TURCIA, O PUTERE MIJLOCIE ÎN LUMEA MULTIPOLARĂ A SECOLULUI XXI

Autor: Adrian Severin

„PROFILUL GEOPOLITIC AL TURCIEI ÎN REALȚIILE INTERNAȚIONALE ACTUALE”

Miercuri 18 mai 2022, am participat la Seminarul științific organizat de Departamentul pentru relații internaționale și studii europene (Centrul pentru cercetare în domeniul relațiilor internaționale, geopoliticii și studiilor de securitate), de pe lângă Facultatea de științe ale comunicării și relații internaționale a Universității „Titu Maiorescu” din București, cu tema „TURCIA, O PUTERE MIJLOCIE ÎN LUMEA MULTIPOLARĂ A SECOLULUI XXI”.

Evenimentul s-a încadrat într-o tradiție creată din inițiativa și prin grija profesorului Eugen Lungu. Conform acesteia, anual se organizează o dezbatere cu caracter științific dedicată unuia dintre principalii actori politici de nivel global sau regional, puteri mari și mijlocii. Astfel, până acum, asemenea dezbateri au avut ca subiect SUA, Rusia și China, toate finalizându-se cu câte un volum reunind comunicările participanților, puse astfel la dispoziția nu doar a mediului academic, ci și a planificatorilor și decidenților politici din țară și străinătate. Punerea pe agendă a Turciei, un jucător cu relevanță mai mult decât regională, din păcate încă ignorat de către cei mai mulți analiști politici, a avut loc la sugestia mea.

Seminarul a fost onorat de prezența fostului Președinte al României, profesorul universitar Emil Constantinescu, în prezent Președinte al Consiliului Științific al Institutului de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, care, în discursul de deschidere, ținut în calitate de invitat principal, a prezentat atât aspecte ale istoriei relațiilor politice româno-turce din ultimele decenii, cât și elemente ale doctrinei de politică externă românească privind parteneriatul cu valoare strategică al celor trei principali actori ai Europei centrale, de est și sud-est care sunt ori, cel puțin, au vocația de a fi România, Turcia și Polonia. În context, s-au făcut referiri și la rolul personalităților în orientarea și administrarea relațiilor internaționale, remarcându-se pericolul subsecvent lipsei unora care să se ridice la nivelul oportunităților și amenințărilor din lumea de azi, atât în România cât și în majoritatea celorlalte state, precum și în conducerea instituțiilor internaționale.

Abandonarea de către România a oricărei identități naționale în politica sa externă, după 2007, anul intrării în UE și al confirmării (prin referendum) doctrinei „Marelui licurici”, promovată de Președintele Traian Băsescu, nu a fost abordată de Președintele Constantinescu în expozeul său. De aceea, am ținut să intervin spre a face distincția între doctrina de politică externă (am căzut de acord că singura perioadă în care România a beneficiat de o asemenea doctrină a fost cea a anilor 1996-1997), obiectivele de politică externă (între anii 1993 și 2003, respectiv 2007, România a avut ca asemenea obiective intrarea în NATO și aderarea la UE, după care nu a mai știut să realizeze trecerea de la statutul de candidat la aderare la cel de membru cu drepturi depline), politica externă reactivă (redusă la a reacționa față de provocările generate de jucători străini) și lipsa de politică externă sau „politica externă-surogat” (specifică statelor care au renunțat la suveranitate și care execută acțiuni externe ordonate de puteri străine cu rol de suzeran sau protector, cum se întâmplă cu România în prezent).

La seminar au prezentat comunicări cadre didactice și cercetători din mai multe centre universitare ale României sau din străinătate. Agregarea tuturor ideilor comunicate pe teme complementare a permis și va permite crearea unei imagini coerente cu privire la statutul actual și perspectivele Turciei în lumea contemporană în care tranziția de la o ordine globală la alta (și în special ieșirea din ordinea unipolară americană) are loc sub semnul conflictelor (clasice sau hibride).

