AcasăEditoriale“Ce trebuie să știm / Ca să nu … greșim”: România va...
Data publicării: septembrie 8, 2026 10:47

“Ce trebuie să știm / Ca să nu … greșim”: România va fi stabilizată politico-administrativ doar după ce se va face “marea împărțeală” a activelor sale valoroase către entități străine. Cine va decide ÎMPĂRȚEALA?

Data publicării: septembrie 8, 2026 10:47

DISTRIBUIE:

Autor: Cozmin Gușă

Ca să pot explica în mod coerent, dar și concis, ce afirm în titlu, chiar dacă vi se pare groaznic de spectaculos, o să fac un scurt excurs în istoria recentă reală, nu cea care se predă în școli. Vă reamintesc că Războiul Rece, în care noi, România, eram parte a taberei sovietice, a durat peste 40 de ani. La puțin timp după cel de-al Doilea Război Mondial a fost instalat și, sigur, episodul 1989 a fost determinant, iar în 1991 URSS-ul s-a dizolvat. Acest Război Rece a fost finalizat în mod necutumial, fără un tratat de pace. Cumva, pe modelul celui de-al Doilea Război Mondial, în care se hotărâse ordinea mondială de după 1945, nici atunci n-a fost un tratat de pace bine fundamentat. Germania n-a fost cuprinsă în niciun tratat, s-a împărțit. Și astăzi, Rusia și Japonia, spre exemplu, nu au tratat de pace în urma celui de-al Doilea Război Mondial. (Da, da, așa să vă explicați ce se întâmplă în Kurile). Finalizat fiind fără tratat de pace, Războiul Rece, la care revin, lasă urme. A lăsat, lasă și va lăsa în continuare.

Cum s-a finalizat Războiul Rece? Prin trădarea URSS-ului, condusă de către regimul trădător al lui Mihail Gorbaciov. Știm ce s-a întâmplat: s-au predat conducerile țărilor comuniste din Tratatul de la Varșovia. Toți liderii comuniști s-au conformat, în urma amenințărilor. Dar nu Nicolae Ceaușescu. Și pentru că Nicolae Ceaușescu și regimul său nu s-au conformat acestei trădări a lui Gorbaciov (așa era văzută), el a fost ucis, judecat în mod fraudulos și pe repede înainte. Ucis și judecat la ordinul Moscovei, ordin transmis din partea lui Gorbaciov de către Eduard Șevarnadze, fostul ministru de externe al URSS-ului. Șevarnadze a transmis acest ordin amicului său din studenție, pe numele său Ion Iliescu. Toți executanții cuplului Ceaușescu erau agenți ruși de diverse facturi: de la Ion Iliescu până la Virgil Măgureanu, viitorul șef al SRI, până la Silviu Brucan, agent multiplu Mossad, CIA, KGB, nici el nu mai știa, dar în orice caz era și agent rus. Asta a fost povestea, și România a fost predată la cheie.

Revin, astfel, la tratatul de pace nesemnat. Pentru că orice învingător trebuie despăgubit, iar învingător în Războiul Rece a fost acest Occident Colectiv. Pentru Rusia au prevăzut devalizarea accelerată, devalizare făcută prin intermediul asasinilor economici internaționali, care colcăiau în Rusia pe vremea regimului Boris Elțîn. A venit, însă, Putin, s-a stopat această devalizare, s-au recuperat activele devalizate și țara, Rusia, a fost salvată. Țările foste comuniste au scăpat mai bine unele dintre ele, cum este Polonia, spre exemplu. Altele prost sau foarte prost, cel mai prost în cazul României. Dar toate aceste țări comuniste, ca să poată să fie devalizate și învingătorii occidentali să fie despăgubiți, au fost integrate în NATO și UE. În cazul României, integrarea în NATO n-a însemnat doar devalizare prin contracte frauduloase, ci a însemnat, practic, rămânerea fără apărare națională, una despre care vorbim astăzi, că am avea nevoie. Pe timpul regimurilor trecute a fost distrusă această apărare, fără a clipi, la ordinul NATO. Nu poți să te aperi, nu poți să îți aperi activele pe care alții ți le iau. Integrarea în UE, vă aduc aminte, s-a făcut doar după ce România a fost, practic, obligată, iar politicienii trădători, în frunte cu Adrian Năstase și Ion Iliescu, au decis aceste privatizări frauduloase: SIDEX, PETROM, distribuția de gaz a României, distribuția de electricitate, băncile, tot, tot, tot ce era atunci vizibil (și lista-i lungă) a fost cedat acestui Occident învingător în Războiul Rece, în lipsa unui tratat de pace. Și uite așa, noi, România și alte state foste comuniste, am plătit despăgubiri de război conform statutului de țară învinsă, pe care l-am căpătat, sigur, și ca urmare a faptului că am fost predați de către URSS, al cărei regim Gorbaciov a trădat toate țările partenere comuniste.

