Autor: Cezar Osiceanu
Prin peregrinările mele cu aviatia utilitara am putut avea șansa sa cunosc Romania si poporul ei indiferent de etnie de la Vlădica la opinca cum se zice in termeni neaoși romanesti
Nu neg insa ca între a accepta o invitație la masa din partea unor oameni simpli indiferent ca erau incarcatori la avion, țărani sau mecanizatori versus președinți de CAP-uri sau IAS-uri, milițieni, etc ii preferam mereu pe primii si va las sa descoperiți singuri de ce!
Intrând in casele simple si curate ale oamenilor din popor simpli dar cu un bun simt nativ si o plăcere de a iti oferi cei mai bun din puținul lor, ma simțeam întotdeauna si mai legat de glia asta oropsita de soarta de atâtea ori dar preafericita mereu de un astfel de popor.
Intr-o zi de munca grea, dădusem cu o instalație de împrăștiat particule ultrafine de insecticid câteva sute de hectare salvând-le de la atacul furibund al ploșnițelor cerealelor ne-au invitat la masa nu șefimea IAS-ului, nici militianul din sat – deși fuseseră blagosloviți bine de noi cu ceva benzina de avion ci de unul dintre cei doi țărani simpli care lucraseră la alimentarea avionului cu substanțele chimice respective.
Rușinos omul a venit la mine si fastacindu-se si rosu ca un rac de la statul in soare si emoție mi-a zis asa:
- Domnu’ comandant te-am văzut ca ești om de isprava si ai muncit toată ziua fara pauza cu colegii matale iar ăștia au uitat sa va aducă ceva d’ale gurii. Dacă n-o fi cu supărare v-as chema la mine acasa la masa ca nu se cuvine sa plecați asa după cât bine ne-ați făcut azi!
Nu stiu cum sa va zic dar vorbele astea simple ale unui om simplu au făcut in mine si in colegii mei sa bata inimile parca un pic altfel! - Nea Ioane cu bucurie iti multumim cu toții pentru gândul tău cel bun si chiar binevenit acum si daca nu te deranjam sa știi ca iti acceptam invitația, i-am răspuns bucuros.
Așa ca am ancorat si sigilat avionul si țuști in masina urmându-l pe nea Ion care, calare pe bicicleta lui veche si ruginita, pedala ca la Turul Franței sa își anunțe consoarta de cina cu trei invitați ce urma sa aibe loc la el acasa.
Ajunși la poarta am intrat in curtea omului lăsând masina in ulița prafuita. Casa romanului nostru era una tipica de țara, moștenită din generație in generație, bine văruita, cu pridvor si sobe pe lemne in fiecare camera, cu plita tipica in bucatarie lângă care stătea aragazul cu butelie ca un soldat in rezerva, cu bucătăria de vara sub un șopron amenajată, cu clasicele ștergare si covoare țesute de mâna pe pereți si bineînțeles cu buda data cu var in curte.
Coana Mărioara, cum ii spunea nea Ion soției lui, după ce ne văzu pe toti in bătătura ei ne-a zis un atât de frumos bine ați venit la noi de parca ii veniseră in curte niște prinți nu trei aviatori lihniți de foame si duhnind a insecticid de la o posta.
Pe vremea aceea telefoanele clasice erau un vis îndepărtat asa ca ne-am scuzat si noi care cum am putut de deranj si de faptul ca am sosit neanuntati.
Cu rapiditatea gospodinei de la țara Coana Mărioara a pus un ștergar nou pe masa din pridvor, l-a pus pe nea Ion sa ne toarne apa sa ne spălam pe mâini si sa ne toarne câte o țuica din rezerva pentru mosafiri dupa care dispăru brusc in bucătăria de vara. De acolo de unde începură sa apară rând pe rând roșii, ceapa verde, o bucata barosana de telemea de oaie grasa si untoasa, o slana cu boia, câteva oua fierte tari, usturoi si o jimbla mare neagră cu cartofi
Nea Ion, bine dresat se vede treaba, puse tacâmuri, farfurii, taie pâinea după ce făcu deasupra ei o cruce cu cuțitul si începu sa ne toarne din țuica lui specială pentru mosafiri. Taman pe el, fălos nevoie mare, il puse al de sus sa o întrebe pe consoarta-i bucuroasa de oaspeți ce ne da bun de mâncare la care aceasta zâmbind ii răspunse pe un ton sagalnic: - Ceva bun bărbate! Ceva ce nu mai ai mâncat niciodată pana acum! Ii zice: umbra de rata pe miros de varza!!
