De Jeffrey D. Sachs
Rusia solicită de aproape două decenii crearea unei noi arhitecturi de securitate europene, începând cu discursul președintelui Vladimir Putin de la München, din 2007, și cu Tratatul european de securitate propus de președintele Dmitri Medvedev în 2008, continuând cu proiectele de tratat prezentate de Moscova în decembrie 2021 și cu apelul lui Putin, din iunie 2024, la instituirea unei securități indivizibile în întreaga Eurasie. Răspunsul Occidentului nu s-a schimbat. Așa cum a declarat un reprezentant al Marii Britanii la OSCE, în iunie 2026, Rusia continuă să solicite o nouă arhitectură de securitate, „dar noi avem deja una”.
Afirmația Marii Britanii este falsă. Europa nu are o singură arhitectură de securitate, ci două, construite pe premise incompatibile. Prima este Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), care include toate statele de la Vancouver până la Vladivostok și se bazează pe principiul securității indivizibile: niciun stat nu ar trebui să-și consolideze securitatea în detrimentul altora. Este Regula de Aur aplicată relațiilor dintre națiuni. A doua este NATO, o alianță condusă de Statele Unite, întemeiată pe supremația occidentală și pe superioritatea militară față de Rusia. OSCE reprezintă o arhitectură a dreptului internațional și a reținerii reciproce. NATO, așa cum a funcționat începând cu anii 1990, reprezintă o arhitectură a puterii occidentale, care a adus războiul.
Traseul OSCE a început odată cu Ostpolitik-ul lui Willy Brandt, care a recunoscut granițele postbelice și a renunțat la folosirea forței. Acesta a condus la Actul Final de la Helsinki din 1975, prin care 35 de state din Est și Vest au convenit asupra unor principii de coexistență, inclusiv neamestecul în afacerile interne. Reunificarea Germaniei a reprezentat punctul culminant al acestui proces. În februarie 1990, secretarul de stat american James Baker l-a asigurat pe Mihail Gorbaciov că NATO nu se va extinde „nici măcar un centimetru spre est”, iar liderii germani au oferit aceeași garanție, după cum arată documentele declasificate. Carta OSCE de la Istanbul din 1999 a adăugat că niciun stat sau nicio organizație nu poate revendica responsabilitatea preeminentă pentru menținerea păcii în Europa.
Traseul NATO a mers în direcția opusă. În 1994, administrația Clinton a decis extinderea NATO, în pofida asigurărilor oferite în 1990. George Kennan a numit această decizie „cea mai gravă eroare a politicii americane din întreaga perioadă de după Războiul Rece”. NATO s-a extins în 1999 și din nou în 2004, ajungând până la statele baltice, iar în 1999 a bombardat Serbia fără autorizarea ONU. În 2008, la summitul de la București, NATO a declarat că Ucraina și Georgia vor deveni membre ale Alianței, ignorând avertismentul lui William Burns, pe atunci ambasadorul SUA la Moscova, potrivit căruia aceasta reprezenta cea mai importantă dintre toate liniile roșii pentru Rusia. Câteva luni mai târziu a izbucnit războiul din Georgia, declanșat de Georgia, potrivit unei anchete comandate de Uniunea Europeană.
La 21 februarie 2014, președintele Ucrainei, Viktor Ianukovici, a semnat un acord cu opoziția, în prezența reprezentanților Germaniei, Franței și Poloniei, care prevedea formarea unui guvern de uniune națională și organizarea unor alegeri anticipate. În ziua următoare, acordul a fost răsturnat prin violență. Rada Supremă l-a înlăturat pe Ianukovici. A fost un transfer neconstituțional de putere, o lovitură de stat susținută de Washington. Rusia a anexat apoi Crimeea, în parte pentru a împiedica trecerea bazei sale navale de la Sevastopol sub controlul NATO. Acordul Minsk II din 2015, conceput pentru restabilirea păcii și aprobat de Consiliul de Securitate al ONU, nu a fost niciodată pus în aplicare de Ucraina, iar Angela Merkel a declarat ulterior că scopul acestuia fusese să câștige timp pentru Ucraina.
