități” – post națională, post democrată, post naturală, post adevăr – nu se poate naște decât din haos, iar nu prin reformarea vechii ordini și transformarea societății moderne într-una post modernă – așa cum sugerează Henry Kissinger. De aceea, mai întâi haosul trebuie creat.

Este posibil ca și domnul Soros, asemenea altor avocați americani ai confruntării militare să aibă în vedere doar o „victorie strategică” iar nu și una „tactică”. Ce ar însemna asta?

„Înfrângerea strategică” se caracterizează prin aceea că „învinsul” cedează și încetează unilateral lupta deși mai are mijloace pentru a repurta victorii tactice sau, în orice, caz, pentru a rezista sub aspect militar până la obținerea unor condiții de pace favorabile. (Cam așa au stat lucrurile cu capitularea Germaniei prin care s-a pus capăt Primului Război Mondial.) Aceasta ține în primul rând de psihologie, respectiv de pierderea voinței de luptă consecutiv convingerii că lupta a devenit zadarnică.

O asemenea stare de spirit poate interveni fie ca urmare a unei / unor victorii tactice ale adversarului, a eșecului unei mari ofensive proprii (cum a fost eșecul german în spargerea liniilor franceze la Verdun) sau chiar a unor victorii tactice proprii obținute cu costuri prea mari (victorii à la Pyrrus). Unii (și, cu siguranță, domnul Soros) speră că, fie aspru loviți de contraofensivele locale ucrainene, fie sătui să bată pasul pe loc în fața defensivei ucrainene și să aștepte la porțile acum închise ale raiului euro-atlantic, rușii se vor revolta împotriva actualei lor conduceri politice, responsabilă de pornirea războiului, o vor înlătura și își vor retrage trupele în vechile frontiere din 1991, încheind pacea pe această bază, cel mult cu obținerea promisiunii privind neutralitatea Ucrainei. O variantă a acestei „înfrângeri strategice” ar fi, la limită, aducerea Rusiei, ca urmare a unui război prelungit fără un deznodământ de succes evident, într-o asemenea stare de depresie morală, pauperizare economică și sleire a vigorii militare, încât, chiar și cu păstrarea Crimeii, va renunța la orice tentație de a mai juca vreun rol semnificativ în gestionarea sau proiectarea ordinii mondiale, inclusiv de a se mai opune extinderii NATO și UE, rămânând să își lingă rănile acasă.

 

Din această strategie, aflată mai mult sub semnul dorinței decât al rațiunii, singura certitudine este cea a „lacrimilor, sângelui și suferinței” puse, în primul rând, în contul oamenilor de rând din Ucraina, dar nu numai.

 

Pentru moment, rușii nu par gata de revoluție și nici măcar de o lovitură de palat. Admițând, însă, că o înlăturare forțată a actualei conduceri politice ruse, imposibil de redus la persoana lui Vladimir Putin, s-ar produce, cel mai probabil în loc se va instala una și mai „velicorusă”, una utra-conservatoare și neo-imperialistă. Alternative politice liberale autentice, în înțeles și pe gust occidental, nu prea există în Rusia; cu excepția unei debile „coloane a cincea” ong-iste finanțată din afară. Occidentul nu are azi nici un Lenin în Elveția.

 

Partea cea mai proastă, însă, și asupra ei atrage atenția doctrina kissingeriană, este că asemenea „victorii / înfrângeri strategice” nu sunt durabile. Ele nu sunt puntea către pace, ci către alte și alte războaie care vor izbucni, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, atunci când dinamica raportului de forțe o va permite, iar „învinsul” va socoti că a sosit ceasul revanșei. Pentru România, țara „condamnată” a sta de strajă la marginea „deșertului tătarilor”, pacea subsecventă unei asemenea victorii este inacceptabilă, căci este mai rea decât cel mai rău război.

 RECURS LA ISTORIE: 1815, 1918, 1919, 1938, 1941, 1975

Ceea ce îi desparte pe kissingerieni de soroșiști sunt și exemplele istorice la care se referă și din care se inspiră fiecare.

1. CE SPUN KISSINGERIENII?

i. Congresul de la Viena, 1815. Henry Kissinger își întemeiază convingerile pe lecțiile Congresului de la Viena care, în 1815, a adus Europei pacea (în termeni absoluți pentru treizeci de ani și cel puțin relativă pentru o sută de ani), după dura perioadă a războaielor napoleoniene, prin crearea unui sistem flexibil de alianțe și a unui format de negocieri capabil să asigure permanenta păstrare a echilibrului puterilor. Chiar dacă între 1815 și 1914 s-au mai înregistrat confruntări armate pe teritoriul Europei, acestea nu au avut caracterul devastator al campaniilor lui Napoleon I și au fost calmate relativ repede prin intervenția unor terți sau formarea unor coaliții care au restabilit echilibrele de putere și au împins pe toți cei interesați către tratative de pace, menite, printre altele, să salvgardeze ordinea continentală, ferind-o de bulversări revoluționare. Acesta a fost „sistemul Metternich” care a prefigurat „concertul națiunilor”.

În lucrarea sa de doctorat, Kissinger lasă să transpară admirația pentru ministrul de externe și cancelarul Imperiului Habsburgic, Klemens von Metternich, care a lucrat cu moderație și prudență pentru a împărți puterea în Europa post-napoleoniană între mai mulți jucători apți, în același timp, să se asocieze și să se echilibreze între ei descurajându-și, astfel, reciproc tentațiile războinice, a reușit să reintegreze Franța în această arhitectură de securitate colectivă, evitând umilirea și alienarea ei, și, totodată, a stăvilit încercările Rusiei de a domina continentul. Toate acestea au fost obiectivele politicii kissingeriene în timpul Războiului rece (locul Franței fiind luat de Germania) și ele sunt valabile și în prezent.

ii. Conferința de la Versailles, 1919. În gândirea kissingeriană Congresul de la Viena reprezintă opusul Conferinței de pace de la Versailles, în cadrul căreia, în 1919, puterile învingătoare în Primul Război Mondial au impus Germaniei învinse condiții umilitoare și înrobitoare, obligând-o, injust, neviabil și, după cum s-a văzut, nedurabil să suporte costul reparării tuturor pagubelor produse de operațiunile militare. Faptul a condus nu numai la revanșismul și revizionismul german, aflate la originea celui de al Doilea Război Mondial, dar și la prăbușirea ordinii mondiale antebelice, simultan cu împărțirea lumii în blocuri rigide adverse, așezate sub semnul unor ideologii exclusiviste, și plonjarea în Războiul rece guvernat de „echilibrul terorii” (nucleare).

Germania nazistă a început războiul având trei obiective principale: anularea Tratatului de la Versailles și demolarea ordinii mondiale (definită de marile puteri coloniale europene) responsabilă pentru impunerea acestuia; eradicarea bolșevismului ca ideologie și realitate politică; „rezolvarea problemei evreiești” prin toate metodele imaginabile, inclusiv prin inimaginabila și abominabila exterminare a unui întreg popor, aberant învinuit de înfrângerea și umilirea Germaniei.

Primul punct a fost pe deplin atins: la terminarea războiului ordinea negată de Hitler fusese definitiv compromisă, SUA și URSS desăvârșind opera până la adoptarea „păcii americane”.

În ceea ce privește al doilea punct, așa cum prevăzuse Hitler, puterile occidentale (cele anglo-saxone, dar și cele latine) au sprijinit ridicarea Germaniei, înfrânte sub aspect militar, pentru a purta împreună cu ea lupta împotriva „imperiului bolșevic” până la victoria finală; care a intervenit în 1991, permițând și reunificarea germană.

