AcasăAlte ŞtiriAlexandra Păcuraru: Astăzi marcăm ziua internațională a libertății presei, dar oare mai...
Data publicării: mai 4, 2023 7:30

Alexandra Păcuraru: Astăzi marcăm ziua internațională a libertății presei, dar oare mai avem ceva de sărbătorit?

Data publicării: mai 4, 2023 7:30

DISTRIBUIE:

Astăzi marcăm ziua internațională a libertății presei, dar oare mai avem ceva de sărbătorit? Cândva, jurnaliștii reprezentau a patra putere în stat, în 2023 vedem că tot mai mulți oameni din mass-media s-au transformat în agenți ai propagandei, din oricare tabără ar veni ea. Din fericire, sunt bucuroasă că în România încă mai există redute ale presei de calitate, cu jurnaliști care oferă națiunii știrile așa cum se petrec și nu așa cum vor alții să le dicteze. Sunt mândră că Realitatea este una dintre aceste făclii ale adevărului.

Este drept că uneori mai și greșim, dar noi nu o facem cu intenție, nu avem interese ascunse. Nu suntem în solda nimănui și ne străduim să fim parteneri cinstiți ai românilor. Nu ne oprim, oricâte piedici ni s-ar pune. Nu cedăm în fața șantajului și a presiunilor, din oricare parte ar veni ele. Mă bucur că astăzi a avut loc prima Convenție a Clubului de Presă, o organizație cu două departamente, al ziariștilor și al proprietarilor. Până acum s-au înscris peste 30 de case de presă și aproximativ 500 de jurnaliști de la cele mai importante cotidiane, site-uri, posturi de radio și televiziune. Iar lista este în continuare deschisă. Departamentul Ziariștilor va reprezenta interesele acestora în raport cu autoritățile statului, centrale și locale, militând pentru drepturile lor de muncă și exprimare liberă, îi va proteja de presiunile de tot felul. Obiectivele Departamentului Proprietarilor vizează interesele comune în raport cu autoritățile statului român și cu cele internaționale ce activează în domeniu. Sper să fie un nou început pentru mass-media românească, un restart care să reînnoiască parteneriatul cu românii, în interesul acestei națiuni. Din păcate, apariția rețelelor de socializare s-a transformat într-un fel de presă alternativă, acolo unde informațiile neverificate sunt ingurgitate rapid de o mare parte din cei care au conturi pe aceste platforme.

Suntem în top zece țări ale lumii privind viteza de internet, dar suntem la coada clasamentului privind modul în care îl utilizăm. Cu aceeași viteză înghițim toate știrile care se rostogolesc pe diverse publicații, ori rețele de socializare. Cumplit este că valorile reale au fost înlocuite de anonimi celebri, care au milioane de fani și care aduc, cu fiecare click pe postările lor, tânăra generație într-un abis al lipsei de cultură. O națiune fără elite reale estre condamnată definitiv. Mințile tinere sunt acaparate de indivizi fără talent, fără Dumnezeu și fără valoare, care vor determina cursul pe care îl va urma această națiune. Din temple ale educației, școlile au ajuns pepiniere de infractori și de analfabeți funcționali. Știu că mă veți critica, dar îmi asum tot ce spun. Iar datele oficiale susțin fiecare cuvânt pe care vi-l adresez. Mă îngrozește că atunci când intru pe youtube, spre exemplu, în trendul căutărilor se află manele cu zeci de milioane de vizualizări, ori așa-ziși influenceri care îndeamnă la misoginism, violență, șmecherie și le arată copiilor cum să facă bani fără să muncească cinstit. Degradarea soocietății se face celulă cu celulă, iar acest cancer cuprinde întreg trupul națiunii și produce metastaze care vor fi aproape imposibil de vindecat, ori ameliorat. Mă neliniștește profund când pe tik tok, tot felul de indivizi dubioși, care promovează ura, sexul, depărtarea de Dumnezeu, sunt urmăriți de milioane de români, majoritatea copii cu mintea pură și curată. Cum putem să îl abandonăm în ghearele acestor nenorociri? Din fericire, România mai are și vârfuri. Avem destui elevi care ne reprezintă cu cinste la nivel mondial la concursuri, la olimpiade de top. Încă mai sunt dascăli dedicați și devotați meseriei. Pe ei trebuie să îi protejăm cu orice preț, pe ei trebuie să îi promovăm. Ei sunt cei care, să sperăm, ne vor conduce destinele. Nu acum, poate peste ani! Dragi părinți, limitați accesul copiilor la aceste pericole uriașe pe care le reprezintă internetul.

