Regizorul Emir Kusturica, de naționalitate sârbă, cunoscut pentru filmele sale în care a ilustrat istoria și drama Iugoslaviei, războaiele balcanice și destrămarea regiunii, pentru care a luat trofeul Palme d’Or al Festivalului de Film de la Cannes, i-a luat un interviu lui Vladimir Putin.
Mai jos, atașată variantă video a interviului, tradus în română.
Transcrierea integrală a interviului, realizată de JURNAL.INFO:
Președintele rus Vladimir Putin analizează rolul civilizației ruse și evoluția conflictului din Ucraina într-un dialog purtat cu regizorul Emir Kusturica. Liderul de la Kremlin adresează un apel militarilor ucraineni și susține că noile tehnologii și viteza gândirii definesc războiul contemporan.
Vă mulțumesc că ați luat parte la acest film. Va fi, cred, un film magnific, un film bun. Îhî. Dar prima întrebare: ați putea spune că, pe parcursul conducerii dumneavoastră, Rusia vi se dezvăluie tot mai mult ca un miracol și o taină, ceea ce cere de la un conducător credință și rugăciune? Știți, Rusia există de peste o mie de ani, chiar de mai bine de o mie de ani.
O istorie îndelungată. În acest timp, despre Rusia s-au spus și s-au scris foarte multe. Atât lucruri superficiale, dar în principal esențiale, serioase, fundamentale, dar și curiozități, printre altele. Am avut noi în secolul al XVIII-lea un feldmareșal, Münnich, care a spus la un moment dat — în orice caz, i se atribuie această vorbă. El a spus: Rusia este acea țară condusă nemijlocit de Dumnezeu.
Altfel nu se poate înțelege cum de există în genere. Iată. Iar mai târziu, împăratul Alexandru al II-lea, cred că aproape 100 de ani mai târziu, în secolul al XIX-lea, răspunzând la întrebarea: „Cât de greu este să conduci Rusia? Este atât de uriașă, de diversă, cum o conduceți?”, a răspuns: „Nu este deloc greu să conduci Rusia, ci este absolut inutil”. Există acel Rainer Maria Rilke, poetul german care a scris că Rusia este o țară care se învecinează cu Dumnezeu.
Așa. Dar, dacă e să vorbim cu adevărat serios, aș spune așa: dacă pornim de la premisa că fiecare om nu este doar o substanță biologică alcătuită din oase și piele, ci componenta principală a oricărui om este sufletul, adică ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu, iar sufletul omului este veșnic și nemărginit precum universul. Acest lucru este valabil și pentru noi, rușii, este valabil pentru toți oamenii care trăiesc în Rusia. Și, în acest sens, desigur, există aici și miracol, și mister. Fără îndoială, există și în Rusia.
Sunt convins că acum trăim unul dintre acele momente metafizice în care Rusia va fi pentru întreaga omenire, spre binele omenirii. Și vă sunt recunoscător pentru asta, pentru că eu, când facem o paralelă între valorile existente aici, în Rusia, și măsura în care Biserica Ortodoxă Rusă și civilizația rusă depun eforturi pentru a păstra aceste valori. Așa este. Biserica Ortodoxă Rusă este reprezentată astăzi în peste 100 de țări ale lumii, iar statul rus constituie temelia întregii civilizații ruse. Poate civilizația rusă să devină o adevărată arcă pe care să se poată salva toți cei care cred în Hristos?
Poate. Poate. Categoric. Și vă spun asta acum cu atâta convingere nu doar pentru că în gândirea teologică rusă, în gândirea filozofică de-a lungul secolelor există o idee care sună astfel: „Moscova, a treia Romă, iar o a patra nu va mai fi”. Și despre ce este vorba?
Despre faptul că creștinismul a apărut în Roma antică, apoi Roma a căzut, iar creștinismul s-a mutat în partea estică a Imperiului Roman, în Bizanț, și în fruntea lui a venit primul împărat creștin, Constantin. Apoi a căzut și Bizanțul, dar până în acel moment creștinismul fusese deja strămutat pe pământ rusesc, la Moscova, iar Moscova a devenit continuatoarea acestei credințe, a acestor tradiții. În acest sens, ea a devenit a treia Romă, adică păstrătorul spiritual al acestor relicve sacre, al acestei moșteniri. Dar nici măcar nu e vorba despre această idee teologică sau filosofică care, după cum am spus deja, există în Rusia de secole. Este vorba și despre ziua de azi.
