Autor: Cozmin Gușă
Ieri, am filmat pentru o producție cinematografică, un film care se numește „În ochiul ciclonului”. Am răspuns cu plăcere invitației producătorilor, realizatorilor și scenariștilor acestui film. Și mi-am spus părerea, pentru că despre asta este vorba în film: despre ceea ce știu eu cu precizie despre regimul Ceaușescu, despre perioada comunistă, despre trecutul nostru recent. Am aplaudat efortul celor care realizează filmul de a recupera adevărul despre trecutul recent. Filmul pornește de la o carte excepțională pe care v-am prezentat-o, în trecut, la Gold FM: o carte-interviu realizată de SRS și Alice Barbu, un interviu cu Constantin Boștină, așa-zisul secretar personal al lui Nicolae Ceaușescu. Și spun „așa-zisul”, deoarece Constantin Boștină, care îmi este apropiat, pe care îl prețuiesc și îl cunosc bine, este mult mai mult decât sugerează această descriere senzaționalistă. Este un reputat economist și analist al vieții cotidiene postcomuniste. Dar despre asta și despre film voi mai vorbi și voi scrie la momentul potrivit, în curând.
Însă, de la film, am ajuns la această carte, pe care am citit-o în luna septembrie, o carte pe care domnișoara Daria Gușă a recuperat-o dintr-un anticariat. O aveam sau, mai precis, am avut-o și noi, dar nu o mai găsesc prin bibliotecile de la Cornu sau București. Trebuie să recunosc că avem niște biblioteci insuficient de bine organizate, deși, oricum, bine dotate. Cartea este minunată. O să vedeți din descrierea mea scurtă, dar să vă spun câte ceva despre autor. Nu prea multe în acest punct, deoarece Ștefan Andrei se descrie singur în această carte, în calitatea sa de fost Ministru de Externe al regimului Ceaușescu și demnitar aflat la vârful statului român și al Partidului Comunist Român timp de peste 25 de ani. La anul se împlinesc 13 ani de când ne-a părăsit. L-am cunoscut bine odată ce am ajuns Secretar General al PSD, în 2001. În acea primăvară, m-a vizitat într-o seară, la sediul de pe Kiseleff 10, la birou, în mod intempestiv, venind cu o sticlă de zaibăr oltenesc în plasă, sub motivul, amuzant, dar binevenit, că acum avea și el cu cine să discute la partid, știută fiind relația sa de dușmănie cu Ion Iliescu, una de adversitate profundă, un Iliescu care a fost călăul multor foști colegi din PCR, din Partidul Comunist Român, deseori călăul unor oameni care îi făcuseră mult bine lui Iliescu. A fost și cazul lui Ștefan Andrei. Din acea seară de primăvară am rămas într-o relație de apropiere și amiciție productivă, de pe urma căreia am beneficiat în primul rând eu, deoarece am putut recupera astfel, în mare măsură, povestea adevărată a politicii externe a României în timpul regimului comunist.
Pentru pasionații recuperării adevărului despre trecutul recent, ar trebui să citesc la microfon această carte în întregime, deoarece fiecare capitol merită reținut. În afară de faptul că acest volum este scris cu mult talent și într-o limbă românească excepțională. Cartea a fost achiziționată de către un domn Bălășescu, la Timișoara, pe 6 decembrie 2013, și începe cu un Cuvânt Înainte în care Ștefan Andrei descrie pe scurt supliciul groaznic la care a fost supus, stând în pușcărie doi ani și jumătate, nefiind vinovat, bineînțeles, ci doar pentru a se justifica lovitura de stat din decembrie 1989.