Am ras cu toții Ținându-ne de burta de replica distinsei gazde după care ne-am instalat comozi in pridvor la umbra in fata mesei ce dintr-o data începuse sa se umple ca prin farmec.
Eu nefiind discipolul lui Bachus si curios din fire dădu-i o mică raita prin bucătăria de vara a Coanei Mărioara acolo unde am putut învața pe viu formula rețetei din titlu.
Pentru asta Coana Mărioara luase 2 cepe mari si după tăierea in rondele le arunca intr-un tuci unde in prealabil aruncase ca sa se încingă 2-3 linguri zdravene de untura de rata si gasca dintr-o oala de pământ cu capac deasupra ținuta la rece.
In tuci mai arunca si niște varza murata tăiată fideluță cu o dexteritate de parca toată viața ei făcuse antrenament la lupta cu cuțitul in trupele SEAL. Niscaiva piper si boia pentru culoare plus ceva zeama de roșii proaspăt stoarse turnate peste si după 7-8 minute pe plita gata varza
5-6 roșii din acelea mari si grase din grădina din spatele casei tăiate cu aceeași dexteritate in cubulețe plus alte 2 cepe tăiate rondele si aruncate in alt tuci unde deasemenea se afla la încins doar o lingura de untura de rata si gasca. Lângă ele a mai aruncat si 2 ardei iuți tăiați rondele iar la final o capatana de usturoi curățat si pisat in pisalaul metalic de la străbunici moștenit.
Nu stiu de unde scoase cu o mișcare de prestidigitator o rata gata tăiată si curățata de piele spre mirarea mea si pe care o așeza grațios intr-un ceaun mare cu untura de rata si gasca gata încinsă punând deasupra un capac. Din cand in cand rata era întoarsă pentru a se putea face uniform.
In tuciul mare Coana Mărioara puse de o mămăliga zdravănă cu mălai mare in care odată cu mălaiul turna si niște piper si boia pisate.
Cand mămăliga fuse gata o turna peste un fund de lemn si in loc sa o lase acoperită sa rămână calda o puse direct intr-un loc unde se simțea un pic de curent sa se răcească un pic mai repede
Apoi cu un linguroi de lemn mai mare incepu sa ia din mămăliga si sa arunce ușor in tuciul cu untura de rata si gasca unde le prăjea precum gogoșile pana mămăliga căpăta o crusta frumos colorata apoi le scotea șanse scurga intr-un castron.
In același tuci cu untura arunca la prăjit eroina noastră si câțiva cartofi taiati însă cuburi potrivit de mari. Si acum eu personal cred ca nu exista cartofi prăjiți mai buni ca aceia prăjiți in untura de rata si gasca!
Niște mâini zdravene de verdeața proaspăta si tocate repejor plus câteva felii de pâine modelul jimbla cu cartofi de 3 kg bucata dar prăjite pe plita si totul un circa 20-25 de minute
Reîntors la masa tiptil am văzut ca datorită țuicii pentru mosafiri nu imi simțise nimeni lipsa
Si ca la un semn deschisa-i calea apăru Coana Mărioara cu bunătățile mai sus enumerate
In plus mai fura aduse un castronel de ceramica tradiționala cu ..
cu bucăți de piele de rata si gasca prăjite crocant, bine sărate si un alt castronel cu nelipsitul mujdei de usturoi. Câte o cana de zeama de varza la fiecare si povestea merge mai departe.
Interesant este ca toate acestea puse pe masa te lăsau sa le degusti asa după cum doreai sau iti plăcea, întingand cu mâna sau folosind furculița si cuțitul
Acum dragii mei pofticioși mari si mici va las sa încercați singuri retetele Coanei Mărioara si sa va gândiți ca globalizarea ne-a adus fast food si produse semicongelate pregătite la restaurante in care după o vizita prin bucătăriile lor veti regreta din greu alegerile cu ștampila de vot folosite pentru a putea gusta din aceste “binefaceri” si nu numai !
