AcasăAlte ŞtiriAlexandra Păcuraru: „Cei de la putere joacă la ruleta rusească destinul acestui...
Data publicării: martie 23, 2023 23:05

Alexandra Păcuraru: „Cei de la putere joacă la ruleta rusească destinul acestui neam. Reforma pensiilor speciale e praf în ochi”

Data publicării: martie 23, 2023 23:05

DISTRIBUIE:

Chiar dacă nori grei acoperă cerul României, iar furtuna stă să potopească acest colț de lume, să nu uităm că, de-a lungul celor mai bine de 2.000 de ani de existență, am trecut prin clipe și mai cumplite ca azi. Vă vine sau nu să credeți, ne-a fost, dragii mei, chiar mai rău decât acum. Să nu deznădăjduim! Încă de la formarea sa, acest popor s-a ridicat din cenușă pe cele mai înalte culmi ale istoriei.

Poate că am căzut iar, dar doar pentru a ne înălța pe Everestul existenței noastre. Să nu uităm că în 1916 am fost aproape să pierdem întreaga țară iar doi ani mai târziu, pe sângele și jertfa eroilor s-a clădit România Mare. Iar asupra trupului României Mari ca vulturii s-au năpustit dușmanii care au așteptat cu nesaț să muște bucăți din pământul nostru sfânt. Iar dacă înaintașii au reușit să clădească din nimic, noi de ce nu ne-am putea măcar îngriji de ceea ce ei ne-au lăsat? Trăim o epocă în care realitățile se schimbă constant, adevărul de azi nu mai este neapărat cel de mâine. Popoarele se ridică, de multe ori cu mânie, unul împotriva altuia, iar îngerul negru al morții bântuie din nou în acest colț de lume. Dar tot suntem într-o situație mai bună decât în 1916, spre exemplu.

