Istoria conflictului americano‑iranian poate fi urmărită până la intervenția malefică a lui Churchill.
Președintele american Donald Trump este un mare fan al liderului britanic din cel de‑al Doilea Război Mondial, Winston Churchill, lăudându-i pretinsul curaj și statornicia. În timp ce Trump se zbate pentru o victorie asupra Iranului, fascinația sa pentru Churchill este de rău augur.
Președintele american păstrează în Biroul Oval o statuetă a liderului britanic din timpul războiului, pentru inspirație. Recent, Trump l‑a batjocorit pe prim-ministrul britanic Keir Starmer pentru sprijinul său militar ezitant în războiul împotriva Iranului, spunând: „Nu este Churchill”.
Trump, la fel ca mulți alți politicieni de la Washington, crede în mitul lui Churchill ca fiind politicianul războinic, curajos și sfidător, care a învins Germania nazistă. „Ne vom lupta cu ei pe plaje.” Și toate astea.
Însă, pe măsură ce Trump trimite trupe americane spre Golful Persic pentru un război terestru împotriva Iranului, afilierea cu Churchill are un precedent mai sumbru.
În cariera sa anterioară, ca Prim Lord al Amiralității (1911–1915), Churchill a fost responsabil pentru înfrângerea dezastruoasă a trupelor aliate în Dardanele și la Gallipoli în timpul Primului Război Mondial. Până la 50.000 de soldați britanici, francezi, australieni și alți soldați aliați au fost masacrați de forțele turcești care apărau o coastă inexpugnabilă.
Într-un articol publicat săptămâna aceasta, colonelul american în retragere Douglas MacGregor subliniază o asemănare suspectă cu ceea ce încearcă administrația Trump în războiul împotriva Iranului. El avertizează că orice trupe americane care încearcă să debarce pe insula Kharg din Golful Persic sau pe coasta strâmtorii Hormuz se vor confrunta cu pierderi catastrofale din cauza formidabilei puteri de foc pe care Iranul o are la dispoziție. „Este o misiune sinucigașă”, spune MacGregor.
Nu este vorba doar de puterea de foc. Geografia dificilă a coastei Iranului și logistica cuceririi insulelor dominate de munți abrupți fac ca sarcina unui atac american de succes să fie extrem de puțin probabilă. Cum vor duce trupele în zonele de debarcare? Cum vor fi acestea reaprovizionate în fața atacurilor decisive de artilerie și drone din partea Iranului?
Trump și secretarul de război Pete Hegseth trimit în regiune până la 10.000 de soldați de elită din cadrul Pușcașilor Marini, Diviziei 82 Aeropurtate și Forțelor Ranger ale Armatei. Având în vedere că ultimatumul pentru capitularea Iranului urmează să expire în weekend, se pare că Trump va încerca să salveze aparențele desfășurând forțe terestre. Trump s-a încurcat singur declarând că războiul este câștigat și Iranul este distrus.
Bravada unui președinte care a evitat recrutarea în războiul din Vietnam, combinată cu un secretar de război pueril și psihotic, plus o imagine hollywoodiană a unui erou churchillian, este rețeta perfectă pentru calamitate.
În mod ironic însă, dacă Trump ar fi înțeles cu adevărat istoria, și‑ar fi putut da seama că face aceeași greșeală fatală pe care a făcut-o Churchill la Gallipoli în urmă cu peste un secol. Un Churchill arogant a ignorat avertismentele cu privire la imposibilitatea misiunii. Atitudinea sa bigotă, de superioritate rasistă, l-a făcut să creadă că îi poate învinge pe turci.
Dezastrul monumental a dus la demisia rușinoasă a lui Churchill din funcția de șef al Marinei Regale Britanice și la „anii de sălbăticie” ca politician ratat. A revenit norocos în al Doilea Război Mondial ca prim-ministru britanic. Dar succesul său în timpul acelui război este adesea supraevaluat, impregnat de mitologia occidentală care minimizează rolul decisiv al Uniunii Sovietice în înfrângerea Germaniei naziste.
Totuși, Trump nu ar fi singurul lider american cu o viziune greșită despre Churchill, care a dus la repercusiuni dăunătoare.
Întreaga istorie ostilă dintre Statele Unite și Iran provine de la acest om de stat britanic. La începutul anilor 1950, când prim-ministrul iranian Mohammad Mossadegh a naționalizat industria petrolieră iraniană deținută de britanici, Churchill a fost cel care a convins administrația Eisenhower să lanseze o operațiune de schimbare de regim în 1953. A fost prima astfel de operațiune de schimbare de regim din epoca postbelică, iar încălcarea Cartei ONU și a Dreptului internațional a deschis calea pentru intervenții repetate, secrete și ilegale din partea Statelor Unite și a Marii Britanii în zeci de alte națiuni, în ceea ce este numit eufemistic „relația lor specială”.
De la descoperirea sa în 1908, vasta bogăție petrolieră a Iranului a fost un „cadou” pentru Imperiul Britanic, așa cum a remarcat însuși Churchill. Planul de naționalizare a industriei în beneficiul Iranului l-a înfuriat pe Churchill. Era pur și simplu intolerabil.
După cum explorează cartea noastră „Killing Democracy”, Churchill a fost cel care i-a convins personal pe americani să-i susțină planul de schimbare a regimului la Teheran. Liderul britanic a minimalizat interesele colonialiste ale Londrei și le-a vândut americanilor afirmația falsă că Uniunea Sovietică încerca să preia controlul asupra Iranului.
În timpul disputei inițiale privind naționalizarea petrolului Iranului, administrația Truman a fost, de fapt, înțelegătoare față de argumentele Iranului împotriva britanicilor. Cu toate acestea, când Eisenhower a preluat Casa Albă în 1952–1953, Churchill a intensificat temerile legate de Războiul Rece pentru a convinge Washingtonul să sprijine schimbarea de regim. MI6-ul britanic a fost creierul și agenția principală care a subminat guvernul Iranului, nu CIA-ul american, deși aceasta din urmă a finanțat și executat cu siguranță Operațiunea Ajax.
Lovitura de stat din 1953 a dus la dictatura brutală a șahului Reza Pahlavi. După ce șahul a fost detronat de Revoluția Iraniană din 1979, relațiile dintre Iran, SUA și Marea Britanie au fost afectate de ostilități nesfârșite. Trădarea americanilor și britanicilor datează din 1953 și din intrigile lui Churchill.
Fiecare administrație americană de la Eisenhower încoace a atras mânia iranienilor. Trump și agresiunea sa criminală și nechibzuită împotriva Iranului, care amenință să se transforme într‑un război mai amplu, sunt doar cele mai recente dintr-o lungă serie de conflicte.
Istoria conflictului americano-iranian poate fi urmărită până la intervenția malefică a lui Churchill, care a exploatat cu abilitate temerile Washingtonului legate de Războiul Rece pentru a urmări interese britanice ascunse privind exploatarea bogățiilor petroliere pentru Londra.
Trump se zbate de colo-colo, încercând să rezolve o problemă istorică pe care nu o înțelege deloc. În mod absurd, este pe cale să transforme problema într-un dezastru militar și mai mare, născut dintr-o fascinație facilă pentru „eroul” său britanic.
Finian Cunningham este coautor al cărții „Killing Democracy: Western Imperialism’s Legacy of Regime Change and Media Manipulation”.
sursă: strategic-culture.su
