Un dezastru administrativ când 31% din UAT nu sunt funcționale. Faptul că peste 1.000 de UAT nu au fonduri nici măcar pentru plata salariilor nu mai este o problemă conjuncturală, ci una structurală. În mediul privat, o firmă care ajunge în această situație este considerată insolvabilă. Urmează proceduri clare: restructurare, administrare specială, insolvență, preluare sau închidere. În administrația publică locală, însă, același simptom este tratat ca o normalitate care se perpetuează.
Diferența de tratament nu are justificare economică. Dacă o entitate nu își poate susține cheltuielile de funcționare din venituri proprii sau predictibile, ea nu este viabilă. Faptul că este publică nu schimbă această realitate, ci doar amână consecințele și le transferă către contribuabilii din alte zone sau către bugetul central.
UAT-urile mici care nu pot plăti salarii nu suferă, de regulă, din cauza unei crize temporare, ci din cauza dimensiunii, a bazei fiscale reduse și a imposibilității de a susține aparatul administrativ impus de lege. Menținerea lor artificială produce risipă, ineficiență și dependență permanentă de transferuri.
În acest context, Consiliul Județean nu poate rămâne un simplu distribuitor de fonduri sau un arbitru pasiv. El este, în fapt, UAT-ul mare, cu capacitate administrativă, expertiză și resurse. Când un UAT mic intră în incapacitate funcțională, Consiliul Județean ar trebui să intervină similar unui administrator judiciar: prin preluare temporară a funcțiilor-cheie, consolidare administrativă și delegare de competențe.
Există mai multe instrumente care pot fi aplicate fără a afecta identitatea locală. Delegarea serviciilor către nivelul județean, administrarea comună a resurselor umane, financiar-contabile sau juridice, precum și comasarea operațională a unor UAT-uri mici pot reduce costurile și crește eficiența. În cazurile în care nici aceste măsuri nu sunt suficiente, comasarea administrativă trebuie discutată deschis, ca soluție de viabilitate, nu ca pedeapsă politică.
Argumentul autonomiei locale nu poate justifica insolvabilitatea permanentă. Autonomia fără capacitate financiară este o ficțiune. Adevărata autonomie presupune capacitatea de a funcționa, nu doar de a exista pe hârtie.
Menținerea a sute de UAT-uri neviabile blochează investițiile, fragmentează dezvoltarea și consumă resurse care ar putea fi direcționate către servicii reale pentru cetățeni. La fel ca în mediul privat, scopul nu este supraviețuirea entității în sine, ci furnizarea de valoare.
Dacă tratăm administrația locală cu aceleași criterii de responsabilitate aplicate economiei reale, soluțiile devin evidente, consolidare, administrare temporară, comasare acolo unde este necesar. Orice altă abordare înseamnă amânarea unei restructurări inevitabile, cu costuri tot mai mari pentru toți.
Daniel Udrescu