Dragi politicieni, dacă vreți să avem un destin frumos între popoarele lumii, dați legi prin care să blocați anumite aplicații. S-a tot vorbit despre tik tok și pot să vă spun că este cea mai cumplită aplicație care ucide mințile tinere. Ați văzut ce se întâmplă la Chicago? Pe internet s-a pornit o mișcare prin care tinerii își propun să ia cu asalt orașe întregi. Chiar au făcut-o în metropola americană, acolo unde adolescenții au provocat violențe extreme și chiar au împuscat copii. Poliția și trupele speciale sunt incapabile să oprească aceste atacuri de o violență extremă! Ați văzut ce s-a întâmplat în Serbia, acolo unde 9 oameni au fost uciși de un elev care a venit înarmat la școală? Ori la noi în capitală, acolo unde un adolescent a pus cuțitul la gâtul unei profesoare? Vedeți în ce lume trăim? Încotro ne îndreptăm? Dar cum să se comporte cei de rând altfel, când la vârful puterii vedem circ și bătaie. Așa cum s-a întâmplat astăzi în Parlamentul României, acolo unde deputații au sărit la bătaie. Așa dați exemplu, stimați politicieni? Acoperiți lipsa de soluții cu înjurături, jigniri și îmbrânceli. Iar românii au nevoi stringente care necesită rezolvare acum, azi. Din cauza lor nu mai putem privi mai departe de orizontul prezentului. Iar norii negri de furtună se adună tot mai grei la orizont. Sărăcia devine o realitate care se instalează în casele a milioane de români, iar lista tăierilor și a disponibilizărilor începe să prindă contur. Pentru fraieri, evident. Bogații vor fi și mai bogați, pentru că au găsit surse cu care să își mărească veniturile. Pentru cei de rând, nu. Noi strângem cureaua, iar în timp ce ei servesc caviar și vită în foiță de aur, poporul nici de pâine nu mai are bani.

Și pentru că ne-au alungat frații și surorile în pribegia sărăciei, astăzi ne confruntăm cu o nouă criză majoră, cea a lipsei forței de muncă. Deși pregătesc concedieri pe bandă, decidenții nu au soluții pentru a acoperi golurile din piață. Într-o analiză pentru QMagazine, profesorul Petrișor Peiu a explicat cât se poate de clar că „Natura are oroare de vid și, dacă românii emigranți nu se întorc acasă, locul lor este luat, pas cu pas de către lucrători din Asia. Căci pentru aceia a veni aici înseamnă accesul la un salariu de zeci de ori mai mare decât în țările de origine. Realitatea pieței muncii s-a schimbat dramatic: dacă acum 20 de ani, a avea un loc de muncă decent era un mare noroc la noi în țară și milioane de români au plecat în Vest imediat ce s-au deschis granițele statelor occidentale pentru lucrătorii români, astăzi România a devenit un spațiu primitor care se deschide din ce în ce mai mult către imigranții veniți, în general, din Asia.

