Domnule Primar,
În contextul informațiilor apărute în spațiul public privind acordarea unor sporuri consistente conducerii Primăriei Ploiești, în cuantum cumulat de aproximativ 70.000 de euro, vă solicit public explicații clare, detaliate și asumate cu privire la aceste practici.
Este profund revoltător ca, într-un oraș în care:
– presiunea fiscală asupra cetățenilor a crescut prin majorarea impozitelor,
– a fost introdusă taxa pe locurile de parcare,
– infrastructura urbană este vizibil degradată,
– iar bugetul local este împovărat de datorii semnificative,
conducerea executivă a Primăriei să își acorde beneficii suplimentare de o asemenea amploare.
În acest sens, vă solicit să răspundeți punctual la următoarele întrebări:
1. Care este temeiul legal exact în baza căruia au fost acordate aceste sporuri?
2. Care este perioada pentru care acestea au fost calculate și câte persoane au beneficiat concret de ele?
3. Care sunt criteriile de performanță sau justificările administrative care au stat la baza acestor acordări?
4. Considerați moral și oportun ca astfel de venituri suplimentare să fie acordate în condițiile actuale ale municipiului?
5. Ce măsuri concrete ați luat pentru reducerea cheltuielilor administrative înainte de a apela la creșteri de taxe și impozite pentru cetățeni?
Domnule Primar, administrația publică nu este un instrument de recompensare discreționară a propriilor conducători, ci o responsabilitate față de comunitate. În lipsa unor explicații transparente și convingătoare, astfel de decizii nu pot fi interpretate decât ca o dovadă de dispreț față de ploieșteni.
Vă somez să prezentați public aceste clarificări în regim de urgență.
Cu considerație,
Președinte AUR Ploiești
Andrei Gușă
Fără țară
Eu sunt un om fără de țară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleț scăpat din fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveștile din țara mea.
Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Și dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.
Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt țipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei și-al urii,
Un visător de biruinți,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moștenire din părinți.
Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede și reci,
De unde-aducerile-aminte
Țin straje unui gând de veci.
Și cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în frați,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morților uitați.
Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineața mea de ieri,
Cum cântul meu se înfășoară
În giulgiul veșnicei tăceri…
Și printre voi îmi duc povara
Stropit de râs și de noroi,
Căci vai de cine-și pierde țara
Ca să și-o ceară de la voi…
–- Fără țară (1916), de Octavian Goga
Vând tot și plec în Bulgaria! Rețineți, sunt un patriot dar patria mea nu mai există!