Cel de al treilea punct (care nu numai că nu poate fi scuzat, dar nu poate fi nici înțeles / explicat de orice minte sănătoasă) nu a fost atins, dar abordarea lui criminală a determinat, cu titlu de reacție, consacrarea sistemului mondial al drepturilor omului care, conferind persoanelor fizice un fel de suveranitate și un statut de cvasi subiect independent de drept internațional, a servit, alături de „obligația de a proteja” și „dreptul de a interveni”, nu doar individului uman, ci și promovării agendelor geopolitice postmoderne / postnaționale (imperiale), fie ele și fără conotația ideologică nazistă sau comunistă. Omul care poate pretinde protecție nu doar de la instituțiile statului al cărui cetățean este, ci și de la orice alt stat, poate fi împins a trăi practic într-o ordine supra-statală de felul celei a „imperiului prietenos” preconizat de liderii celui de al Treilea Reich și transpus apoi în proiectul Uniunii Europene.

iii. Învinsul din 1945 și învingătorul din 2022. Observând că astăzi (în 2022) puterea dominantă în UE este Germania, adică tocmai învinsul din cel de al Doilea Război Mondial, o Germanie care anunță, în contextul „favorabil” al confruntării militare ruso-ucrainene, fără ca cineva să i se poată opune sau măcar să protesteze, că se va reînarma în așa fel încât să devină prima forță militară a UE, probabil că Henry Kissinger se întreabă de ce a mai fost luptat și oficial „câștigat” respectivul război? De fapt, până la urmă, cine l-a câștigat cu adevărat și la ce au servit jertfele umane și suferințele cumplite ale celei mai recente conflagrații mondiale? Oare nu se putea ajunge aici și evitând războiul? (Spre sfârșitul vieții sale, însuși Winston Churchill se lamenta spunând că a dorit intrarea Marii Britanii în război pentru a salva imperiul britanic, democrația și unitatea Europei, ca să constate că, deși formal câștigase războiul, imperiul era pierdut și democrația sugrumată într-o Europă divizată sub semnul Războiului rece.)

Orice încercare de a răspunde acestor întrebări înseamnă alunecarea, riscantă și inutilă, în istoria contrafactuală. Istoria așa cum a fost evidențiază, însă, suficient relativitatea conceptelor de „victorie” și „înfrângere”, „învingător” și „învins” ca să nu încurajeze maximal și să determine opțiunea pentru evitarea confruntărilor (mai ales cele militare) în care părțile caută doar victoria proprie și înfrângerea celeilalte.

Aceasta nu este o pledoarie post factum în favoarea Germaniei naziste sau una apriorică în favoarea Rusiei putiniste. Este o pledoarie împotriva jocului de sumă nulă și în favoarea jocului de sumă pozitivă, în care câștigul se împarte între toții jucătorii potrivit unei formule negociate având calitatea durabilității și evitând sentimentul injustiției și al umilirii. Altminteri, cei care se vor simți nedreptățiți și ofensați vor repune mâna pe sabie de îndată ce generația în sufletul căruia teama de război a fost înscrisă cu sabia va dispărea. În așteptarea acestui moment, toată lumea va rămâne în nesiguranță.

iii. Pacea de la Brest-Litovsk, 1918. O dată istorică la fel de pilduitoare ca și anul 1919, este cea a anului 1918, respectiv cea a Tratatului de la Brest-Litovsk prin care Germania impunea Rusiei condiții la fel de înrobitoare și umilitoare cu cele care aveau să i le impună ei, doar cu un an mai târziu, Franța, Marea Britanie, SUA și aliații lor din Primul Război Mondial. Unde a dus aceasta? La revizionismul sovietic, la Pactul Ribbentrop-Molotov, respectiv la alianța celor două principale dictaturi europene pe deasupra frontierelor ideologice, și, în cele din urmă, la ocuparea jumătății estice a Europei de către Rusia sovietică.

Este imposibil ca domnul Kissinger să nu fi remarcat că actuala frontieră vestică a Rusiei, traversată de armata rusă când a invadat Ucraina în februarie 2022, este aproximativ cea a „rușinii naționale” de la Brest-Litovsk din 1918; pe o atare bază Kremlinul construiește legitimitatea morală a războiului său. Legitimitatea politică vine din aceea că teritoriile revendicate au fost transferate Ucrainei de către Rusia sovietică potrivit unor calcule geostrategice care au pornit de la împrejurarea că Republica Sovietică Socialistă Ucraineană făcea parte integrantă din Imperiul sovietic. După dispariția acestuia, precum și după avansul puterilor occidentale rivale aliate în cadrul NATO până în imediata sa vecinătate, succesorul rus înțelege fie să obțină garanții juridice de securitate din partea Occidentului euro-atlantic (Președintele Putin a prezentat cam în ce ar trebui să constea acele garanții), fie să își aproprieze manu militari garanții de securitate reale recuperând poziții strategice cedate într-un context cu totul diferit celui actual.

Refuzul occidental poate împinge spre o altă coaliție antioccidentală – observă, pe bună dreptate și Henry Kissinger. Rândul trecut a fost Pactul nazisto-sovietic; acum poate fi alianța ruso-chineză. În 1939 respectivul Pact a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial cu imensele sale suferințe pentru europeni și americani; acum, în 2022, alianța menționată poate amorsa un al Treilea Război Mondial (stricto sensu, iar nu doar neconvențional sau „hibrid”), de astă dată nuclear. De aceea trebuie căutată pacea acum iar nu mai târziu, și aceasta, inclusiv după expresia Președintelui Emmanuel Macron, „nu se va putea construi prin umilirea Rusiei”. 

iv. Operațiunea Barbarossa, 1941. Pentru a epuiza tema sensibilității ruse (totdeauna trebuie să încerci a înțelege mentalitatea celui cu care ai de a face, fie el adversar sau aliat) se impune să ne referim și la anul 1941, luna iunie. Atunci Germania a încălcat prin surprindere Pactul Ribbentrop-Molotov, până în acel moment cheie de boltă a sistemului de securitate sovietic, devenind din prieten dușman și atacând fără preaviz Rusia sovietică. Începea punerea în aplicare a „Planului Barbarossa”.

Această experiență a marcat mentalul colectiv rus, mai ales la nivelul gândirii geostrategice a armatei ruse, până în ziua de azi. Doctrina Marelui Stat Major al Armatei Ruse, precum și cea a planificatorilor politici din zona apărării Federației Ruse se sintetizează în următoarele puține cuvinte: „Niciodată un alt iunie 1941!”  Altfel spus, „niciodată nu vom lăsa o altă putere relevantă, fie ea și prietenă, să se apropie cu forțele sale armate atât de mult de frontierele noastre încât să ne poată ataca înainte ca noi să fim gata a riposta.”

Cine știe aceasta poate determina „liniile roșii” dincolo de care nu se poate trece în relația cu Rusia, precum și bazele negocierii unei păci cu Rusia. Fără o garanție reală că un atac similar celui din iunie 1941 nu va putea avea loc, Kremlinul nu va accepta nici un aranjament care să pună capăt actualei intervenții în Ucraina. Dacă aceste garanții ar fi fost date din timp, Ucraina ar fi rămas cu întregul teritoriu cu care s-a autodeterminat în 1991. Exista un consens tacit în acest sens. Cine a încălcat consensul fără a oferi nimic în schimb este principalul vinovat pentru escaladarea crizei ucrainene și a războiului pe frontul ucrainean.

• CE SPUN SOROȘIȘTII?

i. Războiul real și războiul spectacol. Soroșiștii doresc, cum am mai arătat, cel puțin înfrângerea strategică a Rusiei, astfel încât, cu sau fără Vladimir Putin la conducere, restituind toate teritoriile ocupate sau, eventual, păstrând o parte a Dombasului și, evident, Crimeea, aceasta să fie atât de slăbită, pe plan economic și militar, încât să nu mai conteze în jocul regional și global de putere.

Dacă războiul real ar ajunge aici, s-ar putea, oare, ca așa să rămână lucrurile pentru totdeauna? Unii așa vor și așa speră. Cum nimic nu este, însă, etern, pentru cei mai moderați Rusia ar trebui scoasă din joc măcar până la reglarea conturilor cu China și lichidarea oricăror pretenții ale actorilor asiatici la a defini noua ordine mondială sub egida „secolului Asiei”. În acest scop se recurge la sau se vizează „umilirea Rusiei” într-un imens „război psihologic” purtat în cadrul unui fabulos „război-spectacol”.

ii. Conferința / dictatul de la München, 1938. În susținerea intransigenței pe o atare linie a „îngenuncherii și a umilirii strategice”, adepții școlii de gândire a lui George Soros, în frunte cu mentorul lor, evocă istoria anului 1938; respectiv experiența de tristă amintire a „conciliatorismului” de la München, care, potrivit evaluării tradiționale a învingătorilor din cel de al Doilea Război Mondial, nu ar fi salvat pacea, ci ar fi încurajat războiul.

