PREȘEDINTELE ROMÂNIEI NU POATE EXCLUDE DE LA GUVERNARE UN PARTID PARLAMENTAR

Autor: Adrian Severin

Președintele ilegitim, dar în exercițiu, Nicușor Dan, a declarat că nu poate accepta participarea la guvernare a unui partid parlamentar neagreat de „partenerii noștri externi” și în special de UE, întrucât ar fi extremist, izolaționist, pro-rus și antieuropean. Este vorba despre AUR. Unul dintre efectele acestei poziții este blocarea formării guvernului României și prelungirea crizei guvernamentale și politice în care se află țara. Nu au nici o importanță simpatia sau antipatia noastră pentru AUR. Nu știm dacă accesul AUR la guvernare ar face țării să îi fie mai bine, mai rău sau la fel. Ceea ce trebuie să ne preocupe acum este refuzul prezidențial. Să îl analizăm fără ură și fără părtinire.

CE SPUNE CONSTITUȚIA ROMÂNIEI CU PRIVIRE LA FORMAREA GUVERNULUI?

Art. 85 (1) din Constituție prevede că Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru şi numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Cum o face? Potrivit art. 103 (1), Preşedintele României desemnează candidatul în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament. Când nu există o asemenea majoritate, îl va desemna după consultarea partidelor reprezentate în Parlament. Atât! Nici mai mult nici mai puțin.

Așadar, în ipoteza în care AUR ar dobândi, în urma alegerilor, jumătate plus unul din mandatele parlamentare, Președintele României nu ar avea o altă opțiune decât de a-l desemna pe cel nominalizat de partidul respectiv în cadrul consultărilor purtate cu reprezentanții lui. Alte consultări, cu alte partide, nu ar mai avea loc. Nimic nu ar permite Președintelui să evite o asemenea desemnare. Punct!

Doar atunci când nici un partid nu deține majoritatea absolută a mandatelor parlamentare Președintele va fi ținut să aibă consultări cu partidele reprezentate în Parlament. Anume cu toate partidele respective, fără excepție. El nu are nici o posibilitate de a-l elimina pe vreunul.

De ce au loc aceste consultări? Cu ce scop? Când nu există o majoritate absolută unitară, lipsa acesteia trebuie suplinită de o majoritate absolută complexă, plurală, făcută din bucăți. Din care bucăți? Din bucățile formate din mandatele deținute de diverse partide, evident cu condiția ca acestea să fie de acord a-și uni puterile primite de la electorat pentru a acorda împreună votul de încredere necesar punerii în funcțiune a unui guvern, indiferent dacă intră efectiv în compunerea lui sau nu.

Să observăm în treacăt că, în atari condiții, Guvernul României nu poate fi decât unul politic, ipoteza guvernului de tehnicieni fiind implicit exclusă. Orice tehnician intră într-un asemenea executiv este asumat de partidele care îl trimit acolo și al căror mandatar devine, el trebuind să aplice programul lor, iar ele răspunzând în fața electoratului pentru politicile lui.

În lipsa unui partid care să dețină majoritatea absolută, rolul Președintelui este, mai întâi, să afle dacă o majoritate plurală s-a format, iar dacă aceasta nu există să medieze între partidele parlamentare pentru a facilita formarea ei. Avem de a face cu un proces tehnic, iar nu politic.

Partidele își asumă răspunderea pentru asocierea lor care deschide drumul instalării unui anumit guvern, iar nu Președintele. Acesta poate face unele sugestii sau imagina formule de compromis, folosindu-și autoritatea morală (auctoritas), dar nu are nici un drept de a decide (imperium). El nu poate împiedica formarea majorității necesare excluzând din joc un partid sau altul, respectiv un grup politic parlamentar sau altul. Cu atât mai puțin el poate face acest lucru atunci când excluderea privește un partid care deține majoritatea relativă a mandatelor sau se plasează printre deținătorii unora dintre cele mai multe mandate. Când împiedicarea unui partid de a participa la constituirea majorității parlamentare face imposibilă formarea acesteia, deținătorul funcției prezidențiale încalcă în mod flagrant Legea fundamentală pe care a jurat să o respecte și să o apere.