Încă nu am pierdut lupta. Bătălia se termină abia în momentul în care depunem armele și ne considerăm învinși. Încă suntem milioane care ne dorim același lucru, atâta vreme cât putem umbla, vedea și judeca, nu avem voie să mai facem un singur pas înapoi. Nu suntem un popor oarecare pe care Dumnezeu l-a lăsat aici, la voia întâmplării. Am fost strajă a credinței, scut tare al Europei în fața invadatorilor, grădină de genii și de oameni care au schimbat lumea. Noi de ce nu putem fi măcar la nivelul celor cărora le călcăm pe urme? Dar cu cine să o facem astăzi, când cei de la putere joacă la ruleta rusească destinul acestui neam. Vedem că reforma pensiilor speciale e doar praf în ochi. Deși ministrul Muncii susținea că ieri ar fi trebui să avem o formă finală a proiectului de lege, grupul de lucru care ar trebui să vină cu modificări s-a reunit degeaba. A intervenit și șeful statului, dar mă îndoiesc de faptul că se va găsi o soluție. Mai mult, decidenții au aruncat și bomba: România ar putea renunța la jalonul din PNRR, dacă oficialii de la Bruxelles nu sunt mulțumiți cu ultima formă pe care o vom prezenta. Dar ce mai contează câteva miliarde de la UE, nu-i așa? Pentru ei nu e o miză, pentru noi da. Banii europeni nu pot fi sifonați așa cum și-ar dori unii, dar pentru acest popor sunt cruciali. Chiar și Rareș Bogdan a spus-o aici la Realitatea: fără aceste investiții din fonduri europene am fi intra faliment. Dar de ce să luăm banii de la Bruxelles, când oricum ne trimite diaspora, nu-i așa? Mulți dintre conducătorii de azi sunt pierduți în realități paralele și se războiesc între ei, în detrimentul românilor. Nu trece zi fără scandal la vârful țării, iar demnitari-cheie anunță o amânare a rotativei până în iunie. Până atunci, Dumnezeu cu mila! Mai mult, aleșii patriei nu vor să mai aștepte până în 2024 iar tot mai multe voci vorbesc despre alegeri anticipate. Cui i-ar folosi această manevră, analizăm totul în această seară și vă dezvăluim tot ce se pregătește pentru români. Astăzi am trăit un moment emoționat, care m-a pus pe gânduri: o doamnă a venit la mine să îmi spună că mă roagă, în numele mai multor telespectatori pe care îi reprezintă, să nu mă opresc din ce fac, sa nu ne oprim noi, cei de la Realitatea plus, din ce facem chiar dacă cei de la CNA ne amendează în permanență. M-a impresionat profund, mai ales că mi-a povestit că vor sa îmi dea din pensia lor mică, sa ne acoperim amenzile abuzive pentru ca s-au saturat de cenzura, abuzuri și tortura! Măcar să plece pe lumea cealaltă știind ca au ajutat țara sa devină liberă, să nu se fi vărsat sângele eroilor noștri degeaba! Apreciez și va mulțumesc, scumpă doamnă, pentru gândurile de susținere. Pentru noi este suficient că ne susțineți cu o vorbă bună, de bani pentru aceste abuzuri nu poate fi vorba. Nu ne-au îngenuncheat, nu au cum sa o facă pentru ca știu ceva! Nimeni nu e Dumnezeu pe pământ, acum au puterea și rad de noi- Pocora a spus satisfăcută, după amenzile de 40.000 lei în unanimitate date doar astăzi, că: „sa vezi porcăială diseară!” Deci, dragi romani obosiți sa luptați cu nedreptățile, ei atâta pot, aceștia sunt, asta le place- porcăiala și se amuză pe banii noștri. Uită că-s vremelnici și că a mai fost o șefa a CNA care avea probleme cu trustul Realitatea și ne amenda cum voia. Ambiția ei a ajuns în spatele gratiilor! Mai devreme sau mai târziu vor plăti în unanimitate pentru aceste abuzuri care ne sunt făcute zilnic! Poate că le dă Dumnezeu mintea cea de pe urmă și vor înceta cu aceste manevre prin care vor să ne blocheze activitatea și să pună botniță libertății. Noi nu ne oprim, adevărul trebuie să fie cunoscut de toți românii. Deși sunt stat în stat, noi știm și că mult nu vor mai continua! Vom face contestație și la abuzul de astăzi, iar în instanta vom câștiga, chiar dacă ne va lua ceva timp, poate ani! Să vă fie rușine, dar cum nu aveți conștiință sau frică de Dumnezeu, ce pot să spun unor atei? Fie roata și pătrată, tot se face roata roată! Timpul merge, leafa trece, dreptatea întârzie dar nu greșește și își va croi drum printre minciuni. Va sosi.