Atunci, britanicii (Chamberlain) și francezii (Daladier) au încheiat un adevărat „pact” cu germanii (Hitler) și italienii (Mussolini) în baza căruia cei dintâi și-au încălcat angajamentele privind apărarea independenței, suveranității și  integrității teritoriale a Cehoslovaciei, fiind de acord cu partajarea acesteia în favoarea celor din urmă, potrivit cu pretențiile formulate de Germania nazistă, și obligând guvernul cehoslovac să accepte partajul.

Puțini mai știu că atunci URSS s-a oferit să dea sprijin militar Cehoslovaciei pentru a rezista în fața agresiunii germane, dar, dincolo de opoziția democrațiilor occidentale (cărora i s-a supus, din rațiuni ideologice și geopolitice, guvernul cehoslovac însuși), această intenție s-a izbit și de refuzul României de a permite tranzitarea spațiului său aerian de către aviația sovietică. Rușii susțin că încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Stalin-Hitler, cum i s-a mai spus) nu a fost decât răspunsul obligatoriu la Pactul Chamberlain/Daladier – Hitler/Mussolini care izola URSS pe plan internațional și amenința cu formarea unei vaste coaliții occidentale antisovietice.

În 1938, Hitler și-a justificat pretențiile cu argumentul relelor tratamente la care guvernul cehoslovac supunea minoritatea germanofonă din regiunea Sudetă (Sudeteland) și de aceea a cerut ca teritoriile locuite de aceștia să fie cedate Reichului. Permițându-i-o Occidentul european l-ar fi încurajat să își sporească pretențiile și să declanșeze războiul mondial, atacând Polonia peste numai un an.

Similitudinea cu sprijinul Rusiei pentru autodeterminarea rusofonilor din Dombas, victime, se spune, ale opresiunii hiper-naționalismului ucrainean susținut de autoritățile de la Kiev, precum și pentru cea a rușilor din fosta regiune autonomă Crimeea, este frapantă. De aceea, soroșiștii susțin că acceptarea unui compromis, similar celui de la München 1938, cu Vladimir Putin nu ar face decât să-l încurajeze pe acesta într-o politică expansionistă de tip neo-imperial. În același sens, fostul Consilier pentru securitate națională al Președintelui Carter, Zbigniew Brzezinski, avertiza încă în 2014, după anexarea Crimeii de către Rusia, că „dacă Occidentul va închide ochii față de conflictul dintre Rusia și Ucraina, va urma agresiunea rusă împotriva statelor baltice, Poloniei și României.”

A spune acum ce s-ar fi întâmplat dacă Marea Britanie și Franța nu ar fi cedat în fața lui Hitler în 1938 și ar fi declarat atunci, iar nu cu un an mai târziu, război Germaniei, înseamnă a cădea iarăși pradă unui exercițiu de istorie contrafactuală. Noi nu putem fi siguri decât cu privire la ceea ce s-a întâmplat efectiv; și nici asta la modul absolut (sic!).

De asemenea, emoțiile, oricât de justificate ar fi, nu pot ține locul calculului rațional. În acest sens, orice comparație își are limitele sale și, de aceea, nu poate ține loc de probă a verității unei concluzii. (Comparaison n’est pas raison!)

Cu atari precizări este de menționat că, dincolo de asemănările formale, pe de o parte, Sudetenland nu fusese transferată niciodată de Germania Cehoslovaciei, pentru simplul motiv că nu îi aparținuse niciodată, iar pe de altă parte, că între naționalismul ceh din deceniul 1930 și cel ucrainean din deceniul 2020 și din totdeauna nu există termeni de comparație. Totodată, între importanța strategică și psiho-politică pe care Ucraina o prezintă pentru Rusia, pe de o parte, și cea pe care o au statele baltice, dar mai cu seamă Polonia și România diferența este ca de la cer la pământ. În plus, toate acestea din urmă sunt membre NATO.

Ceea ce știm este că în 1938, o Germanie serios înarmată inclusiv cu sprijin sau accept occidental, contractele pentru achiziția de tehnică militară peste ceea ce prevedeau tratatele de pace fiind prea atrăgătoare pentru industria de armament engleză și franceză, nu era încă pregătită decât pentru un război local. Puterile vest-europene erau, însă, și mai puțin pregătite pentru un război cu Germania. Iată de ce, „conciliatorismul” lor ar trebui privit și ca o manevră necesară pentru a câștiga timp în vederea consolidării puterii lor armate.

Dincolo de aceasta, ceea ce, pornind de la experiența anului 1938, trebuie memorat, cu titlu de principiu general și permanent valabil, este că: a) integrarea economică internațională reprezintă un obstacol împotriva adoptării opțiunilor militare (ceea ce s-a urmărit prin crearea Comunității europene a cărbunelui și oțelului, evoluată apoi până la transformarea în UE, și se întâmplă și acum în cazul conflictului dintre Occident și Rusia, când imboldul către escaladarea confruntării este temperat obiectiv de interdependențele economice); b) înarmarea nu asigură pacea, ci stimulează războiul, căci armele trebuie folosite iar producătorii lor au nevoie de piață (ceea ce s-a obținut prin înarmarea Germaniei cu sprijin britanic în anii 1930 și se probează și în cazul înarmării Ucrainei, care a dus la blocarea negocierilor de pace); c) echilibrul puterilor (inclusiv și mai ale sub aspect militar) descurajează războiul, cel puțin în forma sa clasică bazată pe violența fizică (ceea ce s-a verificat în timpul Războiului rece și conduce la concluzia că războiul ruso-ucrainean nu se poate rezolva prin înarmarea ucrainenilor, ci prin revenirea la sistemul echilibrelor de putere proiectat, printre altele, de Actul final de la Helsinki, în 1975).

iii. Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, Helsinki, 1975. Dacă pentru George Soros anul 1938 este argumentul intransigenței, concluziile acelei experiențe l-au condus pe Henry Kissinger la Helsinki în 1975. Trebuia mers la Helsinki tocmai pentru a nu se mai ajunge la un alt München.

Ce s-a stabilit prin Actul final de la Helsinki? În primul rând, au fost reconfirmate și înghețate frontierele stabilite la finele celui de al Doilea Război Mondial. În al doilea rând, au fost deschise căi pentru cooperarea economică între și integrarea economică a blocurilor politico-militare adverse. În al treilea rând, au fost concepute mecanisme privind controlul arsenalelor militare și al proceselor de înarmare, astfel încât să se mențină paritatea de putere militară între statele emisferei nordice, luate separat și grupate în alianțe militare. Tuturor acestora li s-au adăugat și măsurile pentru creșterea încrederii fără de care celelalte înțelegeri cu greu și-ar fi putut produce efectele la nivel maximal. Important a fost, desigur, și „coșul al treilea” privind drepturile omului, dar istoria lui este mai puțin semnificativă pentru tema care ne interesează acum și aici, cu referire la criza ucraineană.

Dacă astăzi avem senzația că ne întoarcem la anul 1938 este tocmai pentru că am deviat de la acordurile anului 1975, acorduri din care s-a născut „destinderea” și „coexistența pașnică”.

Dacă astăzi vrem să soluționăm criza ruso-ucraineană sau, mai exact, cea ruso-americană ori ruso-atlanticistă aplicând concluziile istoriei contrafactuale și ale unor comparații aproximative bazate exclusiv pe momentul München 1938, este pentru că nu mai dispunem de instrumentele cu care ne-am dotat la Helsinki în 1975. De aceea războiul pare unora o soluție mai bună și mai sigură decât pacea.

Acestei evaluări soroșiste, marcate mult de prejudecăți ideologice, Henry Kissinger, arhitectul „destinderii” le răspunde insistând că pentru a se evita o catastrofă mai mare decât cea a actualei confruntări din Ucraina, Rusia nu trebuie împinsă cu spatele la zid, precum Germania în 1919, cu atât mai mult cu cât Moscova azi, spre deosebire de Berlinul de altădată, dispune de un arsenal nuclear considerabil. Așadar inspirația trebuie căutată la Helsinki iar nu la München.