CUM APĂRĂM STATUL DE PARTIDELE CARE ÎI NEAGĂ LEGEA FUNDAMENTALĂ?

Pot exista partide care pun în pericol ordiea constituțională a statului, ordine incluzând și angajamentele sale externe? Răspunsul este afirmativ: pot exista. În aceste cazuri statul este îndreptățit să își apere Constituția. Președintele nu are nici o atribuție, însă, în astfel de spețe.

Primul filtru se găsește în procedura de înregistrare a partidelor politice. Dacă instanța competentă cu autorizarea înființării partidelor constată că un anumit partid, în confor,mitate cu programul său, își propune schimbarea ordinii constituționale prin mijloace nepermise de legea fundamentală, ele vor refuza înregistrarea. În proces, după caz, poate fi implicată și Curtea Constituțională, iar după epuizarea tuturor treptelor și formelor de jurisdicție naționale, se poate recurge și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Orice partide care au fost autorizate să funcționeze se bucură de o prezumție relativă de constituționalitate. Asta le permite să participe la alegeri și dacă, participând, obțin suficiente voturi pentru a deveni partide parlamentare, au și vocația de a intra atât în compunerea majorității guvernamentale cât și în cea a guvernului.

Al doilea filtru este acceptarea participării în alegeri și validarea rezultatelor lor electorale. De data aceasta nu mai este vorba doar de platformele ideologice, ci și despre programele de guvernare prezentate în alegeri, ca și de comportamentul concret al liderilor lor. Nu tot ce nu ne place la aceștia este neconstituțional. Nici măcar dorința declarată de revizuire a Constituției sau chiar de înlocuire a ei cu totul prin convocarea unei Adunări Constituante nu sunt neconstituționale. Nici o Constituție nu este eternă, iar cei care au conceput-o și au votat-o nu își pot impune voința urmașilor lor în eternitate.

Ceea ce contează sunt faptele care încalcă prevederile Legii fundamentale; adică fărădelegile esențiale raportate la ordinea publică. Asemenea fapte, în diverse expresii concrete, întrucât prezintă un pericol social grav, sunt definite de legea penală ca infracțiuni și sunt pedepsite de instanțele judecătorești. În măsura în care acestea, la capătul unor procese corecte desfășurate în mai multe trepte de jurisdicție, cu respectarea dreptului la apărare a acuzaților, pe baza probelor administrate, ajung, dincolo de orice dubiu rezonabil, la concluzia că acțiunile reprezentanților unui partid au caracter infracțional, condamnările pe care le pronunță vor constitui baza faptică (numai instanțele judecătorești pot stabili cu autoritate de lucru judecat realitatea faptelor, iar nu instanțele de contencios constituțional) aptă a permite controlului constituțional să stabilească dacă partidul în cauză îndeplinește condițiile constituționale necesare admiterii ca participant în alegeri. Președintele Republicii, în exercițiul atribuțiilor sale de a veghea la respectarea Constituției, are obligația de a sesiza Curtea Constituțională în acest sens, dar nu poate decide în locul ei. Orice partide care au fost autorizate să participe în alegeri și au trecut de faza validării alegerilor, se bucură de o prezumție absolută de constituționalitate cu privire la statutul lor parlamentar. Prezumție pe care Președintele Republicii nu o poate răsturna.

De principiu, singura instanță care poate pronunța decizii general obligatorii referitor la constituționalitatea unui partid înregistrat este Curtea Constituțională. Aceste decizii operează numai pentru viitor.

Întrucât AUR deține un număr de mandate parlamentare în urma unor alegeri validate de Curtea Constituțională, nimeni nu poate invoca temeiuri care să îl excludă de la guvernare sau de la formarea unei majorități parlamentare necesară pentru învestirea unui guvern.  

CUM AU FOST TRATATE ÎNGRIJORĂRI SIMILARE ÎN ALTE STATE EUROPENE?

