Autor: Aurel Badea
Adrian Daminescu a împlinit 70 de ani și m-am tot gândit cum să scriu despre el fără să-i număr anii, cântecele, premiile și festivalurile. Ar fi prea simplu. La 70 de ani, despre un artist adevărat nu mai vorbești în cifre. Te uiți în jurul lui, la oamenii cu care a împărțit o epocă, la cei care au plecat, la cei care au rămas, la cântecele care se mai aud și astăzi și, mai ales, la oamenii care încă tresar când le aud.
Și atunci, în jurul lui Adrian Daminescu începe să se adune o lume. Îl văd pe Aurelian Andreescu. Nici nu trebuie să cânte mult. Câteva măsuri și înțelegi de ce sunt voci pe care nici moartea nu reușește să le închidă. Andreescu a plecat absurd de devreme, dar vocea lui a rămas. Îl văd pe Dan Spătaru, atât de aproape de oameni încât aproape dispăruse distanța dintre scenă și sală. Nu era „vedetă” în înțelesul de astăzi al cuvântului. Era Dan Spătaru și era suficient.
La pian este, bineînțeles, Horia Moculescu. Nu știu dacă există o imagine mai potrivită pentru muzica românească a unei jumătăți de secol decât Moculescu așezat în fața clapelor. A scris pentru voci, pentru iubiri, pentru despărțiri și, fără să-și propună probabil, a scris și pentru memoria noastră. Este încă aici și poate depune mărturie despre toți: cum erau, cum cântau, cum se certau, cum râdeau, cum trăiau.
Puțin mai aproape de noi este Gabriel Cotabiță. Altă generație, alt sunet, altă eleganță, dar aceeași seriozitate față de cântec și aceeași putere de a intra în viața unor oameni pe care nu-i va cunoaște niciodată. Cotabiță a plecat și el, mult prea devreme pentru cei care îl credeau, cum îi credem pe toți artiștii pe care îi iubim, aproape indestructibil.
Și în această galaxie trebuie să apară Cornel Fugaru. Nu vreau să-l pomenesc pur și simplu. Cornel trebuie să intre cu muzica lui. Dacă ar fi fost astăzi aici, cred că s-ar fi uitat la Adrian, ar fi zâmbit și i-ar fi spus, împrumutând titlul celebrului său cântec: „A venit toamna, Adriane.” Da, a venit. Șaptezeci de ani spun că a venit. Dar ce toamnă poate avea un om care se uită în urmă și vede atâția oameni lângă el.
Pentru că nu mai sunt doar câteva nume. Se aprind luminile unei lumi întregi. Mihaela Runceanu, cu fragilitatea și forța ei și cu destinul frânt atât de nedrept. Angela Similea, cu eleganța pe care n-a trebuit niciodată s-o mimeze. Corina Chiriac, cu bucuria aceea care trecea dincolo de cântec. Mirabela Dauer, cu vocea pe care o recunoști înainte să apuci să întrebi cine cântă. Dida Drăgan, cu forța ei imposibil de imitat. Marina Voica, venită parcă dintr-un timp care refuză să se termine. Și Angela Ciochină. Pe ea n-o pot așeza pur și simplu într-o enumerare. Angela Ciochină a fost și a rămas marea mea iubire dintre vocile acelei generații. Avea ceva ce nu știu să explic și nici nu vreau să stric încercând: o voce pe care n-o ascultam numai cu urechea. O simțeam. Și sunt lucruri pe care, dacă le-ai simțit o dată, nu le mai negociezi cu timpul.
Și compozitorii, pentru că în lumea aceea, în spatele unei voci mari, aproape întotdeauna se afla un om care știa să scrie pentru ea: Temistocle Popa, Vasile Veselovschi, George Grigoriu, Marius Țeicu, Marcel Dragomir, Cornel Fugaru, Horia Moculescu. Pune-i pentru o clipă pe toți într-o singură fotografie. Nu încape fotografia. Asta a fost muzica românească. Nu spun că înainte totul era bun și astăzi totul este rău. Ar fi fals și nedrept față de cei care vin după ei. Spun doar că atunci s-au întâlnit, pentru o vreme, o concentrație rară de voci, compozitori, orchestre, poeți, dirijori și oameni de scenă. Fiecare era recognoscibil, fiecare avea ceva al lui. Nu trebuia să vezi fotografia ca să știi cine cântă.
Adrian Daminescu a trăit în mijlocul acestei lumi. A primit enorm de la ea: de la compozitorii care i-au încredințat cântecele lor, de la muzicienii lângă care a urcat pe scenă, de la prietenii cu care a împărțit culisele, festivalurile, nopțile, succesele și necazurile unei vieți de artist. Dar a și dat. A dat voce unor cântece care, fără el, ar fi fost altele. A dat publicului ceva ce nu poate fi măsurat în premii: timp din propria lui viață. Iar oamenii au făcut ceva extraordinar cu el: l-au amestecat în timpul lor.
De aceea, după o vreme, cântecele nu mai aparțin numai celui care le cântă. Ajung într-o nuntă, într-o mașină, într-o vară la mare, într-o casă în care doi oameni dansează, într-o despărțire, într-un casetofon vechi, într-un radio lăsat să cânte într-o bucătărie, într-o iubire despre care, după patruzeci de ani, poate nu mai știe nimeni în afară de cei doi. Și de acolo cântecul se întoarce la artist, uneori printr-un om care vine după zeci de ani și îi spune: „Pe melodia dumneavoastră am cunoscut-o pe soția mea.” Ce premiu poate fi mai mare?
Poate că acesta este adevăratul schimb dintre Adrian Daminescu și oamenii care l-au ascultat. El le-a dat cântecele, ei le-au dat viețile în care să trăiască. Iar astăzi, când Adrian face 70 de ani, lumea aceasta parcă se strânge puțin în jurul lui. Andreescu este acolo, Dan Spătaru este acolo, Cotabiță este acolo, Mihaela Runceanu este acolo, Cornel Fugaru este acolo, iar Horia Moculescu, din fericire, poate încă să se așeze la pian.
Nu este o imagine tristă. Este privilegiul de a fi aparținut unei asemenea lumi și privilegiul nostru de a o fi prins. Iar dacă ar trebui să aleg pe cineva care să spună astăzi primul „La mulți ani”, l-aș lăsa tot pe Cornel Fugaru, pentru că el avea cuvintele pregătite de mult: „A venit toamna, Adriane.” A venit, dar nu singură. A venit cu toate vocile unei vieți.
Și atunci tabloul este aproape întreg. Cornel Fugaru ne spune că a venit toamna, Horia Moculescu se așază la pian, Aurelian Andreescu începe să cânte, Dan Spătaru zâmbește, Gabriel Cotabiță își aranjează sacoul, Mihaela Runceanu așteaptă să-i vină rândul. Dar eu mai caut pe cineva. Pe Angela Ciochină. Marea mea iubire. Ea nu stă puțin mai în spate și nici undeva într-un colț al fotografiei. Pentru mine este în primul rând. Acolo unde a fost întotdeauna.
Acum da, tabloul este întreg. În mijlocul tuturor, astăzi, Adrian Daminescu. Șaptezeci de ani. Ce ciudat sună. Pentru că atunci când se întâlnesc vocile pe care le-ai iubit, timpul nu mai știe să numere.
La mulți ani, Adrian! A venit toamna. Dar ce toamnă…