Așadar, după ce am pierdut milioane de oameni din forța de muncă, care au plecat spre Vest pentru salarii mai bune, acum încercăm să umplem golurile din economie cu muncitori aduși din Bangladesh, Sri Lanka , Vietnam sau Nepal. Ba chiar o parte dintre ucrainenii fugiți din calea războiului, peste 110 000, au ales să rămână la noi și unii chiar s-au integrat pe piața muncii. Lor li se adaugă cei aproape 200 000 de români basarabeni, care, având deja cetățenie dublă (românească și pe cea a Republicii Moldova) au ales să se stabilească aici. (…) Ei bine, paradoxul România este foarte bine exprimat de două realități paralele. Pe de o parte, suntem națiunea cu cei mai mulți cetățeni pierduți în favoarea statelor europene occidentale, 3,1 milioane de români fiind rezidenți permanenți în Europa de Vest. Trebuie, însă, să fim atenți la un fenomen foarte clar: pentru asiaticii care vin aici la lucru, România este doar o haltă în drumul spre Europa de Vest: După câteva luni petrecute pe șantierele de la noi și după o calificare „la locul de muncă” onorabilă după standardele europene, extra-comunitarii vor pleca rapid în Germania sau Franța. Iar problema economiei românești va rămâne în continuare nerezolvată. Căci piața muncii suferă la fel de mult și după importul de lucrători din Asia. Căci acesta nu poate, nicidecum, înlocui, ceea ce ar trebui de fapt făcut: mai multă carte (în mediul rural, mai ales), mai mulți români atrași să muncească pe un salariu stabil și mai mulți români reîntorși din Vest. Restul sunt doar pansamente de moment, care nu rezolvă problemele de fond.”, scrie domnul profesor.

Așadar, dacă tot vă bateți pe funcții-grele, care să vă ofere control la butoanele de comandă, măcar să veniți cu soluții care să ne aducă românii acasă. Ați văzut puterea diasporei, dorința de a schimba ceva în bine pentru cei care au rămas aici, în speranța că cei plecați vor reveni pe aceste meleaguri! Înainte să închei acest editorial, eu vă mai spun că e nevoie să ne străduim să nu facem rău nimănui, chiar dacă am fost un popor rănit. Trebuie să lăsăm răul să se ducă, dar nu înainte de a ne cere dreptatea pe care o merităm. Iertarea, nu uitarea, e cea care ne va aduce liniște. Să nu spunem cuvinte grele, chiar dacă ni se par meritate și perfect adevărate. Ecoul lor se stinge greu.

Rănind un suflet, vom purta povara durerii lui. Să fim blânzi cu cei de lângă noi, oricât ne-ar durea poverile pe care le purtăm în suflete. Niciodată să nu ne lăsăm frustrarea să se reverse pe oamenii dragi. Oricine are dreptul de a fi trist, supărat și nervos, dar nu vom găsi niciodată liniște furând liniștea altcuiva. Să nu lăsăm răul pe care alții ni-l fac să ne întunece mintea și să ne învenineze sufletul. Și nici pe oamenii care zâmbesc văzându-i pe alții îngenuncheați să ne răpească speranța. Indiferent de dificultățile cu care ne confruntăm, de experiențele dureroase de viață prin care trecem, adevăratul nostru dezastru este să ne pierdem speranța, spune o vorbă înțeleaptă. Așadar, avem în față nori negri și grei, furtună grea din cer și foc din toate colțurile pământului. Dar încă nu este nimic pierdut. Și trebuie să mai înțelegem un lucru profund: nu suntem toți în aceeași barcă, dar înfruntăm aceeași vijelie. Unii au iahturi, alții sunt în bărci gonflabile, iar mulți sunt deja la un pas să se înece. Așa ca trebuie să fim capabili să întindem mâna și să îi salvăm pe cei în nevoie. România are nevoie ca noi să fim buni iar noi avem nevoie de o țară frumoasă și stabilă. Împreuna facem România suverana! 

Un editorial semnat de Alexandra Păcuraru și Adrian Dragomir

sursă: realitatea.net

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img