Comunicarea prezentată de mine a avut ca temă „Profilul geopolitic al Turciei în contextul relațiilor internaționale actuale”. Principalele idei ale acesteia au fost următoarele:

1. În momentul actual sunt consemnate trei procese majore cu semnificație globală și anume:
2. Emergența „Secolului Asiei” cu China ca nouă super-putere globală (cu perspectiva ca și alte puteri asiatice – precum India sau Iranul – să se profileze ca jucători relevanți în jocul mondial de interese și raporturile de putere la scară mondială);
3. Revoluția mondială neo-marxistă bazată pe colectivizarea identităților culturale, declanșată de SUA în încercarea de a îngrădi și descuraja ridicarea Chinei și a păstra „pax americana” ca model al ordinii mondiale (războiul din Ucraina, care opune în realitate cele două superputeri ale secolului XX, SUA și Rusia, dar și SUA, putere decadentă, și Europa franco-germană, putere emergentă, fiind parte a acestui proces susceptibil să ducă, cel puțin pentru o vreme, la resetarea ordinii mondiale prin ruperea „imperiului global american”, ca altădată Imperiul roman, într-un „imperiu pseudo-american de apus” și unul „post-american de răsărit”);
4. Emergența neo-otomanismului și federalizarea fostelor imperii orientale (rus, otoman și persan):
5. ca reacție la așa numitul „globalism progresist” al Americii și al aliaților săi (în principal fostele imperii multinaționale central-europene și fostele imperii coloniale vest-europene), care, cu ajutorul amintitei revoluții mondiale (posibil de definit și ca „revoluție culturală la nivel global”), caută a impune o „nouă normalitate” printr-o „resetare globală” așezată pe baze ideologice (caracterizate de dogmatism cultural), respectiv caută confruntarea globală ca pe o ieșire din propria sa criză națională și internațională;
6. dar și ca pregătire a unei forțe de acompaniament și de ponderare a ascensiunii chineze în condițiile în care Chinei îi lipsește know-how-ul imperial.  
7.  La finele celui de al Doilea Război Mondial, superputerea emergentă, SUA, s-a asociat cu fostele superputeri vest europene pentru a contrabalansa o altă superputere emergentă, URSS (Rusia sovietică, urmașă a Imperiului țarist). Astăzi, fostele imperii orientale se alătură actualei superputeri emergente, China (care niciodată nu a fost un imperiu în sensul euro-atlantic sau euro-asiatic al termenului, și de aceea nici nu are know how-ul gestionării relațiilor globale în stil imperial, „imperiul chinez” fiind orientat exclusiv spre interior, spre dominare internă) cu scopul de a neutraliza ideologizarea, militarizarea și unilateralizarea relațiilor internaționale de către America și puterile euro-atlantice.

În acest scop, neo-imperiile orientale trebuie să își depășească vechile controverse și rivalități; ceea ce nu va fi ușor. Capacitatea de a o face, va fi mai mare sau mai mică după cum presiunea sau amenințarea americană va fi mai mare sau mai mică, dar și după cum teama de concurența Chinei sau concurența propriu zisă cu aceasta vor crește.