La noi, astăzi, de pildă, știu că nu are un caracter de masă, dar există cazuri în care la noi se mută oameni din alte țări, inclusiv din țări europene. Și când am stat de vorbă cu acești oameni, ei spun că motivul principal motivul determinant, principalul motiv al mutării în Rusia a fost dorința de a-și păstra valorile, de a-și păstra familia și de a asigura viitorul copiilor lor, care, după părerea lor, ar trebui să aibă dreptul de a crește și de a fi educați în spiritul valorilor religioase tradiționale. Iar când ați întrebat dacă poate Rusia să fie această arcă pentru salvarea oamenilor, acest lucru este valabil, apropo, nu doar pentru creștinii ortodocși și, în general, nu doar pentru creștini. În Rusia, după cum se știe, există patru religii tradiționale: budismul, iudaismul, islamul și ortodoxia, iar reprezentanții tuturor acestor culte, ai tuturor acestor religii se dezvoltă împreună. Și, în mare măsură, împărtășim valori tradiționale comune.
Oricât ar încerca unii oameni din cadrul acestor religii să evidențieze particularitățile propriului cult. Particularități există întotdeauna, dar valorile fundamentale sunt aceleași. Iar Rusia, creând condiții pentru dezvoltarea acestor valori tradiționale, oferă un spațiu în care oamenii pot trăi pe baza acestor valori. Și, în acest sens, desigur, Rusia poate fi chiar acea arcă despre care vorbiți. În același timp, asistăm acum, în multe societăți, în special în societățile occidentale, la o luptă pentru drepturile omului legată de diverse minorități.
Nu e nimic nou aici? Nu este nimic nou. Totul. Toate acestea se repetă. Așa a fost întotdeauna pe parcursul existenței omenirii.
Doar că acum anumite grupuri au început să se comporte mai agresiv, să-și revendice mai insistent drepturile și așa mai departe. Noi, apropo, nu restricționăm pe nimeni cu nimic. Însă ideea și Bisericii Ortodoxe Ruse — patriarhul vorbește mereu public despre asta —, dar și politica statului rus constă în a păstra omul și spiritualitatea sa și, cel mai important, îmi permit să spun, chiar biologic să păstrăm omul și să asigurăm acest lucru prin politica statului și să sprijinim eforturile bisericii în această direcție. Desigur, în cadrul cerințelor moderne din ziua de azi, al cerințelor civilizației actuale. Aceasta este principala direcție a activității noastre comune cu biserica.
Și în acest sens, desigur, în acest sens Rusia și ortodoxia pot juca rolul acelei arce despre care ați vorbit. Și cum se leagă asta de realitatea în care, în Occident, biserica creștină nu joacă un rol atât de mare în societate pe cât îl joacă ortodoxia în Rusia? Cred că se leagă de faptul că noi îi respectăm pe frații și surorile noastre din Europa. Și, de altfel, noi ne străduim să le susținem atunci când vedem atacuri nejustificate asupra unor ramuri ale creștinismului. Dar cred că o anumită îndepărtare de la anumite canoane, bisericești, nu contribuie la întărirea poziției lor, a poziției acestor biserici în societate, ci dimpotrivă. Probabil se dorește, aceste abateri de la canoanele și principiile cunoscute se fac pentru a înnoi ceva, pentru a face totul mai modern, mai ușor de înțeles, pentru a se integra în viața de astăzi.
Dar, în realitate, după părerea mea, tocmai acest lucru duce la faptul că atât popularitatea ideilor creștine, cât și influența bisericilor asupra conștiinței, asupra societății însăși, scade, nu crește. În ultimii 5 ani, în America de Nord au apărut un milion și jumătate de noi ortodocși. Da, tocmai… tocmai despre asta și vorbesc. Iar ortodoxia, dimpotrivă, atrage oamenii tocmai datorită apărării acelor valori despre care vorbesc.
Cum definiți, în general, conceptul de „civilizație rusă”? Aceasta este o întrebare deloc simplă. Știți, noi nu avem… Da, vorbim despre civilizația rusă și, pe bună dreptate, cred că punem această problemă în acest mod. Aici nu este vorba de aroganță sau autosuficiență, Doamne ferește.
Recunoaștem că civilizația rusă este una dintre marile civilizații. Cunoaștem și altele, civilizația chineză, de exemplu, care are mii de ani, și ne amintim din istorie ce s-a întâmplat. Să spunem, mongolii la vremea lor au luptat cu China, iar în cele din urmă au format chiar propria dinastie mongolo-chineză, nu? Cum s-a terminat totul? Chinezii i-au asimilat pe mongoli.