1. Criza constituțională italiană comparativ cu cea română. În anul 2018, președintele Italiei, Sergio Mattarella, a interpretat a articolului 92 din Constituția Italiei, care stipulează că președintele republicii numește prim-ministrul și, la propunerea acestuia, pe miniștri, în sensul în care are datoria constituțională de a proteja stabilitatea țării și angajamentele internaționale (precum tratatele UE) atunci când unul dintre miniștrii care urmau să intre în componența noului guvern, respectiv ministrul de finanțe, își exprimase inechivoc intenția fermă de a scoate țara din UE prin mijloace implicite care ar fi ocolit consultarea poporului italian. Criza s-a rezolvat prin desemnarea unui alt ministru cu aceleași înclinații, dar cu o atitudine mai flexibilă.

Deși atât Italia cât și România sunt republici parlamentare în care guvernele răspund politic doar în fața Parlamentului, există diferențe majore între prerogativele președintelui Italiei și cele ale președintelui României, mai extinse în cazul celui dintâi.

Dacă un prim-ministru desemnat în România ar prezenta o listă de miniștri care include un ministru de finanțe cu un program periculos sau puternic anti-UE, președintele României nu ar putea refuza validarea acelui ministru individual în faza inițială de învestitură a guvernului.

În România, Parlamentul votează programul de guvernare și întreaga listă a Guvernului ca un tot unitar. Odată ce Parlamentul acordă votul de încredere, președintele României este obligat prin Constituție (art. 85) să numească Guvernul. Or, dacă nu o poate face nici măcar în cazul unui singur ministru, cum ar putea-o face în cazul unui partid sau grup parlamentar întreg? 

Prin contrast, în Italia, premierul desemnat acceptă mandatul „cu rezervă”, prezintă președintelui lista de miniștri, iar președintele poate lichida bucată cu bucată formula guvernamentală înainte ca guvernul să ajungă măcar să ceară votul de încredere al Parlamentului. Acolo, președintele, ales indirect, deține pârghii de arbitraj de o forță juridică decisivă în momente de blocaj politic prin dreptul de veto absolut asupra numirii miniștrilor individuali și o libertate aproape discreționară de a dizolva camerele parlamentare.

În România, deși ales direct, potrivit textului constituțional și jurisprudenței Curții Constituționale, Președintele este lipsit de dreptul de a bloca deciziile unei majorități parlamentare (de exemplu, imposibilitatea de a refuza nominalizarea inițială a miniștrilor sau obligația de dizolvare a Parlamentului numai după îndeplinirea anumitor condiții).

Or, câtă vreme nu poate controla compoziția sau structura politică a Guvernului învestit de Parlament, Președintele nu poate exclude aprioric un partid de la formarea majorității guvernamentale în Parlament. Președintele României nu învestește echipa și nici nu poate împiedica formarea ei, excluzând un partid sau altul. După desemnarea candidatului propus de partidele care prezintă indicii că pot forma echipa – atât în expresia ei guvernamentală, cât și în cea parlamentară – el este obligat să emită decretul de numire, fără a face vreo opoziție. Abia ulterior, când se pune problema remanierii (art. 85 alin. 2), el are un drept de rezervă, dar și acela extrem de restrâns, pentru o singură dată și numai în condițiile în care structura politică a guvernului nu se modifică. Constituția română rezervă, așadar, dreptul de a stabili, controla și modifica structura politică a guvernului, ceea ce implică și modificarea structurii politice a majorității parlamentare, exclusiv Parlamentului, iar nu Președintelui.

2. Jurisprudența Curții Constituționale Române. Instanța de control constituțional a României a transformat exact această interpretare doctrinară într-o jurisprudență obligatorie, sancționând încercările diferiților președinți de a transforma rolul de mediator într-unul de șef de facto al executivului.

Astfel, prin decizia nr. 85 / 2020 (cazul redesemnării lui Ludovic Orban), atunci când, după ce Guvernul Orban fusese demis prin moțiune de cenzură, președintele Klaus Iohannis, ignorând voința Parlamentului, l-a desemnat din nou pe Ludovic Orban ca premier, CCR a stabilit că desemnarea unui candidat trebuie să urmărească exclusiv formarea unei majorități parlamentare pentru a învesti un Guvern, iar nu scopul contrar (de a bloca procedura), Președintele neputând folosi abuziv atribuția de mediator împotriva stabilității instituționale ocrotită de Constituție.