MEMORANDUMUL DE LA BUDAPESTA (1994)  

În susținerea caracterului moral și pedagogic al poziției lor față de invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, soroșiștii fac referire și la Memorandumul de la Budapesta, prin care, în 1994, Rusia, SUA și Marea Britanie au garantat independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, în schimbul acordului acesteia de a ceda Rusiei arsenalul său nuclear rămas de la URSS. Acesta era de fapt un partaj succesoral între doi dintre urmașii imperiului sovietic, conceput potrivit cu interesele celor două puteri nucleare anglo-saxone (nord-atlanticiste), interese pentru satisfacerea cărora ele au fost gata să plătească prețul garanțiilor respective. Evident, și „moștenitorii” erau mulțumiți: rușii primeau arsenalul sovietic integral, iar ucrainenii primeau garanțiile (teoretic mai prețioase decât armele, pentru o putere prea mică pentru a îndrăzni să intre într-un război nuclear cu hegemonii globali). Dacă astăzi Ucraina ar fi dispus de acel arsenal problemele tuturor ar fi fost mai mari, iar nu mai mici.

Revendicând teritorii ucrainene Rusia pare a fi încălcat acordul menționat. Ceea ce este criticabil, chiar dacă acesta nu avea forța juridică a unui instrument de drept internațional, nefiind ratificat de parlamentele semnatarilor.

Să revedem, însă, cu atenție prevederea centrală a memorandumului cu pricina. Ea rezidă în afirmația potrivit căreia „Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord își reafirmă angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei”. Or, așa cum am arătat anterior, Actul final de la Helsinki este un document coerent construit în așa fel încât toate prevederile sale se sprijină una pe alta de o manieră care să constituie un sistem de securitate colectivă.

Este adevărat că documentul amintit nu permite modificarea frontierelor prin forță, ci numai prin acordul părților interesate, dar beneficiul acestei prevederi implică și observarea obligațiilor privind transparența înarmării, controlul armamentelor și asigurarea unui echilibru între puterea militară a părților semnatare. În plus, intrarea într-un sistem multilateral de garanții obligă pe beneficiarul garanțiilor la echidistanță față de garanți, după cum garanții sunt ținuți să rămână la distanță egală de cel garantat. Nici un garant nu are dreptul de a încerca să îl atragă în sfera sa de influență pe cel căruia i s-au oferit garanții, făcând din înarmarea unilaterală a acestuia un atu al său în raporturile cu ceilalți garanți. Orice altă conduită reprezintă o încălcare a acordului referitor la garanție și dispensează de obligațiile lor pe garanții afectați de aceasta.

Or, cel puțin după 2014, Ucraina a fost tratată ca un membru de fapt al NATO, armata sa fiind dotată și antrenată ca și când ar fi fost integrată în ansamblul militar nord-atlantic. Aceasta după ce anterior, și Rusia încercase menținerea Ucrainei în sfera sa de influență, profitând de vechile lor legături culturale, economice și politice.

Prin urmare, dacă s-ar cere să arunce prima piatra partea semnatară a Memorandumului de la Budapesta care l-a aplicat permanent cu bună credință și nu i-a adus nici o atingere, piatra ar rămâne la locul ei, nearuncată.

Desigur că nu se poate ieși fără asentimentul Ucrainei din încurcătura creată, mai cu seamă în măsura în care aceasta ar trebui să facă și unele compromisuri, inclusiv teritoriale. Compromisurile sunt personale și nimeni nu are dreptul de a le accepta sau respinge pentru altul. În acest sens, Ucraina are tot dreptul de a proceda potrivit intereselor sale vitale.

Un asemenea drept aparține, însă, și comunității internaționale, din care face parte și Rusia. Această comunitate are nevoie de securitate tot atât de mult pe cât are și Ucraina. Iată de ce, inspirându-se și din lecțiile istoriei, membrii amintitei comunități trebuie să se poziționeze în așa fel față de Ucraina încât în actul apărării intereselor sale aceasta să nu aibă cum ignora interesele celorlalți; ale tuturor celorlalți.

Negocierile de pace nu pot fi imaginate în absența Ucrainei, dar nici doar făcând din ele o afacere ruso-ucraineană. Aceasta întrucât războiul în curs nu are ca părți doar Rusia și Ucraina, iar organizarea păcii și stabilirea prețului ei nu le interesează doar pe cele două. Din atare perspectivă va fi importantă lărgirea formatului în care s-a convenit Memorandumul de la Budapesta și reactualizarea principiilor și regulilor Actului final de la Helsinki, cu garanții suplimentare privind respectarea lor. Lucru cerut insistent de peste un deceniu (ca să fim fideli adevărului istoric până la capăt) și de Rusia.

FRIEDMAN v. KISSINGER

George Friedman este cunoscut ca admirator al lui Henry Kissinger și cu greu realismul său în analiza politică l-ar putea încadra în școala de gândire a lui George Soros. Cu toate acestea, oarecum surprinzător, evaluarea situației actuale la nivel global îl împinge spre concluzii mai apropiate de cele ale celui din urmă decât de cele ale celui dintâi. Baza raționamentelor sale nu este de factură ideologică, precum la Soros, ci ține tot de realitatea raporturilor de putere, ca la Kissinger. Pe Friedman, prestigiosul fondator al Forumului Strategic (Stratfor), îl aduce în postura de disident al școlii kissingeriene preferința pentru jocul de sumă nulă (câștigul unuia se reflectă în pierderea celuilalt), în dauna celui de sumă pozitivă (win-win).

Astfel, în timp ce pentru Kissinger stabilitatea globală într-o lume multipolară ar trebui să fie obiectivul SUA, ca jucător care nu mai poate pretinde privilegiile aferente statutului de unică superputere și unic jandarm mondial (ceea ce implică acceptarea faptului că America ca „imperiu necesar” și-a atins limitele istorice intrând pe o traiectorie descendentă), Friedman pleacă de la premisa că războiul ruso-ucrainean a revitalizat puterea americană și a readus-o în fruntea vechilor săi aliați, împingând Rusia și China în declin; ceea ce, în același timp, îi permite și o obligă să își disciplineze adversarii, inclusiv printr-o victorie pe câmpul de luptă, fie ea și obținută prin interpuși. Teoria friedmaniană nu se rezumă la abordarea confruntării cu Rusia pe frontul ucrainean, ci tratează un orizont integral (cum de altfel, a făcut-o și discursul kissingerian) care cuprinde și problema chineză, respectiv raporturile SUA cu principalul său rival strategic actual, China.

Să reamintim că, la recenta sesiune a Forumului Economic Mondial din Davos, Henry Kissinger i-a surprins și chiar i-a scandalizat pe talibanii globalismului așa zis „progresist”, opiniind că Ucraina ar trebui să cedeze anumite teritorii Rusiei pentru a putea încheia o pace viabilă aptă a-i conferi cu adevărat securitatea și stabilitatea pe termen lung, dar și pentru a asigura stabilitatea politică a actualei conduceri ruse (Kissinger nu a redus niciodată Rusia la persoana lui Vladimir Putin, socotind că diabolizarea acestuia este doar alibiul lipsei de viziune politică a Washingtonului) esențială pentru recuplarea Rusiei la sistemul securității colective european și euro-atlantic (arhitectura de securitate de la Vancouver la Vladivostok), precum și pentru a păstra Rusia în contrapondere cu China. Umilirea națiunii ruse, nu doar printr-o, altminteri improbabilă, victorie militară evidentă, ci și prin gesturi și discursuri jignitoare la adresa culturii și civilizației ei, ca și forțarea unei răsturnări a actualei echipe de la Kremlin, nu vor face, crede Henry Kissinger (și eu alături de el), decât să genereze agitație internă și să ridice lideri intransigenți, cu riscul creării de turbulențe geostrategice de natură a antrena inevitabil cutremure euro-atlantice. De aceea, „resocializarea” Președintelui Putin în spațiul occidental și păstrarea sa în poziția de principal interlocutor al Occidentului pare a fi esențială. Nu pentru că este simpatic sau are idei conforme cu agendele și ideologiile occidentale, ci pentru că modul său de gândire și operare ne este deja cunoscut, precum și întrucât poate controla dinamica politico-socială rusă conferind predictibilitate și certitudine angajamentelor sale.

