AcasăAlte ŞtiriControversatul Andrei Cionca vrea să pună mâna pe Fondul Proprietatea
Data publicării: septembrie 29, 2025 14:55

Controversatul Andrei Cionca vrea să pună mâna pe Fondul Proprietatea

Data publicării: septembrie 29, 2025 14:55

DISTRIBUIE:

Fondul Proprietatea se află într-un moment de rascruce dupa ce americanii de la Franklin Templeton International Services, în calitate de administrator de fond de investiții alternative și administrator unic al FP, și-au anunțat retragerea. Pe fir a intrat nimeni altul decat controversatul administrator de insolvențe, Andrei Cionca, care s-a pogorât ca un salvator, deși realitatea din teren îl contrazice.

“Salvatorul” Andrei Cionca

Fondul Proprietatea (FP) se află într-un moment-cheie al existenței sale. Înființat în decembrie 2005 de Guvernul României pentru a despăgubi persoanele expropriate abuziv în perioada comunistă, fondul caută în prezent un nou administrator, după ce Franklin Templeton International Services – administrator unic și manager de fonduri de investiții alternative – și-a anunțat retragerea. În acest context, a intrat în scenă Andrei Cionca, administrator de insolvențe cunoscut pentru controversele din trecut.

La 2 mai 2025, Comitetul Reprezentanților Fondului Proprietatea SA a desemnat asocierea dintre IRE AIFM Hub (administrator de fonduri de investiții alternative din Luxemburg) și compania românească Impetum Management SRL drept candidat preferat pentru administrarea FP. Totuși, această asociere este marcată de probleme de reputație și lipsă de experiență, aspecte semnalate deja prin petiții trimise de acționari, care acuză lipsă de transparență.

Impetum Management SRL – parte a Impetum Group, alături de CITR – este controlată de Andrei Valentin Cionca și Rudolf Paul Vizental, implicați în nenumărate afaceri controversate și multiple anchete DIICOT și DNA fapt ce amplifică suspiciunile privind viitoarea direcție de administrare a Fondului Proprietatea.

Petiția acționarilor care se opun

O parte dintre acționarii din Fondul Proprietatea au lansat o petiție în care se opun preluării controlului asupra Fondului de către Cionca:

Subsemnații, în calitate de acționari ai Fondului Proprietatea S.A. („FP” sau „Fondul”),  vă adresăm această scrisoare pentru a ne exprima profunda îngrijorare cu privire la viitorul Fondului. După cum bine știți, viitoarea Adunare Generală Ordinară a Acționarilor („AGOA”), ce va fi convocată probabil pentru începutul lunii septembrie 2025, presupune luarea unei decizii importante: numirea unui nou Administrator de Fond de Investiții Alternative pentru FP („Noul Administrator”). Conform raportului curent din data de 2 mai 2025, Comitetul Reprezentanților („CR”) a recomandat consorțiul ROCA FP („Consorțiul ROCA FP”) ca fiind candidatul preferat pentru această funcție. Nu cunoaștem circumstanțele, analiza și motivele pentru care CR a ajuns la această concluzie cu impact major, însă ne exprimăm îngrijorarea că, în lipsa unei examinări atente și riguroase a tuturor ofertelor primite, precum și în lipsa unei argumentații detaliate și coerente prezentate acționarilor FP, o astfel de concluzie al CR ar putea duce la o decizie greșită, cu potențialul de a periclita valoarea investiției acționarilor și moștenirea remarcabilă a Fondului. Din acest motiv și din cele expuse mai jos, vom solicita tuturor părților implicate o analiză suplimentară și o evaluare mai atentă a ofertelor primite. Subliniem importanța exercitării dreptului de vot în cadrul AGOA și vă încurajăm să votați în mod responsabil, conform propriului discernământ. FP a fost, în mod tradițional, mai mult decât un simplu fond de investiții; este un simbol al rezilienței și al restituirii pentru poporul român. Înființat pentru a compensa persoanele ale căror proprietăți au fost confiscate în perioada regimului comunist, FP a devenit, timp de peste un deceniu, sub administrarea profesionistă a Franklin Templeton, un model de bună guvernanță și de creare de valoare pe piața de capital din România. În opinia noastră, a reprezentat un exemplu pentru economiile post-comuniste privind modul în care activele naționale pot fi administrate responsabil și valoarea acestora returnată cetățenilor. Aceasta este o moștenire pe care trebuie cu toții să o protejăm. Această scrisoare are scopul de a vă prezenta dumneavoastră, acționarilor, informații disponibile public, dar care este posibil să nu fi ajuns până acum la cunoștința dumneavoastră, în efortul de a asigura luarea unei decizii informate privind viitorul Fondului și de a preveni ca moștenirea acestuia să fie compromisă printr-o numire ce ar putea fi considerată nepotrivită. Verificările noastre prealabile au relevat riscuri semnificative potențiale asociate cu Consorțiul ROCA FP — riscuri despre care în opinia noastră Comitetul Reprezentanților fie nu a avut cunoștință, fie le-a trecut cu vederea, fie nu le-a tratat în mod corespunzător până în prezent”, se arată în petiție.

