Dacă m-am abțiguit și spun prostii, mă iertați și voi până pe 5 ianuarie. Vă doresc un an… obișnuit. Eu sunt un om cu dorințe mărunte. Nu mă impresionează luxul, nu mi-l doresc, nu aspir la chestii mărețe. Nu-mi trebuie pizdet tânăr, haine de lux, mașini de fiță, harfe de cartier rezidențial sau faimă. Am deja ce-mi trebuie și sunt recunoscător pentru puținul care mi-a fost dat. Am avut bulan toată viața la femei mișto și prieteni de calitate. Dacă există Dumnezeu acolo sus, sigur mă iubește. Sau cel puțin mă consideră amuzant. Mi-a dat multe rele, boli crâncene, pedepse grele, dar am primit și pe sufletul meu, nu pot să mă plâng. Alții n-au nici cât mine. Sunt blestemați să fie mereu singuri, periferici în propriile vieți, ignorați, uitați, batjocoriți fără motiv sau maltratați fără noimă. Viața e cumplită pentru unii dintre noi. Ar trebui, poate, să fim mai conștienți de asta. Să ne purtăm mai cu suflet, atât cu cei dragi, dar mai ales cu cei pe care nu-i înțelegem din prima.
E păcat că toleranța societății e mai degrabă performativă. Mai mult teatrală decât reală. Niciodată nu știi în ce coșmar trăiește un om, pe lumea asta în care răsfățații dau toată ziua din gură și cei cu adevărat oropsiți suferă în liniște. Poate că am putea să ne respectăm urările. Să fim într-adevăr mai buni. Nu acum. Nu tot anul. Nu 24 din 24, 7 din 7. Dar măcar atunci când nu înțelegem ceva. Când întâlnim un ciudat sau când ne confruntăm cu o altă realitate decât a noastră. Atunci am putea să tragem adânc aer în piept și să iertăm. Să ne străduim cinci minute să înțelegem că nu suntem personajul principal din filmul universului. Că unii au altfel de vieți, conduse de alte scenarii. Că realitatea lor nu e neapărat despre noi, cu atât mai puțin un afront personal adus nouă.
Așadar, îmi doresc un an banal, normal și plictisitor. De exemplu, printre dorințele mele mărunte ar fi ca nevastă-mea să nu mă mai întrebe de ce nu-mi las părul să crească, atunci când mă vede că mă rad în cap. Căcat… De ce nu-mi las părul să crească… Pentru că aș arăta ca un clovn împăiat, de-aia! Nu ți-o fac ție special, plm! Nu-i ca și cum m-am trezit într-o dimineață și am decis că vreau să-mi crească ciuful doar în părți. Mai rar decât flocii de la cur. Așa mi-a plăcut mie – să am păr în cap pe alocuri. Adică, ori iau caimacul ăsta cu lama de ras, ori arăt ca un prizonier de gulag care vinde carne misterioasă și țigări la bucată. Eu știu că-ți plac bruneții cu părul lung, dar eu m-am hotărât să schimb trendul ăsta ca să frâng inimile tuturor femeilor cu aspectul meu de pacient oncologic. Am zis că poate viralizez tunsoarea pe Tik Tok sau ceva. Agăț prospătură. Asta e ca aia cu ”Aaah! Mai adânc!”. Cum adică mai adânc? Crezi că am pulă în plus și-o țin pentru mine din egoism? Atât se poate! Am eu față de chitră sau ce căcat? Atâta este! Ți-o dau toată de fiecare dată. Eu nu-mi opresc comision.
Pe 2026 mi-aș mai dori să-mi cumpăr un monitor care să se înnegrească de fiecare dată când îmi apare o tâmpenie scrisă pe ecran. Să nu mă mai enervez cu toți proștii. Mai ales că spirala minciunii și a dezinformării s-a adâncit atât de grav încât prostiile astea nu mai pot fi combătute fără să scrii zeci de pagini, cu tot cu bibliografie. Idioții folositori au devenit imposibil de combătut pentru că ceilalți idioți n-ar citi niciodată mai mult decât idioțenia ăluia. Pentru unii adevărul a devenit mai greu de găsit decât clitorisul. Și când îl găsesc, zic că e o bubă sau ceva care n-are ce căuta acolo pentru că ar putea afecta propria evaluare sexuală făcută în vid, fără referințe externe. S-a născut conceptul de malinformare. Spre deosebire de dezinformare, care este o informație falsă cu efecte negative, malinformarea este o informație adevărată care ar putea avea efecte negative asupra orânduirii. Noroc că trăim în niște vremuri în care nu contează ce e adevărat, iar Convenția de la Geneva a devenit Sugestia de la Geneva. Noroc că am realizat în sfârșit că nu pot schimba lumea și nu mai trebuie să încerc. Era obositor să fiu tratat mereu ca aurolacul ăla pișat pe el la colț de stradă, care ține o pancartă cu ”Sfârșitul e aproape!”.
Mi-aș mai dori să mănânc mai sănătos și să petrec mai mult. Viața-i scurtă. Aș vrea s-o trăiesc cât de cât bine. Asta depinde și de Margaret Thatcher sau Bolojan, că n-am înțeles exact amploarea. Vedem ce-o fi. Am trecut eu prin colapsul de după 90. Am dormit în mașini, prin străini, prin ruine. Am mâncat ce am apucat. Am făcut ce-am putut. Nu cred că o să mă doboare taman acum căcații ăștia cu pretenții de prăjitură. M-oi descurca. Mai milă mi-e de generațiile astea tinere, că eu mi-a trăit traiul. Ăștia n-au nimic. Singura lor perspectivă e de slugă îndatorată pe viață. Iobăgie tehnocrată sau Gig Economy cum îi zice. Eu m-am distrat, m-am făcut praf și m-am reclădit la loc de două ori până acum. Oi face-o și-a treia oară, câte zile oi mai avea… M-am născut sărac și prost, și voi muri tot așa. Sunt obișnuit cu asta. Mizeria e tot ce știu. De ăștia micii mi-e milă. Mi-aș fi dorit ca generațiile de sacrificiu să se oprească la mine. Vă doresc pace și prosperitate, mai ales copiilor voștri. La mulți ani!
A, și mi-aș mai dori să nu mai împrăștie pisica toți ciorapii puși la uscat pe calorifer.