Rușii nu vor oferi pe termen scurt un alt Boris Elțîn, și chiar dacă ar face-o s-a demonstrat că o Rusie lovită de haos este mai periculoasă pentru ordinea globală decât una puternică, stabilă și sigură de sine. Sistemul contraponderilor globale și al multipolarismului simetric are nevoie de Rusia ca putere relevantă. Altminteri Occidentul euro-atlantic va cădea sub dominația Asiei și va fi obligat să își asume, în cadrul unei alte ordini globale, un mod de viață caracterizat exclusiv de valori culturale străine lui.   

În același timp, în același context și pe aceeași linie de raționament, domnul Kissinger a mai spus că a sosit timpul ca SUA să elimine Taiwanul de pe agenda litigiilor sale cu China, ceea ce implică, în opinia lui George Friedman, ideea că SUA nu ar trebui să se opună reunificării acestuia cu China, chiar dacă Beijingul ar face-o manu militari. Dacă ne amintim că recunoașterea principiului „unei singure Chine” de către SUA și restabilirea drepturilor Republicii Populare Chineze la ONU cu excluderea reprezentării Republicii China (Taiwanului) la începutul anilor 1970 au fost inspirate de gândirea aceluiași Henry Kissinger, nu putem decât admira nu doar consecvența și coerența viziunii sale, ci și capacitatea de adaptare la realitățile în schimbare.

Într-adevăr, după sfârșitul ordinii mondiale bipolare și sub condiția unui parteneriat ruso-euro-atlantic, interesele vitale ale SUA în Pacific pot fi mai bine servite dacă nu doar că acceptă, dar și acompaniază și sprijină Beijingul în transformarea tezei unei singure Chine din teorie în realitate, așa cum s-a întâmplat deja cu Hong-Kong și Macao, urmându-se eventual același model al „unui singur stat cu două sisteme”. Altminteri, războiul pe două fronturi, în Marea Neagră și Marea Chinei, fie el și numai hibrid (cu observația că, în mod normal, orice război hibrid nu se poate termina decât cu un război convențional) va pune SUA în fața unui bloc chino-rus redutabil (la care se vor adăuga și alte puteri asiatice, africane și latino-americane), mai cu seamă dacă se ia în considerare și capacitatea acestuia de a scinda tabăra americană atât în spațiul euro-atlantic cât și în cel indo-pacific, precum și în emisfera vestică (așa cum s-a văzut la recentul Summit al Americilor). Ucraina, cu problemele ei, oricâtă simpatie am avea pentru ea, nu poate fi lăsată să impună ratarea primului scenariu și adoptarea celui din urmă.

În concluzie, Henry Kissinger susține că, pentru a atinge obiectivul esențial al stabilității globale, SUA ar trebui să sprijine realizarea stabilității regionale în Europa centrală și de est, ca și în Pacificul de vest, oferind Rusiei și Chinei, ca puteri cu interese regionale legitime, dar și cu certă relevanță globală, garanțiile de securitate pe care și le doresc, inclusiv cu caracter teritorial, evident în limite rezonabile ferm negociate.

Acesta ar fi manifestul kissingerian în traducerea mea. În traducerea lui Friedman el sună astfel: „Kissinger susține că … stabilitatea globală … necesită acceptarea intereselor națiunilor care doresc să schimbe echilibrul regional de putere. Cu alte cuvinte, stabilitatea fostei Uniuni Sovietice, inclusiv supraviețuirea politică a lui Putin, va stabiliza regiunea și va crește stabilitatea globală. De asemenea, cedarea Taiwanului Chinei ar stabiliza Pacificul de Vest și ar crește stabilitatea globală.” Evident, George Friedman consideră că o asemenea abordare este greșită întrucât SUA (împreună cu aliații săi) este suficient de puternică spre a respinge „revizionismul” neo-sovietic și cel chinez separat și la un loc. Se subînțelege că acceptarea respectivelor pretenții revizioniste nu ar conduce la stabilitate globală, căci ar fi urmată de alte pretenții destabilizatoare pentru alte regiuni.

DE LA O PRBLEMĂ GREȘIT FORMULATĂ LA UN DIAGNOSTIC GREȘIT

Gândirea friedmaniană, astfel exprimată, este discutabilă întrucât pare a suferi, mai înainte de orice, de o greșită formulare a problemei; iar când problema este prost formulată, rezolvarea nu poate fi corectă (decât din întâmplare).

Revizionismul este acțiunea politică prin care se urmărește schimbarea unui status quo anterior convenit sau cel puțin acceptat. Cererea lui Hitler de a se modifica prevederile Tratatului de la Versailles, semnat de Germania în 1919, era revizionism. Dorința unor state de a modifica granițele stabilite prin Tratatul de pace de la Paris în 1947, pe care și ele l-au semnat, este revizionism.

Războiul rece nu s-a încheiat, însă, cu un tratat de pace care să stabilească un anumit „echilibru regional de putere” în Europa centrală și orientală sau în regiunea Asia-Pacific. Prin urmare, nu este nimic de revizuit. În schimb, sunt lucruri de negociat.

i. Sfidarea rusă. Opțiunea Rusiei de a negocia cu armele este cel puțin regretabilă. Nu trebuie uitat, totuși, că de-a lungul ultimelor decenii ea a tot cerut negocieri politice. Inclusiv mie, ca Președinte al AP-OSCE, mi-a fost comunicată oficial această dorință. Din păcate cererea rusă a fost refuzată cu mai multă sau mai puțină bună credință. Fapt deplorabil, chiar dacă, în același interval de timp, au existat încercări occidentale unilaterale de a ține Rusia aproape și de a o integra în sistemul de relații internaționale bazat pe regulile stabilite … conform intereselor euro-atlantice, cu instrumentele ordinii unipolare. Nu se găsește, oare, în acest refuz, una dintre originile războiului ruso-ucrainean?

Dacă am accepta că, odată cu colapsul ordinii bipolare postbelice, s-a instalat, aproape spontan, sub semnul unipolarismului american, un nou „echilibru regional de putere” în Europa, acesta a fost modificat chiar de către SUA. Reunificarea germană și retragerea armatei sovietice din Europa centrală și de est a avut loc cu înțelegerea tuturor părților interesate că NATO nu se va extinde dincolo de granițele estice ale Germaniei reîntregite. Documentele descoperite acum în arhivele germane nu mai lasă loc îndoielii. Aranjamentele care au dus la predarea arsenalului nuclear ucrainean către Rusia, în schimbul garantării internaționale a suveranității, independenței și integrității teritoriale a Ucrainei, au implicat, la rândul lor, o anumită neutralitate a acesteia, devenită spațiu tampon asiguratoriu între estul euro-asiatic și vestul euro-atlantic. Toate aceste înțelegeri, disparate sau articulate, explicite sau implicite, au circumscris un „echilibru de putere”, respectiv o arhitectură de securitate regională anulată apoi ca urmare a geopoliticii unui Occident care și-a arogat, fără temei, drepturile învingătorului în Războiul rece.

Ceea ce Rusia reclamă azi nu este echilibrul regional de putere, ci dezechilibrul la care s-a ajuns nu din inițiativa ei. Ceea ce Rusia cere azi nu este „schimbarea echilibrului regional de putere”, ci „refacerea echilibrului regional de putere”. Ceea ce Rusia urmărește azi nu este revizuirea unui status quo ante, ci aplicarea principiului de drept internațional rebus sic stantibus, adică actualizarea și adaptarea vechilor reguli ale jocului în funcție de schimbarea contextului în care ele au fost stabilite inițial; obiceiurile vechi nu mai corespund mediului nou.