Dar ortodoxia a jucat un rol uriaș în asta. Da, tocmai la asta voiam să ajung, aveți perfectă dreptate. Statul chinez și poporul chinez pur și simplu i-au absorbit pe acești așa-ziși cuceritori. Gata, s-au asimilat. Sau să luăm, de exemplu, civilizația indiană, străveche, foarte interesantă.
Cu cât aflu mai multe despre ea, cu atât îmi trezește un interes mai mare. Chiar nu demult vorbeam cu prim-ministrul Modi și l-am întrebat: câți cetățeni ai țării vorbesc limba principală? El a spus: cam 600 de milioane. Și cât este populația totală a țării? Un miliard și jumătate.
Doar o treime vorbește limba națiunii titulare. Iar restul de două treimi? Două treimi vorbesc propriile limbi. Oare nu este uimitor? Pur și simplu uimitor.
Dar prin ce se deosebește civilizația rusă? Știți, eu cred că Mă gândesc mereu la asta și iată la ce concluzie ajung: civilizația rusă nu a asuprit niciodată pe nimeni. Mhm. Ea a permis dezvoltarea poporului rus, a etniei ruse și a creat condiții pentru dezvoltarea altor popoare și altor etnii care au făcut parte din Imperiul Rus, din familia statului rus. Le-a permis tuturor să se dezvolte, le-a asigurat dezvoltarea spirituală suverană, religia, tradițiile și limbile.
Iar în aceasta constă, într-o oarecare măsură, unicitatea civilizației ruse. Știți, mă întorc la prima dumneavoastră întrebare, în ce constă taina, specificul Rusiei. Foarte bine, foarte bine a vorbit despre omul rus Dostoievski. El a spus că omul rus interacționează ușor cu ceilalți, trăiește alături de ceilalți și se integrează în alte culturi. Și, în general, omul rus are un instinct foarte puternic al universalității umane.
Acest lucru este cel care distinge, printre altele, civilizația rusă. În calitate de șef al statului rus, considerați Biserica Ortodoxă Rusă o parte sacră și spirituală importantă a acestuia? Și care este relația dumneavoastră cu Patriarhul Kiril? Voi începe cu ultimul aspect. Avem relații foarte bune, prietenești.
Relațiile noastre cu Biserica, dintre stat și Biserică, s-au dovedit a fi, după părerea mea, foarte trainice. Sunt, de fapt, niște relații unice, pentru că încă din vremea Imperiului Rus, să spunem, împăratul, țarul, șeful statului, nu era direct capul Bisericii în sensul propriu al cuvântului, dar era considerat păstrătorul, ocrotitorul ei și așa mai departe. Adică existau elemente diferite față de Anglia, de Marea Britanie, unde regina este capul Bisericii Anglicane. La noi nu exista o legătură atât de directă, dar totuși legătura șefului statului cu Biserica a existat, având un rol semnificativ. Apoi au existat structuri precum Sinodul.
Aceasta era autoritatea spirituală supremă din țară și ober-procurorul Sfântului Sinod. Iar acesta era deja reprezentantul statului. În perioada sovietică, autoritățile sovietice au proclamat separarea Bisericii de stat, dar în realitate a existat Consiliul pentru Problemele Religioase și organele sale locale, care conduceau sau încercau să conducă viața religioasă din țară. A fost o situație, știți, nu știu cine pe cine influența mai mult. După cum știți, mi-am început activitatea în organele securității statului și existau acolo subunități separate care se ocupau de opoziția internă, iar Biserica, în perioada Uniunii Sovietice, era singura opoziție legală față de stat.
O altă ideologie. Ei bine, toți ofițerii KGB pe care îi cunosc și care au lucrat pe această linie, în primul rând s-au botezat cu toții, așa că nu e clar cine pe cine a influențat mai mult. Statul și KGB-ul influențau Biserica, sau Biserica influența statul și pe angajații KGB-ului. Toată lumea aducea de Paști cozonaci, ouă roșii și așa mai departe nouă și celorlalți angajați ai direcției. Dar încercarea de a influența viața spirituală totuși a existat.
Acum, și Patriarhul spune același lucru, avem o separare autentică. Statul nu se amestecă în viața bisericească. Și în asta, în opinia mea, există mari avantaje, deoarece atunci când Biserica devenea practic parte a aparatului și sistemului de stat, critica la adresa acțiunilor statului, la adresa rezultatelor muncii puterii de stat întotdeauna, într-un fel sau altul, se răsfrângea și asupra Bisericii. Biserica era privită ca o parte a mecanismului de stat. Iar, să spunem, în perioada de început de după revoluția din 1917, se știu persecuțiile împotriva Bisericii, o cruzime pur și simplu de necrezut și așa mai departe.