Performanțele slabe ale ROCA, semnalate de acționarii Fondului Proprietatea

 Grupul de acționari contestatari al Fondului Proprietatea atrage atenția asupra performanței slabe a companiilor din portofoliul ROCA Investments și Impetum Group, entități afiliate viitorului administrator propus. În petiția lor, aceștia notează că, în ultimii ani, acțiunile unor firme precum ROCA Industry, Bittnet Systems și Softbinator Technologies au înregistrat scăderi semnificative – de la minus 20% într-un singur an până la peste minus 70% față de momentul listării –, în timp ce indicele bursier BET-TR a consemnat creșteri. Acționarii susțin că acest istoric arată o incapacitate de a livra performanță peste medie și ridică îndoieli asupra capacității Impetum/ROCA de a genera valoare reală pentru Fondul Proprietatea, al cărui scop declarat este maximizarea randamentelor pentru investitor.

Îngrijorări privind Guvernanța Cooperativă

Acționarii contestatari invocă, în petiția lor, probleme serioase de guvernanță corporativă și chiar intervenții din partea autorităților de reglementare în cazul unor companii din ecosistemul Impetum/ROCA. Ei amintesc sancțiunile aplicate de ASF în cazul Prebet Aiud, pentru încălcări privind raportarea deținerilor și lipsa ofertelor obligatorii de preluare, situație în care erau implicate entități asociate cu ROCA Investments. De asemenea, exemplul Sinteza este citat ca un caz ilustrativ: compania a anunțat un parteneriat spectaculos cu Lockheed Martin, a avut un salt brusc al acțiunilor, iar ulterior ROCA și-a vândut întreaga participație înainte ca proiectul să fie declarat nefezabil și prețul acțiunilor să se prăbușească. În plus, în cazul RDF SRL, fostul CEO a reclamat public presiuni pentru achiziția unei firme supraevaluate, alimentând suspiciuni privind conflicte de interese și tranzacții netransparente. Toate aceste situații, spun acționarii, pun sub semnul întrebării standardele de transparență și responsabilitate pe care viitorul administrator al Fondului Proprietatea ar trebui să le respecte pentru a proteja interesele a zeci de mii de investitori.

Lipsă de experiență și capacitate operațională

Semnatarii petiției susțin că viitorul consorțiu desemnat pentru administrarea Fondului Proprietatea – format din Impetum Management și IRE AIFM Hub – nu dispune de experiența, capacitatea operațională și profilul reglementar necesare pentru a gestiona un fond de aproape jumătate de miliard de dolari. Ei atrag atenția că Impetum Management, partenerul român, este doar o societate de consultanță fără autorizație ASF pentru administrarea fondurilor de investiții alternative, cu echipă restrânsă și resurse financiare limitate. În plus, pe baza informațiilor publice, nu a fost identificat niciun angajat cu certificare CFA, ceea ce ar putea indica lipsa de expertiză financiară de top. Pe de altă parte, IRE AIFM Hub din Luxemburg ar administra în mare parte „active în administrare”, nu „active gestionate discreționar”, iar experiența sa este concentrată în private equity, start-up-uri și imobiliare – domenii foarte diferite de portofoliul strategic al FP. Acționarii consideră că această structură de tip „host AIFM” creează riscuri reglementare și operaționale, cu potențiale conflicte de interese și responsabilități neclare, punând astfel în pericol interesele investitorilor Fondului Proprietatea.

În plus, Acționarii contestatari avertizează că strategia propusă de consorțiul ROCA FP ar putea reprezenta o deviere semnificativă de la modelul consacrat al Fondului Proprietatea. În loc să continue focusul pe active românești, gestionate activ și cu randamente constante prin răscumpărări și dividende, noul plan vizează investiții în companii listate din întreaga regiune CEE și folosirea unor strategii complexe de tip „fonduri de fonduri”. Criticii susțin că această schimbare de direcție, nevalidată și netestată, ar putea aduce incertitudini suplimentare pentru acționarii majoritar de retail și că, având în vedere istoricul de performanță al entităților asociate ROCA, nu există garanții că o astfel de viziune complexă ar servi interesele reale ale investitorilor FP.

Acționarii semnatari fac un apel la întreaga comunitate a Fondului Proprietatea să analizeze atent aspectele semnalate și să protejeze moștenirea fondului, construită pe administrare responsabilă și randamente constante pentru investitori. Ei subliniază că o evaluare atentă înainte de votul privind numirea consorțiului ROCA FP reprezintă o atitudine responsabilă față de guvernanță și obligațiile fiduciare ale administratorilor. În opinia lor, o astfel de analiză poate reduce riscul unei performanțe slabe viitoare, poate încuraja respectarea celor mai înalte standarde de integritate și poate sprijini continuitatea practicilor istorice care au adus beneficii acționarilor. De asemenea, ei anunță că se vor implica activ, folosindu-și drepturile de vot pentru a propune rezoluții alternative în cadrul viitoarei AGOA.