• Apropierea tot mai amenințătoare a NATO de granițele sale, ca și amintirea lui iunie 1941 și a angajamentelor încălcate de la Malta, 1989, au împins Rusia să facă, pe frontul ucrainean, pasul riscant al trecerii de la războiul mondial hibrid declanșat cu câțiva ani în urmă, la războiul convențional local, și, în pregătirea acestuia, dar și ca antidot la strategia războiului total declanșat împotriva sa de puterile euro-atlantice, sub pretextul susținerii rezistenței ucrainene, către alianța aprofundată cu China și antanta cordială cu Turcia, altădată adversarii săi. Aceasta nu înseamnă, însă, că vechea rivalitate este uitată și perspectiva revenirii la rivalitate poate fi ignorată. În acest context spațiul de mișcare al Turciei se lărgește considerabil și aspirațiile sale la autonomie strategică își găsesc șanse de realizare.
• Adâncirea SUA și a aliaților săi europeni în confruntarea prelungită cu Rusia oferă Turciei oportunități de balans între forțele rivale pentru care înfrângerea nu este o alternativă, iar victoria nu este o posibilitate. În acest context, Turcia își poate valorifica și atuul calității de paznic legitim al strâmtorilor Mării Negre, conform Tratatului de la Montreaux.
• Tot astfel, în contextul conflictului dintre Rusia și NATO, ciocnirea intereselor turce cu cele franceze sau italiene în Mediterana de Vest se poate încheia cu un anumit avantaj pentru o Turcie, în același timp, membru NATO și partener strategic al Rusiei.  
• Pe linia aceleiași logici, Rusia este gata să renunțe, cel puțin provizoriu, la unele din pretențiile ei în Mediterana de est, Transcaucazia și Asia Centrală (mai puțin în Marea Neagră) și să retragă sprijinul altădată oferit unor aliați ortodocși (Grecia, Cipru, Armenia), pentru ca, pe de o parte, să țină Turcia la cât mai mare distanță de SUA și NATO (ambițiile neo-otomane ale Turciei pot fi satisfăcute mai ușor cu sprijinul Moscovei, decât cu cel al Washingtonului sau Bruxellesului), iar pe de altă parte, să așeze Turcia în calea Chinei, stăvilindu-i acesteia entuziasmele globaliste și contrabalansându-i puterea în folosul unui echilibru strategic regional.
• Testul de stres al relațiilor ruso-turce va avea loc în Marea Neagră, pe frontul ucrainean. Întrebarea este dacă Turcia va socoti că Ucraina merită deteriorarea parteneriatului cu Rusia, care deja i-a furnizat multe câștiguri, pentru un profit mai degrabă simbolic și care, oricum, va trebui împărțit cu SUA și Germania? Deocamdată Turcia susține integritatea teritorială a Ucrainei, dar nu și războiul Ucrainei menit a o salvgarda, refuzând totodată aplicarea „sancțiunilor” pe care Occidentul euro-atlantic vrea să le aplice Rusiei, respectiv participarea la războiul economic dintre Rusia, pe de o parte, SUA, NATO și UE, pe de altă parte. În schimb, Turcia a adoptat poziția de „mediator onest” între Rusia și Ucraina (adică între Rusia și SUA), după modelul lui Bismarck la Congresul de la Berlin (1878).
• Atitudinea Turciei față de globalizarea NATO și în special refuzul față de primirea în NATO a Finlandei și Suediei ridică întrebarea dacă vetoul turc vizează o problemă de politică internă sau una de politică externă, este strategic sau tactic? În măsura în care opțiunea Turciei este strategică (și nu se limitează la un simplu șantaj prin care SUA să fie forțată a-i transfera tehnologie militară de vârf și a renunța la opoziția față de aprovizionarea Ankarei cu armament rusesc) ea se poziționează nu doar împotriva unei reduceri a importanței flancului sudic al NATO în favoarea celui nordic, ci și împotriva lăsării unei noi „cortine de fier” care să excludă Rusia din Europa, precum și unei adevărate strangulări a Germaniei de către SUA, cu lațul unui NATO în curs de globalizare. Vetoul turc este un serviciu făcut atât Rusiei cât și (mai ales) Germaniei (și Europei germane).
• În contextul evoluțiilor actuale la nivel global și regional se cere cercetarea prioritară a trei triunghiuri geo-strategice a căror dinamică stă sub semnul luptei și unității contrariilor: Ankara-Teheran-Moscova; Ankara-Beijing-Moscova; Ankara-Berlin-Moscova. Nici un proiect global nu va putea ignora realitățile politice născute pe aceste trasee care au ca variabilă comună strategia neo-otomană a  Turciei.