„Reversul medaliei. Trebuie și îmi face plăcere să o spun: în toată această perioadă tristă, urâtă, mi-a fost alături Violeta, soția mea (Violeta Andrei, celebra actriță), căreia îi sunt profund recunoscător. Îi sunt recunoscător nu numai pentru căldura sufletească de care a dat dovadă ceas de ceas, ci și pentru că a știut să păstreze pentru vremuri mai bune caietele mele cu însemnări din închisoare. Violeta, marea mea dragoste, mi-a fost colegă, iubită, soră ori mamă, de o mare frumusețe, actriță talentată, delicată și sensibilă, mamă exemplară pentru Călin, copilul nostru. Violeta a suferit din cauza poziției mele în viața politică, Elena Ceaușescu interzicând să mai fie distribuită în filme, să mai apară la televiziune, iar Nicolae Ceaușescu cerându-mi nu o dată să divorțez, zeea ce, firește, n-am făcut, asumându-mi riscul de a fi mazilit.”
„Totodată, le mulțumesc prietenilor nu doar de ieri, ci și de până mai azi: Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, prea repede trecuți în neființă, dar și lui Corneliu Vadim Tudor, ambasadorului Valentin Lipatti, lui Mihail Micu, ca și lui Cornel Dinu, om, nu doar om de fotbal, pentru că au fost umărul de care m-am sprijinit la ceas de cumpănă”.
În încheierea Cuvântului Înainte, Ștefan Andrei spune:
„Dacă timpul va mai avea răbdare cu mine și sper să aibă, voi reuși să finalizez și al doilea volum de note și memorii. La 82 de ani și măcinat de o sumedenie de boli, un imbold în reușita unei asemenea încercări ar constitui interesul cititorilor pentru prima mea carte. Și-mi place să cred că interesul cititorilor nu va ocoli acest volum semnat de Ștefan Andrei.”
Timpul nu a mai avut, însă, răbdare cu Ștefan Andrei. În anul imediat următor apariției cărții, a decedat. Vreau să citesc dintr-un capitol care se numește „Panait Istrati, mort în pielea unui fascist”. Aici povestește despre modul în care, prin relaționările cu liderii politici francezi ai vremii, a reușit cumva să impună și în Franța supranumele de „Maxim Gorki al Balcanilor” pentru Panait Istrati, care fusese tratat foarte dur de către lagărul socialist și literații care îl blamau și îl puseseră la zid. În această parte, Ștefan Andrei povestește cum, prin relațiile sale din mediul de putere francez, a reușit să îl repună în presa mainstream franțuzească a vremurilor, în anii ’60 și ’70. Povestește și cum, cu ocazia vizitelor liderilor francezi pe litoralul românesc al Mării Negre, veniți la tratament în vestitele noastre clinici, în fiecare seară, la câte un pahar de vin românesc, subiectul era Panait Istrati. Și aici se oprește foarte mult asupra volumului „Spovedania unui învins”, pe care Panait Istrati l-a scris în urma impresiei proaste pe care i-a lăsat-o vizita în Uniunea Sovietică. Acesta a fost motivul pentru care a fost repudiat de către toți cei care contau și care erau cenzorii în lagărul socialist.
„Va trebui să i se recunoască lui Istrati rolul glorios, dar ingrat, de pionier, atunci când, la sfârșitul anului 1928, zicea în felul următor:
´Nu este nevoie să vă spun că eu n-am văzut numai acest lucru parcurgând URSS-ul. Eu am văzut, de asemenea, și mai ales opera socialistă, care m-a făcut să țip de bucurie. Dacă doriți, eu vorbesc despre aceasta cu tărie. Dar trebuie să-mi permiteți să spun și despre lucrurile rele. Să spun despre acestea cu compătimire, cu măsură, dar să le spun.´”
Sigur, Panait Istrati nici până astăzi nu a fost recuperat pe de-a-ntregul în memorialistica românească. Dar, legat de Panait Istrati, pentru că aici este episodul senzațional, Ștefan Andrei spune în felul următor despre tatăl unui celebru personaj, fost premier al Canadei, și despre fiul acestuia. Mă refer la Justin Trudeau, dar mai ales la tatăl său, Pierre Elliott Trudeau, care a vizitat România în 1984. Ceaușescu a oferit o recepție oficială în cinstea prim-ministrului canadian, Pierre Elliott Trudeau, care a mărturisit în timpul mesei că vizitase România incognito, în timpurile comuniste, ca simplu turist.