De ce? Suprimau Biserica privită ca parte a statului care apunea sau care deja apusese. Însă astăzi nu mai este cazul, iar eu cred că este foarte, foarte bine și corect. Acest lucru îi oferă Bisericii posibilitatea de a se dezvolta liber, după propriile sale legi interne. În ceea ce privește rolul și locul religiei, al Bisericii în istoria statului rus, acesta este pur și simplu unic.
Este clar că viața spirituală și Biserica au o mare importanță în viața oricărei societăți, indiferent cine și ce ar spune despre asta. Dar în istoria statului rus biserica joacă un rol deosebit. De ce? Pentru că, până în anul 988, până la creștinarea Rusiei de către cneazul Vladimir, ce a fost? Nu a existat niciun stat rus unitar, nu a existat nici poporul rus ca etnie distinctă.
Erau vreo 15, dacă nu mă înșală memoria, grupuri etnice slave. Drevlenii, polenii, krivicii, viaticii, iar în nord-vest erau ale lor, aproximativ 15. Dar ruși nu existau. Exista deja o putere cnezială unică, exista o piață comună, cum se spune astăzi, adică o activitate economică unitară. Exista o limbă rusă comună, foarte importantă.
Dar nu exista o religie comună. Da, erau cu toții idolatri și adesea acești idoli coincideau, prin unele privințe se deosebeau, dar o religie unitară nu exista. Și acesta a fost ultimul pas. A apărut o religie unitară, iar după aceea a apărut un popor rus unitar și un stat rus centralizat. Și, în acest sens, Biserica Ortodoxă Rusă a jucat un rol unic atât în formarea națiunii ruse, cât și a statalității ruse.
De aceea și atitudinea noastră față de Biserica Ortodoxă Rusă este una deosebită, iar BORu a fost și a rămas mereu alături de poporul său în cele mai grele încercări. Și, apropo, nu întâmplător și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deja după încheierea bătăliei de la Stalingrad și a bătăliei de la Kursk, în ’43, dacă nu mă înșel, Stalin a luat decizia de a restabili patriarhia în anii celui de-al Doilea Război Mondial, pentru că, oricât de crude ar fi fost persecuțiile împotriva Bisericii Ortodoxe, împotriva religiei în general în Uniunea Sovietică, oricât de mult ar fi fost exterminați, la propriu, preoții, de îndată ce au început grelele încercări ale Marelui Război pentru Apărarea Patriei, Biserica, fără să stea pe gânduri, s-a ridicat în apărarea Patriei. Se poate oare ca timp de 1500 de ani, fundamentul și canoanele acestei Biserici să nu se fi schimbat, iar omul nou de azi, un astfel de produs tehnologic și biologic, să vadă în asta fundamentul vieții sale? Oare de aceea oamenii din America, deși unii dintre ei devin ortodocși, pentru că acest lucru nu s-a schimbat de 1500 de ani? Da, sunt de acord cu dumneavoastră.
Cred că tocmai despre asta vorbeam și eu adineauri. Tocmai prin prisma faptului că, da, considerăm că trebuie, desigur, să mergem înainte. Nimic nu ar trebui să ne lege de mâini și de picioare, nimic nu ar trebui să ne împiedice să mergem înainte și să ne dezvoltăm. Însă există lucruri fundamentale care îl fac pe om să fie om și care contribuie la perpetuarea neamului omenesc. Iar toate acestea sunt valorile fundamentale ale ortodoxiei.
Ale ortodoxiei omenirii, nu? Desigur. Ați spus în repetate rânduri că rușii și ucrainenii sunt un singur popor. Atrași de dușmani într-un război fratricid. Ce ați dori să le transmiteți acum ucrainenilor și de ce victoria Rusiei este în interesul lor?
Este o întrebare foarte delicată, știți, nici nu știu dacă să răspund sau nu la ea, dar există o expresie romană cunoscută: „dezbină și stăpânește”. Și ce înseamnă asta? Este unul dintre principiile Senatului Romei antice. Înseamnă un lucru foarte simplu: dacă apare ceva puternic, mare, eficient, în dezvoltare și influent, acest lucru reprezintă deja, de fapt, un pericol pentru Roma. Trebuie dezbinat și condus, subordonat propriilor interese.
