Autor: Octavian Hoandră
Rar mi a fost dat să aud, în urma ”reformei” domnilor Ilie Bolojan și Nicușor Dan, mai multe înjurături, parcă mai scabroase și mai ”suculente” ca niciodată. Și asta, oriunde: la terase, în cancelarii, în birouri, la cozi, pe stradă. Oriunde se adună mai mult de doi oameni, valuri, valuri de imprecații și înjurături, care mai de care mai ”groase”…
Mi-am amintit, ajuns acasă, de serile petrecute cu Mircea Zaciu, în casa lui de pe strada Bisericii Ortodoxe din Cluj, vorbind despre situația politică, despre ”colegii” lui scriitori, sau universitari… Una din expresiile lui favorite când vorbea despre multele otrepele ale vieții literare și politice românești era ”ei… ejusdem farinae, dragă, ce vrei?”
În lumea în care Mircea Zaciu își scria jurnalul — o lume de dinainte și după 1989, a aparențelor învăluite în umbra autoritarismului și a mediocrității oficiale — disprețul lui era inteligent formulat. Să doară, dar să nu țipe. Să muște, dar cu dinți de filolog. Așa se explică de ce, atât de des, îl regăsim pe Zaciu apelând la un vechi proverb latin: ejusdem farinae. O etichetă rece, dar fatală. O formulă clasică, dar irevocabilă. Și poate cea mai elegantă modalitate de a spune despre cineva că e un nimeni perfect integrat în plutonul celorlalți nimeni.
„Ejusdem farinae” nu e doar o judecată, ci o condamnare, cu dicționarul în mână. Zaciu o folosește în repetate rânduri, vorbind despre universitari de fațadă, critici de conjunctură, politicieni nesimțiți și agramați, sau oameni de cultură care se gudură pe lângă regimuri pentru un scaun, o călătorie, o bursă. Personaje mici, care se cred mari — tocmai materia primă din care se coace impostura.
Într-o notă din Jurnalul său, scrisă cu exasperarea calmă a celui care și-a pierdut deja iluziile, îi enumeră pe unii colegi de breaslă, încheind lapidar: „Toți, fără excepție, ejusdem farinae.”
Citiți articolul integral AICI!
sursă: evz.ro