De asemenea, prin decizia nr. 460 / 2013 (cazul coaliției cu majoritate absolută), CCR a statuat ferm că, dacă un partid sau o coaliție formalizată demonstrează, în timpul consultărilor, că deține majoritatea absolută a mandatelor în Parlament, Președintele României este obligat să desemneze candidatul propus de această majoritate, libertatea sa de alegere fiind nulă, iar rolul său limitându-se la a constata și a semna actul de desemnare.

În fine, prin decizia nr. 98 / 2008 (cazul Norica Nicolai la Ministerul Justiției), Curtea a tranșat disputa dintre primul ministru Tăriceanu și președintele Băsescu, stabilind că Președintele poate refuza o propunere de remaniere a premierului o singură dată, dar și atunci motivat și exclusiv pe criterii de legalitate sau corespondență cu standardele funcției (de pildă, lipsa studiilor sau probleme penale evidente), neavând atribuția de a bloca o remaniere din rațiuni politice sau de antipatie partizană, întrucât decizia politică a guvernării aparține exclusiv Prim-ministrului și majorității parlamentare care îl susține.

Prin aceste decizii, CCR a respins tendințele prezidențiale de a acapara agenda Guvernului și a consfințit că legitimitatea decurgând din votul popular direct nu îi oferă președintelui dreptul de a anula aritmetica parlamentară sau de a confisca puterea executivă.

3. Criza politică din Uniunea Europeană în cazul formării guvernului austriac. Criza a fost declanșată în anul 2000 de includerea partidului de extremă dreapta FPÖ (Partidul Libertății), condus de liderul național-populist Jörg Haider, în guvernul de coaliție din Austria.

Aceasta a fost pentru prima dată în istoria UE când statele membre au reacționat colectiv și punitiv împotriva unui guvern ales democratic într-unul dintre ele.

1. a) Situația de fapt. În urma alegerilor legislative din Austria din toamna anului 1999, partidul FPÖ, condus de Jörg Haider, a obținut un succes istoric, plasându-se pe locul al doilea cu 26,9% din voturi. În februarie 2000, conservatorii din ÖVP (Partidul Popular), conduși de Wolfgang Schüssel, au decis să formeze un guvern de coaliție alături de FPÖ. În fața acestei decizii, statele UE, precum și cele candidate și asociate, s-au arătat a fi alarmate din cauza platformei FPÖ și a declarațiilor anterioare ale lui Jörg Haider, care exprimase simpatii xenofobe, anti-imigraționiste și puternic eurosceptice, lăudase politicile de ocupare a forței de muncă ale Germaniei naziste și făcuse comentarii considerate binevoitoare la adresa foștilor membri ai Waffen SS.

În atari circumstanțe, patrusprezece state membre UE au acționat coordonat, la nivel bilateral, impunând o „carantină diplomatică” și sancțiuni împotriva Austriei, care au inclus: i. înghețarea contactelor politice bilaterale la nivel oficial (miniștrii austrieci nu mai erau primiți în vizite oficiale în capitalele europene și nu li se făceau asemenea vizite); ii. suspendarea cooperării militare și a vizitelor culturale sau de stat; iii. retrogradarea reprezentării diplomatice a Austriei în capitalele europene la nivel pur tehnic.

În același timp, membrii Comitetului Permanent al OSCE au fost instruiți să boicoteze aparițiile ministrul austriac al Afacerilor Externe de la acea vreme, Benita Ferrero-Waldner, în condițiile în care Austria tocmai deținea președinția în exercițiu a dimensiunii guvernamentale a organizației.

Măsurile de izolare au provocat un val de patriotism și indignare în rândul publicului austriac, două treimi din populație considerând sancțiunile ca fiind un atac direct la suveranitatea țării.

1. b) Intervenția OSCE prin Adrian Severin. În acest context merită consemnată intervenția Președintelui Adunării Parlamentare a OSCE, Adrian Severin, care a pus atunci întrebarea dacă în ordinea democrată votul popular poate fi sancționat și refuzat. Prezint mai jos această intervenție în descrierea obiectivă oferită de Inteligența Artificială.