„Venit să-și petreacă vacanța într-o stațiune de pe coasta Dalmației, în Croația, a dorit să vadă neapărat și zona Brăilei, Delta Dunării. Trudeau fusese vrăjit de aceste locuri după ce citise ‘Chira Chiralina’ și alte cărți ale lui Panait Istrati. Așa a ajuns pe locurile evocate de scriitor. Îmi amintesc că, în timpul șederii în România, la cererea lui Pierre Trudeau, acesta a fost și la mănăstirile Cernica și Căldărușani și a mers în mod special la Capșa, pentru a vedea decorul și pentru a-și imagina ambianța pe care o descrisese în cartea sa ‘București’, scriitorul și diplomatul francez Paul Morand, căsătorit cu prințesa Elena Chrissoveloni Șuțu, în 1927.”
Vedeți valoarea memorialistică a acestor scrieri și cum se desfășura totul în spatele ușilor, pentru că noi nu puteam să vedem ceea ce se petrecea, cum se desfășura diplomația românească.
Un capitol foarte important se intitulează „Teheran, mai mult decât Ialta” și este de mare actualitate și astăzi, când se pregătește întâlnirea Putin-Xi-Trump. Vorbește despre Conferința de la Teheran din 1943, din perioada 28 noiembrie – 1 decembrie, care a reunit pentru prima oară Troica: Roosevelt, Churchill și Stalin. Zice Ștefan Andrei:
„M-au interesat deciziile privind măsurile de înfrângere a Germaniei, hotărârile la care s-a ajuns, de mare importanță pentru soarta postbelică a popoarelor și care puteau influența și destinele României. (Atenție și la treburile care se întâmplă astăzi)
Am fost curios să iau cunoștință de judecățile liderilor celor trei mari puteri privind viitorul Europei și al lumii și, ca om care a început să lucreze în domeniul relațiilor internaționale, se cuvenea să învăț din mecanismul negocierilor desfășurate atunci la Teheran.
Tot așa, studiind documentele referitoare la conferințele de la Ialta și Potsdam, ca și pe cele de la Casablanca, dintre Roosevelt și Churchill, înainte de toate am vrut să cunosc cum se desfășurau asemenea întâlniri la nivel înalt… (Și, atenție, repet, gândiți-vă la ce se va întâmpla în această lună la Shenzhen) întâlniri care puteau pune la punct pârghiile de acțiune ale Aliaților pentru înfrângerea Axei Berlin-Tokyo și decideau, peste capul popoarelor, noua hartă politică a lumii pentru epoca postbelică (ceea ce urmează și acum). Desemnau noua așezare a Germaniei și a Japoniei, stabileau împărțirea zonelor de influență, ajungeau la înțelegeri care influențau covârșitor soarta multor state, inclusiv soarta României.”
Am vrut să vă citesc din acest fragment pentru că vom ajunge într-un asemenea punct în curând și e bine să vedeți că vremurile nu se schimbă, după cum nu se schimbă nici geopolitica. Sunt multe asemenea fragmente în această carte. Fotografiile sunt senzaționale, dar eu o să vă citesc rapid din Cuprins, pentru ca să vedeți că am motive întemeiate când vă invit să căutați cartea și să o citiți. Primul capitol, amplu, se intitulează „Mândru că sunt oltean”. Aici își prezintă viața, școlarizarea, copilăria dintr-o familie săracă, măicuța care l-a crescut și își face un curriculum vitae extrem de interesant. Și o să deduceți cât de bazați erau, totuși, o parte dintre demnitarii comuniști care au lucrat în regimul Ceaușescu.
Iată alte câteva dintre titlurile capitolelor:
- „Culisele puterii”
- „La 35 de ani, pentru prima dată cu Ceaușescu la Moscova”
- „Ceaușescu cere, Tito acceptă să semneze”
- „Cum era să fie mutat Muzeul Satului la Mogoșoaia”
- „Cum am rămas fără televizorul color primit cadou de la Jivkov” (l-a furat Elena Ceaușescu)
- „Ceaușescu, mediator între Carrillo și regele Juan Carlos”
- „De unde banii pentru Olimpiada de la Calgary?”