Că o face prin război este, o repet, greu de acceptat, dar dacă aceasta este problema, avem și soluția pentru a pune capăt războiului. Miza nu este aceea de a câștiga disputa cu privire la cine are dreptate și cine nu are, ci cum putem ajunge la definirea unei ordini acceptabile tuturor părților interesate, aptă să ne asigure pacea, siguranța, demnitatea și prosperitatea tuturor.

ii. Sfidarea chineză. În ceea ce privește China, lucrurile sunt chiar mai simple. Taiwanul este o parte a Chinei. Acesta este un fapt convenit de decenii bune, pe baza recunoașterii unei realități istorice și geopolitice, la care au achiesat toți membrii ONU. Că SUA dorește ca integrarea efectivă a Taiwanului în ordinea constituțională a Chinei să nu se facă prin forță este justificat și acceptabil, deși tot a amestec în treburile interne ale unui alt stat arată. De aici și până la a susține Taiwanul să se comporte ca stat în stat, până la a-i încuraja și sprijini material independentismul, până la a cenzura orice politică a statului din care face parte cu privire la el și până la a promova politici de natură a împiedica reunificarea efectivă este o distanță greu de parcurs cu încălțările principiilor de drept internațional. China urmărește reunificarea (așa cum au făcut-o Vietnamul sau Germania), iar nu „schimbarea echilibrului regional de putere”. Dacă asta modifică anumite raporturi de putere caracterizate tocmai printr-un dezechilibru artificial indus, trebuie văzut ce se poate face spre a se obține securitatea tuturor respectându-se caracterul indivizibil al securității. Să fie oare obiectivul securității SUA mai ușor de atins prin menținerea unei stări de tensiune și a amenințării cu războiul în relațiile chino-americane, sau se poate ajunge mai repede la un sistem de securitate colectivă mai just, mai viabil și mai durabil în regiunea indo-pacifică prin scoaterea Taiwanului de pe agenda contenciosului chino-american?

În acest punct diferența dintre concepțiile lui Henry Kissinger și lu George Friedman apare cu claritate.

Kissinger nu urmărește stabilitatea „fostei Uniuni Sovietice” (culmea este că granițele trasate de Stalin și Hrușciov sunt apărate azi cu sfințenie de SUA, NATO și UE, alături de personalități precum George Soros și George Friedman) și nici stabilitatea conducerii chineze, ca factori de stabilizare regională, prin satisfacerea intereselor lor geopolitice, ci obținerea stabilității la nivel global prin stabilizarea echilibrului dintre principalele puteri (regionale) ale lumii. Este vorba despre împărțirea puterii între diverșii operatori politici participanți la negocieri, pentru ca ordinea universală, convenită între deținătorii fracțiunilor ei (a căror sumă este constantă), să fie garantată de echilibrul acestora, iar nu doar de unul singur, în calitate de unic super actor global, deținător al puterii absolute (care îl va corupe în mod absolut).

Nu se pune problema de a accepta pretențiile Rusiei sau ale Chinei fără discuții, ci de a accepta că Rusia și China au în mod legitim calitatea de negociator, iar revendicările lor se includ în agenda negocierilor, fără ca vreuna să fie a priori înlăturată și fără ca vreuna să rămână în afara compromisului final. Aceasta nu exclude (ba chiar presupune) negocierea în forță, dar exclude pretenția capitulării necondiționate. Negocierea în forță nu este același lucru cu substituirea negocierii prin forță.

Or, George Friedman spune că SUA, superputerea care și-a reluat ascensiunea, inclusiv grație deciziei riscante a lui Vladimir Putin de a trece de la războiul hibrid la cel convențional, nu are nimic de negociat, ci totul de câștigat prin lupta dusă până la victoria finală și totală împotriva celor doi rivali decadenți – Rusia și China.

PREMISE GREȘITE CA SURSĂ A TERAPIEI GREȘITE

Școala de gândire friedmaniană nu se împiedică de ideologii sau de aprecieri justițiariste. Din acest punct de vedere ea se desparte de școala soroșistă și rămâne la realismul politic kissingerian. Aceasta cu un picior. Celălalt picior stă în neo-conservatorismul soților Victoria Nuland și Robert Kagan, care contestă decăderea puterii americane și văd în reafirmarea capacității SUA de a-și impune regulile prin intervenții „transformatoare” (inclusiv și mai ales recurgând la forța armată) pretutindeni acolo unde „tablele legii americane” nu sunt respectate, singura cale pentru apărarea și perpetuarea ordinii mondiale cunoscută ca „pax americana”.

După părerea mea, în timp ce Kissinger are ca prioritate edificarea unei ordini mondiale postamericane în care „valorile americane”, aflate la temelia „visului american” tradițional (democrație pluralistă, guvernarea legii, drepturile omului universal, comerț liber, echilibrul și controlul reciproc al puterilor), sunt incluse cu prețul renunțării la supremația SUA (la unipolarismul american), Friedman acceptă sacrificarea respectivelor valori ca preț al unei ordini străine modului de viață american dar rămasă sub dominația politică a SUA. Fie ce o fi dar America trebuie să conducă lumea. De ce? Pentru că poate. Și pentru că este mai bine să fii călăreț decât călărit.

Soluția pentru care pledează George Friedman spre a rezolva crizele din Marea Neagră și Marea Chinei nu își are sursa în justețea ideilor, ci în raportul de putere, considerat a fi favorabil SUA. Ea este greșită pentru că premisele ei sunt greșite.

În primul rând, așa cum am mai semnalat, domnul Friedman este convins că după paranteza președinției lui Donald Trump, SUA și-a recăpătat locul în fruntea armatei democrațiilor convenționale (prin „democrații” se înțeleg susținătorii necondiționați sau cei apreciați a fi susceptibili a se comporta ca susținători necondiționați ai agendei geopolitice americane) și se află în situația ca într-un interval de timp scurt să revigoreze economia americană eliminând dependența ei de cooperarea cu economiile statelor „nedemocrate” (acestea sunt cele care practică o concurență comercială dură cu corporațiile americane și contestă supremația puterii americane și a modelului de viață american în lume). Aceasta în timp ce Rusia și China decad, prima sufocată de sancțiunile economice și de izolarea internațională, iar cea de a doua în situația de a-și încetini drastic creșterea economică ca urmare a îngreunării accesului său pe piața americană.

Așa o fi, numai că deocamdată toți economiștii occidentali constată că economia rusă supusă sancțiunilor este în creștere, în timp ce economiile statelor care au sancționat-o răsuflă tot mai greu. Desigur, în timp, tendințele s-ar putea inversa, numai că timpul acționează în favoarea celor obișnuiți cu viața austeră (cum sunt rușii sau chinezii), iar nu a celor loviți de decadența bunăstării (cum sunt americanii și vest europenii).

Pe de altă parte, pe moment, cel puțin, investitorii americani care și-au mutat capitalurile în statele cu mână de lucru ieftină, bariere netarifare joase și impozite mici (precum China), nu arată un mare entuziasm pentru ideea de a se întoarce în SUA ca să facă „America great again”. În schimb, chiar și lipsită de piața americană, China are o piață internă uriașă cu o imensă capacitate de absorbție a produselor industriei ei. Poate că la început va fi mai greu, dar apoi obligația schimbării politicilor comerciale va ajuta economia chineză să ajungă la o creștere mai sănătoasă.

E greu de văzut cum se ridică puterea americană când piața mondială, construită potrivit doctrinei americane a liberului schimb, se scindează prin chiar efectul războiului economic escaladat de americani, iar economia mondială se dedolarizează făcând loc rublei și yuanului.

Răspunzând confiscării capitalurilor sale depozitate cu bună credință în băncile occidentale, Rusia confiscă cerealele ucrainene, amenințându-și criticii și oponenții cu „arma grâului” și „strategia foamei”. Diferența este că SUA și NATO nu sunt oficial în război cu Rusia, în timp ce Rusia este în război (indiferent ce denumire ar fi dată respectivei operațiuni militare) cu Ucraina, iar prada de război este tradițională. Cât privește înfometarea adversarului, nu numai că este cunoscută în istorie, dar strategia aceasta a fost teoretizată ultima dată de administrația Carter, în timpul Războiului rece, când s-a încercat înlocuirea „amenințării militare” cu „amenințarea alimentară”. „Populația civilă face parte din efortul de război al inamicului” – susținea propaganda americană și britanică în 1945 pentru a justifica terifiantul bombardament al pașnicului și romanticului oraș de pe malul Elbei, Dresda. Deci… suntem în grafic. Cine scoate sabia de sabie are parte.

George Friedman are impresia că, sub amenințarea rusă, unitatea NATO s-a consolidat, europenii acceptând din nou tutela americană. Nimic mai fals. Alianța nord-atlantică este mai dezbinată ca niciodată și, în realitate, mai nimeni în Europa nu acceptă conducerea Americii decât din vârful buzelor.