Trecutul dubios și insolvențele controversate

Impetum Group, împreună cu CITR, este controlată de cuplul Andrei Valentin Cionca și Rudolf Paul Vizental, persoane implicate în numeroase afaceri controversate și vizate de mai multe anchete ale DIICOT și DNA, în legătură cu acuzații grave precum constituirea unui grup infracțional organizat, spălare de bani sau delapidare. Deși Andrei Cionca a fost cercetat penal, nu a fost condamnat, iar Rudolf Vizental a reușit să evite chiar și calitatea de suspect.

Reamintim pe scurt ingineriile lui Cionca: În 2018, judecătorii de la Curtea de Apel Cluj au respins cererea de redeschidere a dosarului penal în care erau vizați șefii CITR și omul de afaceri Mihai Chezan, implicat în afacerea Tower. Instanța a menținut că cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Dosarul viza o inginerie financiară prin care șefii CITR ar fi aprobat consultanța de 14 milioane de euro pentru insolvențele Mox Construct – Sterling International. Este implicat și avocatul Sorin Militaru, care l-a ajutat pe Chezan să înființeze off-shore-ul Chase Global Ltd. în Seychelles, folosit pentru a “coafa” afacerea Tower. Chezan, urmărit internațional pentru fraudă și cu condamnări în SUA, a fugit din țară după un tun imobiliar de circa 6 milioane de euro. De asemenea, Andrei Cionca, prin firma sa Consultanța Andrei & Andrei și prin Casa de Insolvență Transilvania, a fost implicat în insolvența fabricii de cărămidă Cemacon. În această schemă, compania a contractat credite disproportionate de la BCR, care au devenit neperformante și au fost vândute intern pentru 1 euro, în timp ce Dedeman și Cionca au preluat acțiuni sub prețul de piață. Aceleași practici au fost investigate de DIICOT și ANAF, iar Cionca a fost vizat și în alte dosare penale, inclusiv pentru insolvența Romstrade și implicarea în afacerea Blue Air. Mai mult, insolvența companiei clujene Jolidon a fost gestionată de Casa de Insolvență Transilvania (CITR), controlată de Andrei Cionca și Andreea Anghelof. În această procedură, CITR a vândut activele companiei, iar băncile au transferat creanțe către investitori precum Thomas Manns, pentru a prelua controlul asupra firmei. Practic, insolvența Jolidon, la fel ca în cazul altor dosare gestionate de Cionca (Leonardo, BluAir, Romstrade), a fost criticată pentru modul în care a afectat creditorii și pentru suspiciuni că ar fi adus foloase necuvenite unor persoane din cadrul CITR.

În lumina tuturor acestor exemple, implicarea lui Andrei Cionca în administrarea Fondului Proprietatea ridică semne serioase de întrebare privind transparența, integritatea și protecția intereselor investitorilor. Istoricul său în insolvențe controversate – de la Tower și Cemacon, până la Jolidon, Romstrade și Blue Air – arată un tipar de gestionare contestat de autorități și de piețele financiare. Numirea sa în fruntea Fondului, un simbol al despăgubirilor post-comuniste, ar putea expune investitorii la riscuri inutile și la pierderi de valoare, transformând ceea ce ar trebui să fie un administrator prudent și responsabil într-un actor cu trecut dubios și controverse juridice.

sursă: gazetadecluj.ro

3 COMENTARII

  1. Cum a fost furată o țară cât un continent ?
    Schema după care a fost delapidată Rusia în anii ’90.
    Mai sus veți găsi un fragment din cartea lui Alex Krainer “The Grand Deception” (Marea înșelare). Cartea este de facto interzisă pe rețele online de tip Amazon.
    L-am mai recomandat anterior pe Alex, un analist geopolitic croat, fost manager de fonduri de investiții. Un om informat și decent, Alex este, în opinia mea, unul dintre cei mai rafinați analiști accesibili publicului larg. Cartea din care am preluat pasajele de mai jos se dorește un răspuns la propaganda rusofobă din occident declanșată tocmai de oligarhiile financiare din mâinile cărora “statul profund” rus a încercat să-și salveze țara.
    În urma acestei „reforme”, între 1988 și anul 2000, practic toată avuția națională a Rusiei a ajuns în mâna unui grup de oligarhi, vârfuri de lance ale oligarhiei financiare internaționale. În paralel speranța medie de viață a scăzut cu 4,3 ani (2,7 ani la femei și 6,1 ani la bărbați). Aceste decese au fost concentrate în regiuni urbane cu instabilitate economică ridicată, iar impactul a fost comparat cu o „catastrofă istorică”, depășind pierderile Rusiei din Primul Război Mondial. De la 2000 încoace, speranța de viață a crescut (până la 73 de ani în 2020).
    Citiți cu atenție! Gândiți-vă că s-ar putea să fiți trimiși ca agenți recuperatori pentru oligarhii de mai jos. Cum să rămână ei fără un continent pe care puseseră mâna?! Mă scuzați, useriștii vor lupta pentru drepturile omului, că și oligarhul tot om e și el. Nu-i așa? Davai suda!

  2. Ce face sprancenatul cu nicusor este la fel…ce s-a facut in Rusia…Daca aveti un gram de minte nu trebuie sa-ti ,, fortezi ,, neuronii sa vezi ca am dreptate ,,…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img