Revin în actualitate. Pe durata aceasta, de aproape 20 de ani, a integrării europene și de peste 20 de ani a integrării NATO, Occidentul a descoperit, însă, cât de bogată e România, de fapt. Pentru că serviciile secrete au fost infiltrate, pentru că conducerile politice au fost trădătoare și astfel s-a decis încă o dată, în ultimii 10 ani, practic, o mare împărțeală a activelor valoroase între entități străine occidentale. Active valoroase ale României, să știți, sunt multe, au rămas destule. Pot să vă dau rapid exemplu: gândiți-vă doar la modul în care ni s-a luat pe nepusă masă gazul din Marea Neagră, la care speram că ne vom îmbogăți, că vom deveni un Dubai al Europei de Est. Sau, la scară mai mică, uitați-vă ce s-a întâmplat astăzi cu Șantierul Naval Mangalia, al cărui preț de privatizare a fost scăzut sau va fi scăzut la jumătate. E decizia justiției; acolo se va ajunge, în final probabil va fi dat pe gratis. Planul din acești ultimi 10 ani, în care s-a gândit marea împărțeală și devalizarea totală a României, era ca, pe finalul mandatelor lui Iohannis trădătorul, cei 10 ani de zile în care ne-a condus și ne-a trădat, să se rezolve această problemă a marii împărțeli către Occident a activelor României. Vesticii urmau să fie îndestulați, în frunte cu Germania, bineînțeles, dar și cu Austria, axa lui Iohannis, dar și celelalte țări occidentale care luau parte la „masă”.

Războiul ucrainean, însă, le-a stricat socotelile. Din 2022 și până acum nu s-a mai putut proceda la marea împărțeală a activelor României. Și revin la titlu, prieteni, apropo de conducerea României, care este instabilă, și guvernul României, care este unul trădător. Exact din acest motiv al împărțelii activelor României nu se rezolvă problema guvernului: se simulează, uitați-vă în această vară, crize energetice insurmontabile. În baza acestui gen de crize, România decade economic profund, iar prețurile oricăror active de stat sau private decad la rândul lor. Dacă e problemă, dacă e criză, dacă e criză guvernamentală, pe fondul acestei crize multiple din România se poate însă simula mult mai simplu înstrăinarea de urgență a acestor active valoroase, care va fi motivată cică pentru salvarea lor. Parcă și văd.

Așadar, săraca țară bogată România a încurcat-o rău. Asta resimt toți românii fără să-și poată explica cum anume și fără să poată să-și prevadă viitorul.

La întrebarea cine va face noua împărțeală de după mandatele lui Iohannis: ei bine, din partea României, nu în plan global, marea împărțeală o va face cel care va fi câștigătorul războiului nou. Care război? În cazul regiunii noastre, războiul ucrainean. Acesta va fi preponderent ca și criteriu. Care sunt taberele din războiul ucrainean? Rusia, e limpede. Tot la fel de limpede este că China este de partea Rusiei și nu mai adaug alți aliați care ar putea să aibă interes în România, inclusiv Turcia, aliați subterani. De partea cealaltă este Occidentul Colectiv, care se bate cu Rusia. Dar un Occident Colectiv fără SUA, care s-a derobat, care s-a dat la o parte în timpul regimului Trump. SUA este doar arbitru. Așadar, împărțeala se va face de către câștigătorul acestui război din Ucraina, de-aia trebuie să fiți atenți, și se va face conform noului algoritm al geoeconomiei la Marea Neagră, decis la finalul acestui război, și conform noii ordini mondiale impuse. Ăsta este filtrul de bază după care puteți gândi.

Cine va administra marea împărțeală în România? Nimeni nou. Tot securiștii, și cei noi, dar mai ales cei vechi, ei și urmașii lor, inclusiv aceia de la USR, odraslele lor, de-aia vor să fie la masă, vor să fie păstrați în guvernare. Toți securiștii ăștia vechi au fost de acord cu tot ceea ce s-a petrecut nociv din 1989 până azi: de la uciderea lui Nicolae Ceaușescu la ordin sovietic, rusesc, după cum v-am spus, în urma unei lovituri de stat organizate tot de rușii lui Gorbaciov, până la toate privatizările, toate nenorocirile. Ei îmbogățindu-se la un nivel fără precedent în fostele țări comuniste, dar averile lor sunt ascunse, sunt multe miliarde sau zeci de miliarde în conturile unor familii de astfel de securiști.

Așadar, în concluzie, ca să gândim și pozitiv, ar trebui să-i amintim lui Vladimir Vladimirovici Putin că are, în calitatea sa de lider al Rusiei, o datorie față de România, pentru că țara sa, regimul Gorbaciov, ne-a trădat în 1989. Și e bine să-i amintim lui Vladimir Vladimirovici Putin acest lucru, mai ales că opinia lui clară, expusă public, este că cei doi mari trădători din istoria recentă a Rusiei, din ultimii 100 de ani, sunt Vladimir Ilici Lenin (nu insist asupra temelor, dacă vreți, odată puteți să mă întrebați și o să vă spun), dar mai ales Mihail Gorbaciov, suferințele rușilor, în opinia lui Putin, de după 1991, fiind consecința marii trădări a lui Gorbi, pe care unii îl consideră agent MI6, alții îl consideră agent MI6 combinat cu ceva de pe la Mossad, oricum agent străin. A murit. Istoria va vorbi despre asta. Ei bine, și noi, românii, suntem în mare măsură victimele trădării lui Gorbaciov și a regimului său din 1989. Deci avem un numitor comun, cum ar veni, cu gândirea lui Putin. Ne va putea ajuta asta? „Vom muri și vom vedea”, ca să glumesc amar, conform cu o vorbă de duh românească.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Ciudatul zbor privat de lux către Mikonos. Lista celor 13 pasageri-VIP!

Cine a finanțat zborul cu avionul privat spre Mykonos la care au participat judecătorul CCR Cristian Deliorga, Victor Ponta, Florin Manole și omul de...

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img