Autor: Liviu Alexa
Românul nu știe să spună „ajunge!”.
E în codul nostru genetic să înghițim rahat până ne iese pe nas, să ne plecăm până ni se rupe șira spinării, să tăcem până când tăcerea devine complicitate.
„Ajunge” e cuvântul pe care nu l-am spus în ’47 când ne-au furat regele, tot prin lovitura de stat.
„Ajunge” e cuvântul care ne-a murit pe buze în ’89, când am schimbat o dictatură cu o hoție organizată.
Suntem experți în „las’ că merge și-așa”, doctori în „capul plecat sabia nu-l taie”, și maeștri în „tăcerea e de aur”.
Ne-am specializat în supraviețuire și am uitat să trăim.
Am ridicat resemnarea la rang de artă națională.
Dar cuvântul „ajunge!” e ca o muschetă încărcată – când îl rostești, trebuie să fii pregătit pentru reculul lui.
E un cuvânt care cere curaj, care implică acțiune.
Nu poți să spui „ajunge” și să continui să stai în genunchi.
Nu poți să strigi „ajunge” și să accepți apoi iar și iar aceleași mizerii.
„Ajunge” e literă cu literă declarația ta de independență. Sau ar trebui sa fie!
E momentul în care alegi să nu mai fii victimă.
E clipa în care hăul prăpastiei devine urcuș și frica se transformă în furie.
E timpul să învățăm să spunem „ajunge”. Să-l spunem tare, să-l spunem des, să-l spunem până când devine un ecou național care zguduie palatele hoției și templele prostiei.
Să-l spunem până când „ajunge” nu mai e doar un cuvânt, ci devine un manifest al demnității regăsite.
Bă, române, trebuie să spui „AJUNGE!”.
Fiindcă ești deja tu însuți partea din problemă, nu din soluție. Ai ajuns deja complicele propriei tale subjugări.
Cuvântul ăsta e testul suprem al libertății – capacitatea de a spune „ajunge” și de a-ți asuma consecințele.
Pentru că „ajunge” nu e niciodată sfârșitul – e întotdeauna începutul.
(mai dati si voi share, oameni buni, ca nu scriu numai pentru voi! sa le mai intre si altora in tărtăcuță)