„În iulie 2000, politicianul român Adrian Severin a fost ales președinte al AP OSCE. La doar câteva săptămâni de la preluarea mandatului, în perioada 29 august – 1 septembrie 2000, acesta a efectuat o vizită oficială de lucru la Viena, unde s-a întâlnit inclusiv cu cancelarul austriac Wolfgang Schüssel.  Această mișcare a atras atenția deoarece a contrastat puternic cu blocada diplomatică strictă impusă de cele 14 state membre ale Uniunii Europene. Detaliile și dedesubturile acestei acțiuni evidențiază mai multe aspecte cheie.

Pentru „spargerea embargoului”, spre deosebire de ambasadorii statelor UE din Comitetul Permanent al OSCE (care, urmând instrucțiunile dure primite de la capitalele lor, au redus la minimum contactele politice cu reprezentanții austrieci), Adrian Severin a acționat din poziția de șef al unei instituții parlamentare independente și pan-europene.

Severin a susținut că, în calitate de președinte al AP OSCE, nu reprezenta guvernul României sau interesele UE, ci un for din care făceau parte 55 de state membre (inclusiv SUA, Rusia și țări non-UE), iar întâlnirea cu cancelarul Wolfgang Schüssel a fost prezentată ca o necesitate instituțională pentru cooperarea dintre organele executive și cele parlamentare ale OSCE.

Această vizită a servit și ca o punte de legătură diplomatică. Fiind un politician cu experiență, Severin, adoptând o poziție de mediator, a folosit oportunitatea pentru a evalua direct dacă noul guvern de la Viena își menținea angajamentele democratice internaționale, ajutând la deschiderea canalelor de dialog într-un moment de blocaj total.

Vizita lui Adrian Severin la Viena a avut loc exact în zilele în care grupul „celor trei înțelepți” numiți de UE (un fost președinte finlandez, un politolog german și un jurist spaniol) pentru a evalua situația drepturilor omului din Austria și evoluția FPÖ, își finaliza raportul. Doar câteva zile mai târziu, pe 8 septembrie 2000, raportul a fost publicat, concluzionând, în consens cu poziția lui Severin, că guvernul austriac respectă normele democratice europene și că sancțiunile bilaterale deveniseră contraproductive, stimulând naționalismul local, iar pe 12 septembrie, statele UE au ridicat oficial sancțiunile. Din acest motiv, acțiunea lui Severin de la sfârșitul lunii august nu a mai fost sancționată dur politic, așa cum se aștepta, comunitatea europeană ajungând la concluzia de a pune capăt carantinei diplomatice și recunoscând că izolarea Austriei fusese incorectă și inoportună.

Vizita a rămas un studiu de caz istoric despre cum diplomația parlamentară și organizațiile de securitate extinsă (cum este OSCE) pot acționa ca „supape” în momentele în care diplomația tradițională interguvernamentală se blochează complet.”

Adaug că în cursul întâlnirii cu Cancelarul Schüssel, cu care eram apropiat din vremea în care amândoi îndepliniserăm funcția de miniștri de externe ai țărilor noastre, întâlnire în cadrul căreia am convenit și alte câteva lucruri importante, printre care înființarea unei reprezentanțe permanente a AP OSCE la Viena și organizarea aici a unei sesiuni anuale de iarnă a organizației, acesta mi-a spus: „Austria nu va uita niciodată gestul tău!”. Privind la modul în care Austria tratează acum România mă întreb dacă ea a uitat gestul meu sau România a uitat să mă identifice cu ea?

1. c) Compromisul politic pentru soluționarea crizei austriece. Deblocarea situației a necesitat compromisuri din ambele părți, menite, pe de o parte, să salveze principiul democratic potrivit căruia cetățenii fiecărui stat decid cine să îi guverneze, votul lor neputând fi cenzurat de nimeni, iar pe de altă parte, să salveze fața oligarhiei bruxelleze și a hegemonilor europeni.