- „Convorbiri esențiale” (prezintă convorbirile cu marele diplomat american Averell Harriman și apoi pe cele cu legenda politicii internaționale și a Chinei, bineînțeles, Deng Xiaoping)
- „Lecturi paralele” (v-am povestit despre Panait Istrati)
- „Liviu Rebreanu, acuzat pe nedrept”
- „Ionel Teodoreanu pe post evantai”
- „Cioran a refuzat să ne întâlnim de frica Monicăi Lovinescu”
- „De ce Ioana Radu, marea doamnă a romanței, n-a rămas în America?”
- „Marin Sorescu, un suflet bun la toate”
- „Cum l-am scos basma curată pe fotoreporterul Aurel Mihailopol”
Sunt câteva capitole de politică externă în care este evocat inclusiv Nicolae Titulescu. Apoi, autorul face cronica procesului cu final comandat, în urma căruia a fost întemnițat.
Despre Ștefan Andrei există și câteva ´pastile´ ale unor personalități consacrate ale vieții publice românești.
Academicianul Florin Constantiniu: „Mai devreme sau mai târziu, istoria va face dreptate.”
Dinu Săraru spune: „Ascultat de toți marii oameni de stat ai veacului al XX-lea” – și nu exagerează deloc.
Academicianul Dan Berindei: „Ștefan Andrei, unul dintre cei mai înzestrați și inteligenți demnitari.”
Adrian Păunescu: „Vinovat, în esență, de curajoasa politică externă a României.”
Adrian Cioroianu: „Ștefan Andrei, un om pus pe treabă.”
Academicianul Răzvan Theodorescu: „Ștefan Andrei, un om adevărat.”
Fănuș Neagu: „Om de o rară cultură, care a făcut numai bine.”
Tudor Gheorghe: „Ștefan Andrei a făcut enorm de mult bine.”
Cornel Dinu: „N-au putut să-l doboare.”
Teodor Meleșcanu: „Un politician de mare finețe.”
Sunt vreo 20 de mari personalități care, pe o pagină sau mai multe, îl descriu pe Ștefan Andrei, evocând, la rândul lor, diverse episoade foarte interesante.
Pe contracoperta cărții apare și Mário Soares, cel mai longeviv președinte al Portugaliei, timp de aproape 30 ani. Acesta spune:
„Am avut ocazia să-l întâlnesc de multe ori pe domnul Andrei și păstrez impresia că era, mai presus de orice, un slujitor al intereselor naționale ale țării, mai mult decât al regimului dictatorial al lui Ceaușescu. Din fosta sa calitate, domnul Andrei are merite excepționale pentru deschiderea remarcabilă a politicii externe a României în timpul regimului Ceaușescu, spre deosebire de opresiunea internă.”
V-am citit puțin și. Sper să vă fi făcut plăcere. Așadar, nădăjduiesc că v-am prilejuit o scurtă, dar savuroasă întâlnire cu trecutul nostru comun, prin prisma cărții lui Ștefan Andrei. Și poate că am oferit prilejul unei bucurii distinsei doamne Violeta Andrei, soția lui Ștefan, astăzi în vârstă de 85 de ani. La mulți ani, doamnă! Să fiți sănătoasă! Supranumită cea mai frumoasă actriță româncă din anii comunismului, Violeta Andrei merită, desigur, toată prețuirea. Și, desigur, îi transmit gânduri bune și fiului lor, Călin Andrei, cu care sunt vechi amic, dar cu care, din păcate, nu am mai comunicat de circa zece ani. Așa e viața în acest postcomunism caracterizat de post-adevăr, în care ne ducem viețile pe repede înainte și, deci, într-un mod superficial.
Nu uitați: noi, goldiștii, citim, gândim, abia apoi scriem sau vorbim.