Am mers personal la premierul Ciucă să îl sesizez de aceste abuzuri, așteptări nu mai am. Am doar încredere. În voi, în primul rând, cei care ne urmăriți de dimineața până noaptea târziu. Și încredere în Dumnezeu. Cred ca ați ajuns și voi, stimați telespectatori, să vă plictisiți de câți luptători aveți în Parlament pentru dreptate și libertate în exprimare! Încă așteptăm o lege care să interzică celor de la CNA să ne ia din cont sute de mii de euro abuziv, chiar dacă noi avem dovezile de partea noastră, să facem contestație și sa așteptăm pana la pronunțarea instanței. Nu e corect și nici moral. Până la urmă, fiecare va semăna ce culege. Și aș vrea să vă spun o poveste care m-a impresionat tare mult. „A fost odată un bărbat care lua autobuzul în fiecare zi pentru a merge la serviciu. La una dintre stații, o bătrânică se urcă în autobuz și se așează lângă fereastră. Deschide o pungă și până la capătul de linie a tot aruncă ceva pe fereastră. A fost așa în fiecare zi la fel. Într-o zi intrigat, bărbatul a întrebat-o ce aruncă pe fereastră. Sunt semințe, i-a răspuns bunica. Semințe? Semințe de ce? De flori. Mă uitam afară și nu vedeam nimic. Aș vrea să pot călători văzând flori până la capăt. Nu ar fi frumos? Dar semințele cad pe asfalt și sunt zdrobite de mașini, sunt mâncate de păsări. Crezi că semințele tale vor germina pe marginea drumului?, a întrebat-o bărbatul. Cu siguranță că da! Deși unele sunt pierdute, unele vor ajunge unde trebuie și cu timpul vor încolți, a răspuns plină de speranță bătrânica. Dar vor întârzia să crească. Au nevoie de apă, a continuat pesimist bărbatul. Fac ce pot! Vor veni și zile ploioase, a insistat femeia. Și bătrânica tot continua cu munca ei. Câteva luni mai târziu, bărbatul mergând la serviciu, privea pe fereastră și a văzut tot drumul plin de flori, un peisaj colorat și inflorit. Și-a amintit de bătrânică că nu o văzuse de la un timp încoace. L-a întrebat pe șofer: bătrâna cu semințele unde este? A murit de o lună!, a fost răspunsul. Bărbatul s-a întors la scaunul său și continuă să privească peisajul încântător și își spunea: Florile au răsărit, dar pentru ce folos munca ei? Nu s-a putut bucura de această priveliște! Deodată a auzit râsul unui copilu: uite tati! Uite câte flori! Ce frumoase sunt!!! Bătrâna din aceasta poveste și-a făcut treaba, răspândind moștenirea către toți cei care au putut să o primească, către toți care o vor putea admira pentru a fi fericiți. Continuați să aruncați semințe și vor apărea până la urmă flori, dragii mei. Semănați binele în calea voastră iar viața vă va fi mult mai frumoasă. Fiecare picătură de bunătate cade pe pământ fertil. Eu, asemeni acestei bătrâne mă voi strădui să fiu. Cât trăiesc pe acest pământ, câte zile voi avea, numai semințe bune voi încerca să plantez, pentru ca și după trecerea mea la Domnul să-i pot bucura pe cei care rămân în urmă. Dar sunt om și mai greșesc, îmi asum! Căci nimeni în afară de bunul Dumnezeu nu e fără de păcat. Trebuie sa construim, nu doar să dărâmăm! Înainte să închei acest editorial, vreau să îți transmit, dragă române- oriunde te-ai afla, un gând de bine și din povața sfântul Iosif Isihastul: „Hristos nu-ți cere nimic mai mult pentru ca să-ți dea darurile Sale cele sfinte, decât să recunoști că tot ceea ce este bun este al Lui. Și să-l compătimești pe cel ce nu are. Să nu-l judeci pentru faptul că nu are: că este păcătos, viclean, guraliv, hoț, desfrânat, pervers sau mincinos. Dacă dobândești această cunoștință, n-ai să mai judeci niciodată pe nimeni, chiar dacă ai să-l vezi că păcătuiește de moarte, deoarece ai să spui imediat: „Hristoase, nu are Harul Tău, de aceea păcătuiește. Dacă Tu pleci și de la mine, eu voi săvârși fapte și mai rele. Dacă nu cad, nu cad pentru că mă ții Tu! Atâta vede fratele, atâta face. Este orb. Cum vrei să vadă fără ochi? Este sărac. Cum să-i ceri să fie bogat? Dă-i Tu bogăție ca să aibă, dă-i Tu ochi, ca să vadă!”. Pace tuturor! Sunt Alexandra Păcuraru și vă invit, stimați telespectatori, să facem România suverană! 

Un editorial scris de Alexandra Păcuraru și Adrian Dragomir.

sursă: realitatea.net

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Ciudatul zbor privat de lux către Mikonos. Lista celor 13 pasageri-VIP!

Cine a finanțat zborul cu avionul privat spre Mykonos la care au participat judecătorul CCR Cristian Deliorga, Victor Ponta, Florin Manole și omul de...

“Ce trebuie să știm / Ca să nu … greșim”: România...

Autor: Cozmin Gușă Ca să pot explica în mod coerent, dar și concis, ce afirm în titlu, chiar dacă vi se pare groaznic de spectaculos,...

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img