Acest lucru s-a întâmplat foarte des pe parcursul istoriei țării noastre. De îndată ce devenea mai puternică, mai mare, apăreau imediat forțe care doreau să dezbine și să stăpânească. De altfel, toate aceste invazii asupra Rusiei din istoria modernă și contemporană sunt, după părerea mea, legate tot de acest lucru: și invazia lui Napoleon, și Primul Război Mondial, și Al Doilea Război Mondial, la noi Marele Război pentru Apărarea Patriei, invazia invadatorilor fasciști germani. Aici, toate considerentele ideologice au jucat, după părerea mea, un rol absolut secundar sau chiar terțiar. Cele mai importante au fost chestiunile de interes și caracter geopolitic.
Să dezbine și să stăpânească. Același lucru s-a întâmplat cu Rusia și în vremurile străvechi, când Rusia s-a trezit fărâmițată în urma unei serii de circumstanțe în care nu vom intra acum. După ce a început unificarea pământurilor rusești, după așa-numitul jug mongol, o parte din teritoriul Rusiei Kievene, Kievul, împrejurimile, actuala regiune Cernihiv, Jitomir, au ajuns în componența statului ruso-lituanian. Iar apoi, ca urmare a unirii, a fuziunii cu Polonia, au ajuns în Polonia, în Uniunea statală polono-lituaniană, unde polonezii au început să joace un rol dominant. Și, desigur, nu e nimic deosebit în asta.
Au început o politică de polonizare. Și au început să-i bage pe toți în aceeași oală, și în limbă au apărut primele schimbări și așa mai departe. De altfel, față de oamenii ruși de astăzi, ucrainenii care trăiau pe acele teritorii atunci și care se numeau ruși în acea vreme, se comportau destul de dur, dacă nu chiar cu cruzime. Îi considerau oameni de mâna a doua. Dar apoi acest lucru a continuat deja înainte de Primul Război Mondial și așa mai departe.
Nu despre asta vorbesc acum, dacă a fost bine sau rău, dar așa s-au întâmplat lucrurile. Consider că și ceea ce se întâmplă acum este o continuare a aceleiași politici: dezbină și stăpânește. Și dorința de a reduce potențialul Rusiei, de a o face mai maleabilă, iar în cele din urmă, într-un fel sau altul, sub o formă sau alta, de a o supune propriilor interese. Acest lucru trebuie să-l înțeleagă și să-l știe toți, inclusiv cei care trăiesc în Rusia. Noi știm asta, o înțelegem, eu simt și văd asta după starea societății noastre, dar și cei care trăiesc pe teritoriul Ucrainei de astăzi.
Oamenii trebuie să înțeleagă că tot ce se întâmplă și toți cei care îi susțin, inclusiv în condițiile actuale, confruntării cu Rusia, nu o fac în interesul Ucrainei, ci în propriul lor interes, cu scopul de a-i slăbi pe toți, de a-i dezmembra, de a-i împărți în părți componente și de a-i supune propriei voințe. Și, înțelegând acest lucru, în opinia mea, noi toți, inclusiv oamenii care trăiesc pe teritoriul Ucrainei de astăzi, ar trebui să tindem spre unire. Fie și nu în cadrul unui singur stat, nu despre asta este vorba deloc, ci spre o unire în cel mai larg sens al cuvântului. În perioada Uniunii Sovietice, cred că recensământul populației a fost în 1986 sau cam așa ceva, pe teritoriul Ucrainei de astăzi trăiau 51 sau 52 de milioane de oameni. Era unul dintre cele mai mari și mai dezvoltate industrial teritorii din Europa.
Ce s-a întâmplat după destrămarea URSS și obținerea independenței Ucrainei? A pierdut tot: construcția navală, industria aeronautică, industria rachetelor. Practic, a avut loc și o depopulare, pentru că, după câteva decenii, populația ajunsese mai întâi la 41 de milioane de oameni, apoi la 31 de milioane de oameni, iar acum se spune că au mai rămas vreo 20 de milioane pe teritoriul Ucrainei. Iată. Și dezindustrializarea.
Totul s-a prăbușit, și nu acum, nu în ultimele săptămâni sub loviturile de ripostă ale trupelor de rachete ruse. Nu, s-a prăbușit de la sine. De ce? Pentru că puterea în Ucraina a fost acaparată nu de patrioți ai Ucrainei, ci de naționaliști. Diferența dintre patriotism și naționalism, după cum se știe, constă în faptul că patrioții își iubesc propria țară, în timp ce naționaliștii urăsc alte popoare.
