Am învățat adevărata istorie a României la adânci bătrâneți, din memorii și jurnale. Manualele comuniste erau în bună parte jalnice broșuri de învățământ ideologic. Multe dintre filmele istorice – niște ședințe de învățământ politic în caleașcă. Manualele „alternative” de după Revoluție sunt majoritatea niște însăilări penibile, unele cu materia neactualizată, altele actualizate cu exces de zel încât să încapă și starletele zilelor noastre. Am în mână cartea lui Lupu C. Kostaki. „Memoriile unui trădător”, cu subtitlul „un înalt funcționar român sub guvernământul militar german (1916-1918)”, Editura Humanitas, 2020, ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Alexandru Istrate și Claudiu Lucian-Topor, redactori Adriana Săucan și dr. Andrei Pogăciaș. Scriu cu mare respect numele celor care au conlucrat ca această carte să vadă lumina tiparului, într-o țară unde clasa politică e alcătuită din găști de analfabeți funcțional. O țară indolentă în care Dosarul Revoluției Române se tot face și răsface. O țară glumeață în care – după recensăminte aduse din condei – încă nu știm câți am mai rămas.
Citeşte întregul editorial aici: „România are atâta noroc, încât nu-i mai trebuie politicieni”.
