Autor: Andrei Gușă
Astăzi, România a intrat oficial într-o epocă a imposturii ridicate la rang de virtute. Cu o solemnitate artificială și o morgă prefabricată, Nicușor Dan a depus jurământul în calitate de președinte, după un parcurs politic clădit pe ambiguități, simulări de competență și o rețea tot mai vizibilă de influențe obscure. Pentru mulți români, acest moment nu este unul de speranță, ci o consacrare a mediocrității și servituții față de interese străine.
Un mandat de primar rușinos: Bucureștiul – orașul abandonat
În loc să lase în urmă o capitală modernizată, eficientă și prietenoasă cu cetățenii, Dan a lăsat în urma lui un București prăbușit în haos administrativ, în gunoaie, în promisiuni neonorate. Transportul public eșuat, reabilitările abandonate, termoficarea compromisă, parcurile înstrăinate – toate vorbesc despre un mandat jalnic, acoperit cu fumigene ideologice și eschive tehnocrate. A fost, de fapt, un primar decorativ, o hologramă a reformei, pus acolo să nu deranjeze pe nimeni, dar mai ales să nu strice jocurile celor care controlează din umbră Bucureștiul.
Legături periculoase: umbrele rusești și rețelele de interese
De-a lungul anilor, au tot apărut semnale legate de proximitatea lui Dan față de rețele obscure, cu interese economice și geopolitice divergente de cele ale României. Este notorie lipsa sa de poziționare clară față de războiul din Ucraina și absența oricărei critici față de agresiunea rusă. Surse apropiate de zona diplomatică vorbesc despre contacte informale, interpuși financiari și o disponibilitate suspectă la dialog cu „neutralitatea” estică.
În paralel, grupuri de afaceri controversate, dezvoltatori imobiliari și „fundații” cu finanțări opace l-au promovat insistent, au finanțat discret campanii de imagine și i-au oferit platforme de legitimare, în special în afara României. Dan este președintele unor cercuri închise, al unor cluburi de interese care își regăsesc originile mai degrabă în Est decât în Vest.
Un președinte al tăcerii vinovate
În ciuda funcției supreme în stat, Dan a refuzat constant să se pronunțe ferm în apărarea suveranității naționale, să condamne atacurile la adresa democrației sau să se implice în apărarea valorilor europene. El a tăcut când România a fost lovită de crize, a amuțit când justiția a fost atacată, s-a evaporat când s-au cerut poziții tranșante. Este un președinte al eschivei și al diluării responsabilității.
Concluzie: România, capturată de tăcere și complicitate
Mandatul de președinte al lui Nicușor Dan nu începe cu speranță, ci cu un gust amar. Este victoria unei construcții artificiale, susținute mediatic și electoral de structuri care n-au nimic de-a face cu interesul național. Pentru mulți, el nu este președintele ales, ci președintele impus – de rețele, de tăcere, de lașitate.
România are nevoie de lideri care să o apere, nu să o trădeze prin omisiune. Din păcate, Dan promite să fie doar un tehnocrat de carton, un executant al unor agende străine de interesele poporului român.