Astfel s-a convenit ca: i. pentru a reduce din presupusa toxicitate politică a coaliției, Jörg Haider să nu dețină funcții guvernamentale la nivel federal / național (Jörg Haider a anunțat că nu va face parte personal din cabinetul guvernamental, rămânând doar guvernator al landului Carintia) și să continue a conduce partidului FPÖ dintr-o altă funcție decât cea de președinte formal; ii. noul guvern de la Viena să semneze un document oficial prin care își lua angajamentul ferm de a respecta valorile democrației europene, drepturile omului și protecția minorităților.

În plus,  în anul 2001, prin Tratatul de la Nisa, UE a modificat Articolul 7 din Tratatul Uniunii Europene, adăugând un „mecanism de alertă timpurie” (așa-numita „frână de urgență”) care permite monitorizarea și sancționarea unui stat membru dacă există un risc clar de încălcare gravă a valorilor democratice fundamentale. Acest risc trebuie motivat și dovedit.

Dacă dl. Nicușor Dan se teme ca România să cadă sub incidența acestor sancțiuni, deși, în afara narațiunilor și etichetelor promovate de dogmaticii globalismului antinațional, în concret, dlui. George Simion nu i se poate reproșa nici o poziție similară celor reproșate lui Jörg Haider, iar în contul AUR nu poate fi trecută nici o acțiune asemenea celor criticate raportat la FPÖ, el se poate inspira din compromisul politic austriac pentru a ieși din blocajul politic românesc. George Simion poate să nu intre personal în următorul guvern, iar acesta sau / și Parlamentul, să adopte, cu ocazia votului de investitură, în numele statului român independent și suveran, o declarație de fidelitate față de valorile europene deja înscrise în Constituția noastră și garantate de ea. Caz închis!

INTERZICEREA PARTIDELOR EXTREMISTE ÎN DREPTUL EUROPEAN COMPARAT

Mecanisme privind apărarea democrației împotriva partidelor extremiste există în unele state din Uniunea Europeană (cum ar fi Franța sau Spania), însă cu soluții juridice care diferă considerabil, în timp ce în Regatul Unit (care nu mai este membru UE) conceptul de interzicere a unui partid politic ca entitate electorală practic nu există.

1. Reglementarea germană (articolul 21 din Legea Fundamentală). În Germania, procedura de interzicere a unui partid politic este una dintre cele mai stricte din lume, fiind bazată pe conceptul de„democrație defensivă”(Wehrhafte Demokratie). Aceasta a fost gândită constituțional după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a împiedica forțele totalitare să distrugă democrația din interior.

Acolo, doar Curtea Constituțională Federală (Bundesverfassungsgericht) are puterea de a interzice un partid politic. Nicio altă instituție guvernamentală sau autoritate electorală nu poate lua această decizie.

Cererea de interzicere poate fi depusă doar de trei instituții constituționale:  Bundestagul (Parlamentul federal); Bundesratul (Consiliul Federal, care reprezintă landurile); Guvernul federal. (Un guvern de land poate cere interzicerea unui partid doar dacă activitatea acelei formațiuni este limitată strict la teritoriul acelui land).

Condițiile interzicerii sunt stricte și precise. Curtea nu va interzice un partid doar pentru că are opinii radicale sau nepopulare. Pentru a fi declarat neconstituțional, partidul trebuie: i. să urmărească în mod activ subminarea sau abolirea ordinii publice libere și democratice; ii. să acționeze într-un mod militant și agresiv pentru atingerea acestor scopuri; iii. să aibă o șansă reală (potențial de succes) de a-și realiza obiectivele anti-democratice. (Din acest motiv, în 2017, Curtea a refuzat interzicerea partidului extremist de dreapta NPD, argumentând că, deși este anticonstituțional, este prea mic și nesemnificativ electoral pentru a reprezenta un pericol real).

Potrivit legislației recente, Curtea de la Karlsruhe poate opta și pentru o măsură intermediară, precum tăierea finanțării publice pentru un partid extremist, fără a-l interzice total (cum s-a decis în 2024 pentru partidul Die Heimat, fostul NPD).

Prin urmare, în Germania, AUR nu ar putea fi interzis și, în consecință, nici exclus de la guvernare. România ar putea, însă, pentru a evita pe viitor confuziile și disputele inutile, să se preia modelul legislației germane.

2. Reglementarea franceză. În Franța, procedura este administrativă și mult mai rapidă, fiind controlată direct de puterea executivă.