Turcia și Ungaria sunt exemplele cele mai eclatante. Nici Franța nu rămâne în urmă, iar Germania își face liniștită tradiționalul joc dublu, profitând de ocazie pentru a se reînarma cu acordul celui care a pus-o la pământ în ultimele două războaie mondiale. Lucru pe care, altminteri îl face și Japonia. Or, acolo unde banii de pâine sunt dați pe arme, războiul bate la ușă. Iar când poporul vrea pâine și prețul pâinii depinde de cel al petrolului și gazului, guvernele vor fi gata să cumpere petrol și gaz de la cel care îl vinde mai ieftin; altfel, poporul va ajunge să vrea sânge.

Adepții școlii friedmaniene consideră că Washingtonul a repurtat deja o victorie strategică în războiul din Europa, producând o ruptură definitivă între Europa germană și Rusia. Ar fi bine să fie așa, dar tot americanii spun „never say never” („niciodată să nu spui niciodată”). Prea de multe ori în trecut antanta ruso-germană s-a refăcut sub acțiunea necesității ca să credem că Ucraina ar fi fost în măsură să înlăture posibilitatea renașterii ei pentru totdeauna. La fel se pune problema și cu antanta franco-rusă sau cea italo-rusă.

Aceiași politologi friedmanieni subliniază, pe de altă parte, că alianța ruso-chineză scârțâie întrucât China, din motive personale adeptă ferventă a principiului integrității teritoriale, dar mai ales interesată să își continue dezvoltarea economică neafectată de sancțiunile cu care îi amenință SUA pe cei care zădărnicesc aplicarea sancțiunilor adresate Rusiei, s-ar distanța treptat de Moscova refuzând să acorde ajutorul cerut de aceasta. Din păcate, analiști cu o reputație excepțională fac confuzie aici între fermitatea strategică a Chinei (ca și a Turciei sau a Iranului) și flexibilitatea tactică. Tactic, Beijingul va afecta neutralitatea în conflictul ruso-american; strategic va fi alături de Moscova. Ar fi curată sinucidere să procedeze altfel.

După înfrângerile indiscutabile din Irak, Siria și Afganistan, ca să nu amintim de eșecurile din Somalia și Libia, frivolitatea cu care SUA își gesticulează supremația nu face decât să descopere propria-i decadență. O decadență pe care partenerii săi sinceri, precum România, nu pot decât să o regrete, fără a putea, însă, să o oprească.

De aceea, domnul Friedman, notând, probabil, o suspectă inerție politică românească ascunsă în spatele retoricii proamericane, dar și dând curs unei judecăți geopolitice corecte, pornită, însă, de la premise incorecte, prognozează că în viitor principalii aliați ai SUA în Europa vor fi Marea Britanie, țările baltice, Polonia și… Ucraina, ultimele două urmând a fi și cei mai importanți operatori politici în sectorul european al noii ordini mondiale americane de după vechea ordine mondială americană. România va rămâne pe tușa marilor jocuri strategice regionale nu numai din cauza erorilor ei cronice de politică externă (asta se va întâmpla oricum), dar și din cauza ridicării Ucrainei, dacă aceasta se va petrece.

Adevărul este că ordinea mondială se schimbă, dar nu cu una tot americană, ci cu alta în care SUA vor avea o influență cu atât mai mare cu cât vor renunța mai repede la ambiția deșartă de a rămâne puterea dominantă într-o lume unipolară. Nu China este puterea decadentă ci SUA. Avantajul Rusiei în raport cu SUA vine din aceea că ea și-a acceptat destinul și tot ceea ce dorește este să câștige bătălia de ariergardă, retrăgându-se ordonat cu focuri rare pe poziții sigure, iar nu legănându-se cu visul de a folosi ariergarda în locul avangărzii defuncte.

DE CE CRED CĂ GEORGE FRIEDMAND AJUNGE LA CONCLUZII GREȘITE?

Premisele greșite conduc spre un diagnostic greșit din care nu pot decurge decât concluzii greșite cu privire la terapia de aplicat.

În încercarea de a-și argumenta dezacordul cu teoria lui Henry Kissinger, George Friedman ajunge să conteste justețea întregii politici a celui dintâi din timpul Războiului rece. Ideea ar fi că, obsedat de superioritatea puterii ruse și chineze, așa cum astăzi se teme de alianța acestora, Kissinger a făcut totul pentru a le ține pe cele două departe una de alta, acceptând compromisuri în favoarea fiecăreia și ducând America în războaie periferice de care nu avea nevoie și pe care nici nu avea cum să le câștige (ex. războiul din Vietnam), numai spre a-i impresiona pe cei doi adversari principali în pregătirea negocierilor cu ei. Dacă, în loc să procedeze astfel, ar fi înțeles că SUA este mai puternică, ar fi evitat cheltuirea energiei în jocuri fără miză directă ori în tactici de învăluire și, mai ales, ar fi scăpat de compromisuri costisitoare, pentru a juca totul pe cartea confruntării directe și totale.

În retrospectivă, George Friedman crede că, deși avea o gândire complexă, în calitate de arhitect al politicii externe americane, pe timpul administrațiilor Nixon și Ford, Kissinger s-a concentrat asupra unei singure probleme: „amenințarea Uniunii Sovietice și, prin ea, amenințarea ordinii globale”.  Atunci (la fel cu rușii de azi) „sovieticii s-au poziționat ca și cum ar fi dispuși să riște inclusiv până la un război nuclear”, dar ei au făcut asta numai pentru a-i determina pe americani „să cheltuiască energie în chestiuni de care nu erau interesați”. Tot de teama Rusiei sovietice Kissinger „i-a abordat pe chinezi cu oferta unei înțelegeri între SUA și China” amenințând astfel Rusia cu „posibilitatea unui război pe două fronturi”; „ceea ce a ajutat SUA, în mod paradoxal, să ajungă la o înțelegere privind coexistența pașnică, a redus riscul de război și a stabilizat sistemul global”, de asemenea „punând bazele apariției Chinei contemporane”. Și Friedman continuă: „Cea mai mare realizare a lui Kissinger a fost deschiderea Chinei și transformarea ei într-un aliat. În mintea lui credea că a obținut-o datorită concesiilor făcute, dar de fapt s-a întâmplat întrucât Chinei i-a fost totdeauna teamă de Statele Unite. ... Mao a văzut SUA ca fiind puternică, în timp ce SUA au văzut China ca un posibil aliat și fiecare a plecat cu ușurarea de fi ajuns la un acord.”

 Prin urmare, toate succesele politicii externe americane inspirate de Henry Kissinger ar fi fost rezultatul unei întâmplări petrecute pe fondul unei confuzii. Kissinger ar fi pornit de la premisa greșită a slăbiciunii relative americane, de care rușii și chinezii au profitat obținând un preț bun pentru ceea ce în mod normal ar fi putut fi siliți să dea pe gratis.

 Potrivit lui Friedman această confuzie persistă și astăzi. „Răspunsul lui Kissinger la atacul rusesc asupra Ucrainei decurge din aceeași logică... El îl vede pe Putin așa cum l-a văzut pe Leonid Brejnev: ca o forță potențial stabilizatoare, care este mai puțin periculoasă decât un vid de putere umplut de o persoană mai puțin flexibilă. În acest sens, apărarea Ucrainei ar putea pur și simplu înrăutăți lucrurile.” – crede George Friedman că ar crede Henry Kissinger.

 Din aceste critici teoria lui George Friedman se degajează cu claritate și poate fi sintetizată în următorul catren: „Asta este viața / Cu al ei tipic. / Peștele cel mare / Înghite pe cel mic”. Prin prisma acestei teorii SUA ar trebui să abordeze și raporturile cu Rusia în contextul crizei ucrainene. 

 Desigur, admite (ex) patronul Stratfor (între timp George Friedman a întemeiat Geopolitcal Futures, părăsind Stratfor), „este bine să-ți supraestimezi inamicul, astfel încât să fii pregătit pentru ce e mai rău. Dar eroarea supraestimării excesive te va face să nu sesizezi oportunitățile și să te capteze doar mișcările celeilalte părți.” În realitate, nu partea puternică, ci „partea mai slabă trebuie să fie cea mai inteligentă și să abordeze evidențele cu deplină precauție, când în joc este stabilitatea globală.” În opinia sa, acum partea mai slabă ar fi Rusia și China, în timp ce partea tare ar fi SUA, care trebuie să le închidă ușa în nas.   

