Autor: Octavian Hoandră
”in geesi ah libaax saddex jeer ayuu ka baqaa: marka uu arko raadkiisa, marka uu maqlo ciyowgiisa,marka uu la kulmo.”
(proverb somalez)
”Un om curajos se teme de leu de trei ori:
când îi vede urma,
când îi aude răgetul,
când îl înfruntă”.
Proverbul somalez nu vorbește despre slăbiciune, ci despre ritmul corect al fricii. Curajul nu e un salt, ci succesiune. Urma, sunetul, întâlnirea. Fiecare etapă o pregătește pe următoarea. Cine sare una din etape nu devine mai tare, ci mai expus.
La Ernest Hemingway, acest adevăr nu e rostit, dar structurează ”The Short Happy Life of Francis Macomber” din interior. Francis Macomber – personajul principal -, vede urma leului — știe teoretic că pericolul există. Ajunge, în cele din urmă, și la confruntare. Ceea ce lipsește este să audă urletul animalului: sunetul care nu mai e idee, nici simbol, ci prezență. Sunetul care te obligă să rămâi pe loc și să nu faci nimic altceva decât să auzi.
Macomber e tulburat nu pentru că se teme prea mult, ci pentru că nu s-a temut suficient, la timp. Curajul lui apare ca o reparație grăbită. O revenire tardivă a demnității, fără rădăcină. De aceea fericirea lui e scurtă: nu pentru că viața e crudă, ci pentru că experiența e incompletă. Curajul nu a fost metabolizat; a fost doar consumat.
Hemingway sugerează ceva mai incomod decât lașitatea: ideea că poți greși nu doar fugind de frică, ci și ocolind una dintre formele ei. Răgetul e etapa cea mai greu de suportat tocmai pentru că nu cere acțiune. Cere expunere. Cere să suporți zgomotul fără a-l putea controla.
De aici începe notația contemporană, inevitabil.
Mă întreb dacă nu cumva Ilie Bolojan se află într-o situație structural asemănătoare. Nu ca personaj moral, ci ca tip de raportare la realitate. Nu pare să vadă ”urma” românilor — semnele mici, dar constante, ale nemulțumirii, ale oboselii, ale tensiunii care nu mai e excepție. Nu pare să audă ”urletul” — presa, vocile directe, întrebările incomode, zgomotul care nu poate fi redus la „fond”.
Pare însăși fantoma lui Nicolae Ceaușescu din anii de înfometare a poporului român, schimonosirea ultimei doze de liberalism palid care a mai rămas acestui partid uriaș, din politica noastră…
După 1989, Partidul Național Liberal a reapărut ca o promisiune morală înainte de a fi o promisiune politică. Nu era doar un partid reînființat, ci un semn că ruptura cu statul totalitar putea fi urmată de o reparație a libertății. Liberalismul de atunci era fragil, livresc, adesea ineficient electoral, dar purta o intuiție corectă: statul trebuie limitat, nu sacralizat; individul trebuie apărat, nu corectat.
În primii ani, PNL a fost mai degrabă o conștiință decât o mașinărie. Oameni pe care lumea i-a admirat au dat partidului un aer de decență aproape anacronică. Era liberalismul ca etică a limitei, nu ca tehnică a puterii. Tocmai de aceea a pierdut. Nu pentru că ideile erau greșite, ci pentru că societatea ieșită din comunism nu avea încă reflexele libertății. PNL nu a știut — sau nu a vrut — să devină popular fără să se trădeze.
Citiți articolul integral pe EVZ.ro!
sursă: EVZ.ro