Un grup politic sau un partid poate fi dizolvat dacă incită la discriminare, ură și violență, provoacă manifestații armate sau acționează ca o miliție privată. Dizolvarea se face prin decret guvernamental, adoptat în Consiliul de Miniștri și semnat de Președintele Republicii (în baza Codului de Securitate Internă).

Partidul vizat poate contesta decretul la Consiliul de Stat (Conseil d’État), instanța administrativă supremă, care verifică proporționalitatea măsurii.

Franța folosește relativ des acest mecanism, dar de regulă a dizolvat grupări radicale mici, asociații sau mișcări extremiste periferice (ex: Civitas, Génération Identitaire), evitând interzicerea marilor partide politice cu reprezentare parlamentară.

Așadar, nici în Franța AUR nu ar putea fi dizolvat și nu i s-ar putea interzice să guverneze.

3. Reglementarea Regatului Unit (UK). În Marea Britanie, statul în care s-a născut democrația modernă, nu există o procedură legală prin care un partid politic înregistrat legal să fie interzis pentru ideologia sa politică generală. Sistemul britanic se bazează pe libertatea de exprimare și pe ideea că electoratul respinge partidele extremiste prin vot.

Excepția o face Legislația Anti-Terorism potrivit căreia Ministerul de Interne (Home Office) poate pune pe o „listă neagră” organizațiile considerate teroriste (în baza Terrorism Act 2000). Dacă o grupare extremistă trece de la declarțiile politice la promovarea activă a actelor teroriste sau a violenței fasciste/jihadiste, ea poate fi interzisă sub eticheta de organizație teroristă (cum s-a întâmplat cu gruparea neonazistă National Action în 2016). Membrii acesteia nu mai au voie să activeze sub nicio formă.

AUR s-ar descurca perfect în sistemul britanic.

4. Reglementarea spaniolă. Legea Partidelor (Ley de Partidos) permite interzicerea formațiunilor care sprijină terorismul sau distrug sistemul democratic (mecanism utilizat în trecut pentru a interzice partidul Batasuna, brațul politic al organizației teroriste ETA). Decizia este luată de Curtea Supremă de Justiție. În Spania, AUR nu se califică pentru interzicere.

5. Reglementarea olandeză, suedeză și daneză. Constituțiile acestor țări interzic explicit partidele care militează împotriva pluralismului politic, a statului de drept sau a suveranității naționale. Procedura necesită o decizie a Curții Constituționale. AUR, ca partid suveranist, nu ar putea cădea sub incidența legilor anti extremiste din Olanda, Suedia și Danemarca.

6. Reglementarea poloneză și bulgară. În aceste state, interzicerea unui partid este aproape imposibilă din considerente de libertate a exprimării. Partidele sunt tratate juridic similar cu asociațiile civile, iar dizolvarea se poate face doar dacă scopul lor civil este strict ilegal (ex. instigare directă la infracțiuni penale grave). Decizia se ia de instanțele civile ordinare. În mod normal AUR nu ar putea face obiectul unor decizii de interdicție în Polonia sau Bulgaria.

7. Dreptul UE. Orice decizie de interzicere luată de un stat membru al UE sau al Consiliului Europei poate fi atacată în final la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Aceasta aplică un test de proporționalitate foarte dur și acceptă interzicerea unui partid doar dacă folosește sau incită direct la violență pentru a răsturna ordinea democratică. În concluzie UE nu poate reproșa AUR acțiuni sau declarații care să îl scoată din familia partidelor conforme cu standardele democrației europene.

EXCLUDEREA AUR CA ACT NECONSTITUȚIONAL ȘI ANTICONSTITUȚIONAL

Euroscepticismul face parte și el dintre doctrinele europene, iar critica politicilor Comisiei Europene sau cea adusă derapajului democratic al UE nu este antieuropeană. Deocamdată toți membrii UE sunt state suverane, așa încât nici suveranismul nu este neconform cu dreptul UE.