 Și dacă nu este așa? Dificultățile lui Stalin în „războiul de iarnă” cu finlandezii l-au făcut pe Hitler să creadă cu URSS este o pradă ușoară, pentru a constata apoi, atunci când a declanșat confruntarea directă cu rușii, cât de mult se înșelase.

 Dar chiar de ar fi așa, cât de mult poate dura superioritatea unui stat asupra altora? Toate imperiile au murit, oricât de „necesare” vor fi fost la un moment dat. Moartea lor a fost cu atât mai rapidă și mai dureroasă, pentru ele și pentru cei din jur, cu cât, refuzând să accepte realitatea îmbătrânirii și a epuizării, au cheltuit mai mult pentru înarmare (securitate) decât pentru dezvoltare. 

 DE CE CRED CĂ HENRY KISSINGER ARE DREPTATE?

 După părerea mea, Henry Kissinger nu a calculat greșit, ci diferit. Pentru el nu a contat cine este mai puternic la un moment dat, ci cum să realizeze echilibrul între puteri. Tocmai pentru a descuraja pe cei care gândeau în termenii lui „care pe care” a purtat războaie demonstrative menite fie a crea crize apte să ridice miza negocierilor și să faciliteze înțelegerile în pachet, fie a dovedi capacitatea sa de a negocia cu fermitate. Nu îngenuncherea adversarului l-a interesat, ci echilibrul; și nu doar în relația bilaterală cu acesta, ci într-o rețea complexă de participanți în care tensiunile destabilizatoare să fie disipate, iar paritățile stricate să fie refăcute rapid, cu un minim de cheltuieli pentru SUA, statul pe contul căruia lucra. Dacă spre a ajunge la acest rezultat a făcut concesii și compromisuri a fost nu pentru că se credea mai slab, ci pentru că se știa mai tare. Contrar la ceea ce pare a crede domnul Friedman, numai cei tari pot accepta cu ușurință compromisuri, tocmai întrucât știu că nu vor putea fi forțați, odată o concesie făcută, să alunece la infinit pe linia cedărilor.

 În speță, o problemă suplimentară peste care nu se poate trece cu ușurință este faptul că Rusia dispune de arma nucleară și nu va ezita să recurgă la ea de îndată ce ar fi pusă la zid. 

 Asta nu înseamnă că SUA, NATO sau UE să renunțe la a-și consolida mijloacele de luptă și la a-și arăta puterea. Cea care contează este, însă, puterea lor reală, iar nu puterea artificial transferată Ucrainei ori oricărui alt interpus. Lupta prin interpuși prezintă riscul de a crea monștri care într-o zi se întorc asupra creatorului ca să îl devoreze. Așa a fost și în alte locuri; așa este / va fi și în Ucraina.

 După eșecul „primăverii arabe”, după fuga rușinoasă din Afganistan și după angajamentul „eroic” de a lupta cu Rusia până la ultimul ucrainean, cum mai poate crede SUA că va convinge pe cineva de capacitatea sa de a purta negocieri pe poziții de forță? Chiar și discursul gratuit ofensator, injuriile la adresa adversarului, neadevărurile patente în descrierea situației, narcisismul deșănțat, amenințările fără acoperire erodează încrederea în puterea SUA și capacitatea ei de a fi fermă în negocieri. Poate și de aceea evită angajarea în tratative, în timp ce solicită public începerea lor. Aici nu este vorba despre „umilirea” Rusiei, ci despre autoumilirea SUA, despre auto împingerea ei în derizoriu prin excesul de pretenții și de limbaj,  cu efectul reducerii influenței sale asupra Rusiei. 

 Am urmărit pe viu acțiunea externă a Americii în anii 1970 sub înrâurirea gândirii kissingeriene, și am continuat apoi să o studiez cercetând documente și citind lucrări de specialitate. Am avut ocazia să discut direct și personal despre acestea cu Henry Kissinger. De aici decurge convingerea mea că nici în trecut și nici în contextul actual el nu a crezut că SUA este partea slabă, iar Rusia sau China partea puternică. De asemenea nu a crezut că cel slab trebuie să fie prudent, pe când cel puternic își poate permite luxul temerității. Tocmai pentru că ești puternic trebuie să fii mai atent ca nu cumva tentația unor soluții expeditive bazate pe superioritatea forței să nu te împingă în dezastru.

 Ceea ce a căutat Kissinger mereu – și pe acest plan viziunile noastre se întâlnesc perfect – a fost echilibrul între puteri și mecanismele de refacere a acestuia, în cazul dereglării lui, prin concentrări flexibile de putere cu geometrie variabilă. Când miza este securitatea, stabilitatea și bunăstarea alor tăi, ideologia sau farmecul celor cu care te asociezi ori trecutul lor, nu mai contează. „Fie albă, fie neagră, pisica trebui să prindă șoareci.” – spunea Deng Xiaoping.

Este de mirare cum un om care a făcut mereu proba subtilității în gândire, precum George Friedman, poate face recomandări care exaltă rolul puterii, în dauna prudenței și inteligenței. Chiar dacă, așa cum cred unii, Vladimir Putin va accepta să negocieze cu seriozitate și de o manieră rezonabilă și pozitivă doar constrâns de puterea SUA și a aliaților săi, aceștia vor trebui să aibă în vedere respectarea a cel puțin două reguli despre care eu unul am mai scris: 1. semnul puterii adevărate este calmul; 2. presiunea excesivă are o eficiență regresivă. 

 Henry Kissinger, foarte probabil, a spus ceea ce cred mulți alții, care au vrut să se facă auziți mai bine vorbind prin gura sa. Cu certitudine, însă, a crezut în tot ceea ce a spus din înălțimea unei gândiri filtrate prin experiențele unei vieți în care a luat și decizii bune și decizii discutabile. 

 Nu este clar dacă George Friedman a spus ceea ce crede Pentagonul sau Pentagonul crede ce a spus George Friedman. În primul caz ar fi dezamăgitor; în al doilea ar fi periculos.

 Cât despre spusele lui George Soros... Ei bine...

 Realitatea este una și ea se exprimă în morți, răniți, refugiați, deplasați, distrugeri, inflație, șomaj, dar și speculanți și îmbogățiți de război, toate circumscrise de jocul intereselor și raporturile de putere.

Părerile sunt mai multe. Punându-le pe toate cap la cap, putem încheia atrăgând atenția bravilor ucraineni asupra mesajului recent al Președintelui marii puteri americane, Joe Biden; un mesaj soroșist în formă, dar kissingerian în fond; friedmanist în text, dar kissingerian în subtext: „De la început am spus – și nu toată lumea este de acord cu mine – nimic despre Ucraina fără Ucraina. Este teritoriul lor. Dar nu le voi spune ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă. ..Pare că la un moment dat va trebui să existe o înțelegere între cele două țări (Rusia și Ucraina -nn), dar ce presupune asta, nu știu.”

Cu alte cuvinte, „dragi ucraineni, noi vă ajutăm să muriți cât vreți, dar pentru ieșirea din încurcătură sunteți pe contul vostru!”. Seninătatea acestui discurs poate ascunde fie satisfacția de a fi fost obținută deja „victoria strategică” asupra Rusiei, fie existența unei înțelegeri a celor mari negociată în culisele războiului, fie ambele. Oricum ea amintește tuturor că pentru marile puteri națiunile mai mici și mai nevoiașe sunt nimic altceva decât bunuri de unică folosință.

Cu aceste gânduri, dar și cu un vechi și nedezmințit sentiment de simpatie pentru lupta națiunii ucrainene dedicată dobândirii unui stat național independent și suveran, liber și prosper, demn și respectat, închei considerațiile de față alăturându-mă, din nou, opiniei domnului Henry Kissinger, prin a zice, inclusiv cu caracter de cald, sincer și solidar îndemn: „sper că ucrainenii vor egala eroismul de care au dat dovadă cu înțelepciunea.” Așa să vă, îi, ne ajute Dumnezeu!