Aceasta este diferența. Dar pe această ură față de alte popoare nu poți ajunge prea departe. Și de aceea, dacă tot vorbim despre ucraineni, aș vrea ca ei să audă acest lucru. Și indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent ce tragedii au loc astăzi, trebuie să ne gândim la viitor, la viitorul copiilor noștri și să înțelegem că, dacă vrem să fim puternici, relevanți și să avem condiții pentru o dezvoltare bună, trebuie, desigur, să fim împreună în sensul că trebuie să ne unim eforturile pentru atingerea obiectivelor comune. Iar în ceea ce-i privește pe militarii armatei ucrainene, am spus-o deja: nu vreau să le spun „predați-vă”, pentru că sună oarecum umilitor, însă totuși luptă destul de consecvent.
Aș dori să spun: treceți de partea noastră, fiindcă ea este partea noastră comună. Treceți de această parte comună, de partea corectă a istoriei. Nikolai Trubețkoi, este în mod special… întrebarea mea nu a fost planificată. Da, vă rog.
El… Nikolai Trubețkoi a scris că viteza calului mongol a fost un asemenea cod al victoriei asupra Rusiei. Dacă viteza rachetelor va fi acum cel mai important lucru, duhul ortodox și viteza acestor rachete… Dacă, atunci când ne gândim la final, la victorie, viteza rachetelor și forța spirituală a poporului rus și a limbii ruse ca un cod secret, cred eu, al acestei civilizații. Știți, după părerea mea, astăzi foarte importantă, fundamentală, nici măcar nu este viteza rachetelor, ci viteza gândirii.
Pentru că specialiștii militari îmi spun: dacă până mai ieri erau importante componentele tehnice ale armamentului modern, astăzi sunt importante cunoștințele matematice. Deoarece viteza schimbărilor în domeniul tehnico-militar este incredibilă. Iar cel care gândește mai bine, care reacționează mai rapid la evenimentele și provocările apărute, acela învinge. Iar temelia spirituală, tăria de spirit, asta este de la sine înțeles, nimeni nu a anulat acest lucru. Simțiți că cetățenii țării se roagă pentru dumneavoastră?
Nu am de unde să știu asta. Aud despre asta uneori când merg la biserică, în lăcașul de cult, și preoții, clericii îmi mai spun uneori despre asta, dar n-am cum să știu cu certitudine. Ceea ce știu însă cu siguranță este că mă rog în fiecare zi și pentru Rusia, și pentru poporul nostru. Și am mai menționat cumva cândva: am remarcat pe neașteptate un lucru în sinea mea. Când privesc realizările oamenilor noștri de știință, ale oamenilor de artă, să zicem ale sportivilor, chiar și ale oamenilor obișnuiți care creează ceva unic cu propriile mâini sau care strâng o recoltă fantastică, cum n-a mai existat vreodată nici în Uniunea Sovietică, nici în Rusia țaristă…
Știți, mă cuprinde un asemenea sentiment de admirație, ca și cum ar fi vorba nu de niște oameni pe care nu-i cunosc personal, ci că sunt niște oameni atât de talentați, de remarcabili, de frumoși, încât îmi sunt atât de apropiați, aproape ca niște membri ai familiei mele. Și percep acest lucru ca pe un succes personal, ca pe o victorie personală. Este un sentiment foarte plăcut. Dar, desigur, conștientizez sprijinul din partea oamenilor noștri și sunt foarte recunoscător pentru acesta, fiindcă fără acest sprijin nu doar că este imposibil să lucrezi, dar cu siguranță este imposibil să obții vreun rezultat, să atingem obiectivele noastre comune în numele și pentru binele Rusiei. Așa cum spunea Fiodor Mihailovici Dostoievski, că la baza statului rus stă o simfonie, o simfonie a credincioșilor și a celor care formează societatea împreună cu el.
Aceasta este o formulă care funcționează. Desigur, cred că, în mare măsură, ea funcționează în toate societățile. Iar dacă acest lucru lipsește, atunci, dacă nu funcționează, apar probleme atât în societate, cât și în stat. Cred că nu sunt doar simpli huligani cei care aleargă astăzi pe străzile marilor orașe din Europa. Aceasta este o manifestare a unor probleme generale.