În Tratatul Uniunii Europene a fost introdus un capitol care prevede posibilitatea ieșirii statelor membre din uniune. UK a și pus în aplicare aceste prevederi. Deci, proiectul retragerii din UE este conform tratatelor constitutive ale acesteia, așa cum au fost semnate inclusiv de România, iar nu un act antieuropean. Constituția României prevede posibilitatea și condițiile intrării acesteia în UE, dar nu și obligația de a fi membru al UE. Oricum, AUR nu a vorbit niciodată de Roexit.

Antioligarhism este una și antieuropenism este alta. Conservatorism este una și izolaționism este alta. Radicalism este una și extremism este alta. AUR poate avea un discurs național-populist radical, dar asta nu înseamnă nici izolaționism nici extremism. Pentru asta poate să nu ne placă și să nu îl votăm, dar, odată intrat în Parlament, nu poate fi exclus de la guvernare și cu atât mai puțin de la formarea unei majorități parlamentare care să învestească un nou guvern.

Cât despre atitudinea „pro-rusă”, nici un cuvânt și nici o acțiune politică a AUR nu au fost vreodată favorabile Rusiei. Dimpotrivă, discursul AUR este rusofob.

A dori rămânerea României în afara unui război de necâștigat cu Rusia nu este „putinism”, de altfel un concept de nimeni definit, iar a susține încetarea războiului din Ucraina, pentru care pledează administrația americană actuală, nu este rusofilie. Aceasta este atitudine pro-românească și chiar pro-europeană în măsura în care a fi pro-român sau pro-european înseamnă să faci ceea ce trebuie pentru a scuti statul român și a UE de efectele unei înfrângeri catastrofale în fața Rusiei; înfrângere care include revenirea prezenței rusești în inima Europei și aducerea întregii Europe danubiene în ordinea geopoliticii ruse.

Dar chiar dacă AUR ar avea toate păcatele reproșate de narativele oligarhiei bruxelleze, aceasta încă nu ar permite excluderea sa din jocul politic românesc la ordinul Comisiei Europene sau a unor guverne occidentale, prin intermediul Președintelui României. În toate statele membre ale UE interzicerea unui partid este o măsură de ultim resort (ultima ratio). În nici unul, Președintele sau Regele ori șeful executivului nu au competența de a exclude un partid parlamentar de la guvernare. De aceea nici nu i se poate cere așa ceva.

Inclusiv în acest caz, acționând, așa cum declară, sub porunca UE, care nicidecum nu a are atribuția de a decide cine poate și cine nu poate să guverneze statele membre, ori a unor puteri străine statale sau parastatale lipsite de orice legitimitate democratică în spațiul suveranității românești, dl Nicușor Dan depășește chiar și limitele actului neconstituțional pentru a comite un act anticonstituțional. Practic recunoaște că României i se contestă suveranitatea iar el este complice la acest demers anti-românesc. Un demers care nu numai că susține rămânerea la guvernare a unui partid cu adevărat extremist prin politica sa antidemocratică și antinațională, ca și prin promovarea teoretică și practică a violenței statului dusă până la nivelul terorismului de stat (USR), dar neagă și decizia Parlamentului român de a demite acel guvern. În esență, neagă Constituția Românei pe care Președintele, fie el și nelegitim, a jurat.

Iată de ce, Preşedintele în exercițiu al României, din garant al suveranității și siguranței naționale, a devenit o amenințare la adresa acestora. O amenințare căreia trebuie să i se pună cumva capăt.

P.S. Nimic din acest text nu intenționează să se constituie și nu constituie o pledoarie în susținerea AUR. El este o pledoarie pentru apărarea ordinii constituționale a României, a suveranității și democrației românești. În rest, AUR este un partid ca oricare altul, a cărui soartă trebuie decisă exclusiv de electoratul român. Dacă refuză să participe la guvernare sau la susținerea învestirii unui guvern (minoritar ori de coaliție) el va răspunde în fața acestuia, în cadrul alegerilor care vin, dar nu poate fi ținut în afara procesului de guvernare prin decizia unilaterală a Președintelui Republicii.

Citiți și:

PREȘEDINTELE ILEGITIM A DEVENIT ȘI PREȘEDINTE SPERJUR: CA SĂ TRĂIM PE DATORIE RENUNȚĂ LA DEMOCRAȚIE