• Cu privire la relația Turciei cu UE, se menține valabilitatea tezei potrivit căreia cea din urmă cu greu poate deveni o adevărată putere globală fără a o integra pe cea dintâi (factor esențial într-un dialog necesar al Europei laice cu lumea musulmană, gestionar indispensabil al fluxurilor migratorii către Europa și contributor de prim rang la realizarea unei posibile identități militare europene). Refuzul principalilor actori ai UE, vechi de decenii, de a adopta o atitudine sinceră și constructivă cu privire la aderarea Turciei a stimulat nașterea neo-otomanismului Ankarei, iar acesta constituie acum o piedică practic insurmontabilă în calea unei asemenea aderări. Interesul Turciei pentru UE a devenit pur simbolic.
• Cu privire la Turcia „neo-otomană” (care se autodefinește ca fiind centrul legitim de iradiere a securității în lumea turcofonă și în statele OMAN /MENA, caracterizat, printre altele, de „autonomia strategică” în raport cu orice alt actor global sau regional), patru obiective politice sunt de maxim interes:
• Constituirea Organizației Statelor Turcice prin asocierea statelor din Caucaz și Asia Centrală care vorbesc limbi turcice și instituționalizarea, sub paravanul comunității lingvistice, religioase și culturale, relațiilor lor economice, politice și culturale, geocultura și geoeconomia devenind vectori ai geopoliticii. Acesta este un proiect cu adevărat imperial, pentru realizarea efectivă a căruia deocamdată Turcia nu are suficiente resurse economice, dar care, într-un viitor relativ rezonabil s-ar putea autofinanța. Pe teritoriul acestei noi entități cu potențial confederativ, geopolitica turcă se întâlnește cu geopolitica rusă, dar pentru moment Rusia se arată tolerantă întrucât estimează că atuurile sale sunt mai solide decât cele turcești și totodată vede orientarea Turciei spre Asia Centrală ca însemnând, la propriu și la figurat, o îndepărtare de alianțele sale euro-atlantice, precum și o poziționare utilă într-un sistem al echilibrului de putere cu China. (Așa se explică aparenta abandonare a Armeniei de către Rusia, în conflictul înghețat dintre aceasta și Azerbaidjan.) În ce măsură acest echilibru este stabil iar sistemul care îl generează și garantează este durabil, rămâne de văzut.
• Politica Turciei în Marea Neagră merită o supraveghere atentă. Aceasta privește afirmarea și gestionarea intereselor turce în Crimeea și Găgăuzia, poziționarea în războiul civil din Ucraina și fidelitatea față de regimul strâmtorilor stabilit prin Tratatul de la Montreaux, în condițiile lansării proiectului privind construirea unui canal paralel cu Bosforul și Dardanelele. De acordul fin al politicii pontice și de rezonabilitatea acesteia s-ar putea să depindă succesul agendei neo-otomane în ansamblul său.
• Perspectivele „patriei albastre” (afirmarea priorităților turce în Marea Mediterană) sunt încă neclare. Și în acest cadru interesele ruse și turce se ciocnesc. Pasul înapoi făcut de Rusia în chestiunea libiană demonstrează că deocamdată parteneriatul cu Ankara este mai prețios pentru Moscova decât interesele sale în Nordul Africii. Acolo Turcia este lăsată să se lupte cu Franța și eventual Marea Britanie.
• Implicarea Turciei în geopolitica zonelor părăsite de SUA (Afganistan, Irak, Siria etc.) constituie o altă expresie a comportamentului neo-imperial turc, care poate aduce Ankara în conflict de interese cu Moscova și Teheranul, dar poate constitui și impulsul pentru un acord partenerial prin care ele să își distribuie rolurile strategice în termeni de complementaritate. De asemenea, această implicare ar putea fi un obiectiv prea îndepărtat în raport cu resursele de care dispune Turcia în prezent. Dimpotrivă, o cooperare rafinată dintre cele trei, și a lor cu China, ar putea menține echilibrul strategic și status-quo-ul geopolitic regional pe care, cel puțin China, Rusia și Iranul le doresc.
• Este Turcia o putere mijlocie sau o putere mare? Criteriile pentru a răspunde acestei întrebări lipsesc. Prin aceea că Turcia va fi de neignorat în viitoarele poziționări ale principalelor puteri globale și în eforturile destinate proiectării și realizării unei viitoare ordini globale (cel mai probabil multipolare), tind a o include în rândul puterilor aflate în curs de redobândire a măreției pe nedrept considerată ca fiind definitiv apusă. Vechiul scaun al Turciei de la masa puterilor globale trebuie readus din magazia istoriei și recondiționat. În acest context se cere revalorificat și vechiul parteneriat româno-turc.