Atunci când Rusia a propus, în decembrie 2021, încheierea unor tratate pentru oprirea extinderii NATO spre est, am îndemnat personal Casa Albă să accepte. Administrația Biden a respins oferta Rusiei de a recurge la diplomație. După invazia rusă din februarie 2022, Rusia și Ucraina au început negocierile de pace în decurs de patru zile și s-au apropiat de un acord la Istanbul, bazat pe neutralitatea Ucrainei. Statele Unite și Marea Britanie au blocat înțelegerea, iar de atunci s-au înregistrat sute de mii de victime.
Arhitectura NATO eșuează deoarece reprezintă un sistem hegemonic, nu unul incluziv. Proiectul documentului american privind orientările pentru planificarea apărării din 1992 prevedea împiedicarea apariției oricărei puteri rivale, iar Zbigniew Brzezinski descria Ucraina drept punctul de sprijin geopolitic fără de care Rusia ar înceta să mai fie un imperiu eurasiatic. După 2014, CIA a construit o rețea de baze secrete în Ucraina, de-a lungul graniței cu Rusia. Statele Unite au ignorat pur și simplu, în fiecare etapă, preocupările legitime ale Rusiei privind securitatea și au respins în totalitate doctrina securității incluzive. SUA urmau să fie șeful, pur și simplu. Europa a acceptat această abordare și a plătit scump: a pierdut accesul la energia rusească ieftină și s-a angajat într-o cursă a înarmării care va diminua investițiile necesare propriului său viitor.
Europa ar trebui să aleagă revenirea la traseul OSCE, construit pe principii pe care le-a semnat deja. Primul pas ar trebui să fie crearea unui nou Concert european. Acesta ar trebui să reunească Uniunea Europeană, Rusia, Regatul Unit, Turcia și Statele Unite, începând cu un summit OSCE în 2027, primul de acest fel din 2010. Al doilea principiu este aplicarea concretă a securității indivizibile: nicio nouă extindere a NATO, o Ucraină permanent neutră, după modelul Austriei, precum și limitări reciproce ale forțelor militare și rachetelor din apropierea granițelor Rusiei, Ucrainei și Uniunii Europene, verificate de OSCE. Al treilea principiu presupune reafirmarea angajamentelor din Actul Final de la Helsinki, ceea ce înseamnă respectarea granițelor și încetarea operațiunilor de schimbare a regimurilor politice desfășurate de Statele Unite, Rusia sau orice alt stat. Al patrulea principiu este relansarea controlului armamentului, inclusiv printr-un nou acord de interzicere a rachetelor cu rază intermediară de acțiune în Europa, limitări privind dronele și sistemele bazate pe inteligență artificială, precum și un acord care să succedă tratatului nuclear New START.
Al cincilea principiu fundamental este renunțarea la standardele duble. Statele Unite au revendicat o zonă de securitate în emisfera vestică încă de la Doctrina Monroe din 1823, iar Strategia Națională de Securitate din decembrie 2025 a proclamat un „Corolar Trump”. Washingtonul nu ar accepta niciodată baze militare rusești sau chineze în Mexic ori Canada. Marile puteri nu au dreptul să revendice o sferă de influență asupra vecinilor lor, dar au dreptul la o sferă de securitate, lipsită de infrastructură militară ostilă la granițele proprii.
În final, câteva cuvinte despre statele baltice și Polonia. Temerile lor își au rădăcinile în istorie, însă strategia lor anti-Rusia se bazează pe o premisă falsă. Statele Unite nu le vor salva. Articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord lasă fiecărui aliat libertatea de a decide propriul răspuns. Finlanda, care a luptat de două ori împotriva Uniunii Sovietice, a prosperat timp de decenii prin neutralitate și prin menținerea unor relații prudente cu Moscova. Cele mai mari catastrofe ale Poloniei au avut loc atunci când marile puteri aflate de o parte și de alta a sa au intrat în război, iar interesul Poloniei este să împiedice o asemenea confruntare, nu să servească drept bază militară înaintată. Polonezii ar trebui să-și amintească și faptul că Mihail Gorbaciov a facilitat tranziția pașnică a Poloniei către democrație, lucru pe care îl cunosc personal.
Europa ar trebui să onoreze moștenirea Actului Final de la Helsinki, care a împlinit 50 de ani în 2025, prin organizarea, anul viitor, a unui summit OSCE condus de europeni, nu de Washington, pentru negocierea unui nou tratat privind securitatea indivizibilă, care să includă și Rusia. Europa a ales acest drum o dată în trecut, iar el a adus pacea.
Articolul original: www.other-news.info / sursă: strategic-culture.su