Nu vreau acum să ating punctele nevralgice din istoria fiecărui stat. Astfel de lucruri există și se întâmplă, ba chiar mai grave, cu consecințe mai mari, însă este totuși manifestarea unor probleme interne și o încălcare a acestei simfonii, o perturbare a acestui echilibru. Și, desigur, oamenii ar trebui să reacționeze cumva la asta, în orice caz cei de care depinde starea societății. Dacă logica de acolo, a fost un sistem liberal, aici a fost cel comunist. Aici este o simfonie care funcționează, acolo nu se poate spune că funcționează foarte bine.
Da, dar știți, și Uniunea Sovietică se năștea totuși dintr-o anumită simfonie, dacă e să urmăm ceea ce spuneți. De ce? Pentru că era foarte populară, de altfel, în întreaga lume. Însăși ideea socialistă. Ascunsă.
Nu, era foarte populară. Era foarte populară în lume. Ideea în sine este foarte bună, este apropiată de creștinism: aceeași frăție și așa mai departe. De altfel, au existat foarte mulți susținători ai acestei idei în întreaga lume, după Primul Război Mondial, și de aceea a fost, într-o oarecare măsură, o simfonie în interiorul Rusiei. Da, ulterior a degenerat în represiuni, în suprimarea opiniilor divergente, în lagăre de concentrare și așa mai departe.
Însă în prima etapă chiar așa a fost, a fost o astfel de simfonie. De aici, de altfel, marile succese la acea vreme ale spionajului sovietic. De ce? Pentru că, așa cum a descris unul dintre cercetători, acești oameni au lucrat cu dăruire pentru patria lor ideologică. M.
Aceasta a fost ideea comună, iar ideea este cea mai puternică armă. Dar creștinismul a fost întotdeauna o religie în paralel cu care a existat, cum să spun, un progres al vieții sociale. Da. Nu atât de mult ca la alte religii sau… De ce?
Oarecare… Repet, valorile sunt comune, nimeni nu contestă asta, dar anumite particularități care au apărut în anumite locuri, la un anumit moment, au fost un răspuns la provocările apărute în fața oamenilor. Mă gândeam la Iustinian, la Bizanț și la fundamentul despre care mai târziu oamenii de știință au scris că la baza Renașterii au stat știința și legile născute în Bizanț. Iar Italia de Nord a fost practic în centrul acestei enigme, al tainelor despre care vorbim. După toate aparențele, ați fost botezat de preotul Mihail, tatăl actualului patriarh și, practic, părintele dumneavoastră duhovnicesc.
Asemenea împletiri ale sorții cu greu pot fi considerate simple coincidențe. Ce doriți să-i urați întâistătătorului în zilele celebrării împlinirii a 80 de ani? Nu ne întâlnim, nu comunicăm chiar atât de des cu patriarhul, dar pot spune că, în primul rând, este un om deosebit de interesant. Este un intelectual. Iar cu oameni competenți, educați și inteligenți este întotdeauna interesant să comunici.
Priviți: sărbătorim acum împlinirea a 80 de ani, adică s-a născut în anul 1946, așa iese, nu? Iar dacă nu mă înșală memoria, în 1974 a devenit rector al Academiei Teologice din Leningrad. În 1974, dacă scădem 1946, avea 28 de ani. A devenit rector al academiei, nici măcar al seminarului, ci al academiei. Aceasta este o școală extrem de respectată, o școală teologică, filosofică, cu o educație cu adevărat fundamentală.
Iar el, fiind un om foarte tânăr, a preluat această funcție și a lucrat, cred, cel puțin 10 ani. Adică în anul următor sau după șase luni nu i s-a spus: știți ceva, e cam devreme pentru dumneavoastră, mai stați puțin în altă parte deocamdată. Nu, a activat cu succes timp de 10 ani. Adică este un intelectual, este interesant de discutat cu el. Dar asta așa, ca o introducere.
Noi comunicăm, și pentru mine este întotdeauna o comunicare foarte utilă și interesantă. În ceea ce privește povestea pe care ați menționat-o, da, știți, am mai vorbit despre asta cândva; v-ați amintit pentru că a mai apărut undeva.
Mama mea mi-a povestit cum m-a botezat în secret față de tata, fiindcă el era membru al Partidului Comunist, o organizație ateistă, iar la acea vreme era considerat nepotrivit să ai vreo legătură cu biserica și, în acel mediu, era considerat deplasat să-ți exprimi vreo simpatie față de biserică. Așa că, din câte mi-a spus ea mai târziu, a fost în secret față de tata, împreună cu o vecină din apartamentul comunal în care locuiam. Asta s-a întâmplat la Catedrala Schimbarea la Față, nu departe de locul unde locuiam. Și ea mi-a povestit că a venit să mă boteze împreună cu baba Ania, cum îi spuneam eu vecinei. Preotul a spus: „Ar fi fost nimerit, probabil, să vă numiți fiul Mihail, pentru că astăzi este ziua Sfântului Mihail”, a spus el — ceea ce înseamnă că era 21 noiembrie —, „iar pe mine mă cheamă Mihail”.
Ea a spus: „Părinte, iertați-mă, dar am numit deja copilul Vladimir, după tatăl său”. El a spus: „Foarte bine, minunat, este sfântul nostru, cel care a creștinat Rusia. E minunat”, a spus el, arătând în sus: „Acolo va fi icoana dumneavoastră”. De altfel, mai târziu am găsit acel basorelief pe peretele Catedralei Schimbarea la Față, unde am fost botezat. Și cam asta a fost tot.
Iar mai târziu, discutând cu patriarhul, l-am întrebat: „Părinte, dar sfinția voastră cum ați ajuns, de fapt, în biserică?”. El îmi spune: „Cum adică, doar tatăl meu a fost preot”. Eu zic: „Adevărat? Și unde a slujit?”. El spune: „La Leningrad”.
Eu zic: „Și unde anume în Leningrad?”. El spune: „La Catedrala Schimbarea la Față”. Atunci am devenit puțin mai atent. Zic: „Și cum îl chema pe tatăl dumneavoastră?”. Spune: „Mihail”.
„Și mai erau alți preoți cu numele Mihail pe vremea aceea?”. El spune: „Nu”. Și o spune atât de sigur: „Nu”. El nu știa povestea pe care mi-o spusese mama. El spune: „Nu, alți preoți cu numele Mihail nu au fost”.
Eu îi zic: „Știți, Preasfinția Voastră, se pare că tatăl dumneavoastră m-a botezat”. Atunci a fost rândul lui să se mire.
Și i-am povestit toată această întâmplare. Vedeți, prima dumneavoastră întrebare a fost despre Rusia, despre Rusia. Despre faptul că poate mi se dezvăluie o minune și o anumită sacralitate. Dar aceasta este, desigur, o poveste uimitoare, nu-i așa? Tatăl lui a botezat un prunc obișnuit dintr-o familie de muncitori, în cel mai propriu sens al cuvântului.
Iar fiul său a plecat de acasă la 15 ani, și-a început o viață independentă. La 15 ani. La 15 ani a vrut să înceapă o viață independentă și a devenit geolog. A studiat cartografia, apoi a devenit geolog și membru al unei echipe geologice. În cele din urmă, fiul său a devenit Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii.
Iar acest băiat dintr-o familie de muncitori, pe care el l-a botezat, a devenit președintele Federației Ruse. Cum este asta, este ca o minune sau ce? Viața ca o minune. Dar este o poveste reală, nu e nimic inventat. Spun asta pentru că, atunci când am vorbit cu el și i-am povestit, la început doar îmi răspundea, iar când am ajuns la povestea mamei, atunci a făcut ochii mari, a rămas surprins.
Iată. De aceea, desigur, pe noi ne leagă vreo relație personală deosebită, dar repet: este un om extrem de interesant, e mereu o plăcere să fii în preajma lui, să porți o discuție, și asta pe orice temă. Și… ce aș dori să-i urez? Știți, actualul patriarh, el nu s-a limitat niciodată doar la cadrul bisericii, nu s-a închis niciodată între zidurile vreunei mănăstiri.
A fost mereu aproape de popor, a comunicat mereu cu oamenii și continuă să facă acest lucru. Chiar îi mai spun: Preafericirea Voastră, ați putea s-o luați puțin mai… mai domol, poate că nu e nevoie mereu… El este mereu pe drumuri. Când în Extremul Nord, când în sud, se deplasează neîncetat dintr-un loc în altul.
Trebuie să se mai menajeze, să aibă grijă de sănătate. Este mereu alături de oameni. Așa cum mereu a fost alături de țară Biserica Ortodoxă Rusă de-a lungul întregii sale istorii. Vreau să-i doresc patriarhului aceeași energie inepuizabilă și slujire în folosul poporului rus și al Patriei noastre, întrucât patriarhul, prin însăși menirea sa, este unul dintre principalii apărători ai Patriei. La mulți ani cu prilejul aniversării!
Și a civilizației ruse. Vă mulțumesc foarte mult.









