Liviu Alexa: Sextorcarea homo şi bisexualilor este noua/vechea paradigmǎ prin care România e condusǎ spre dezastru. O analizǎ pe care societatea o evitǎ!

O fi sâmbătă, dar noi, la Strict Secret, gândim profund în fiecare zi. Asta ne strânge pe toți în acest loc. Marile subiecte ale societății românești sunt ignorate complet de presa mainstream din două motive: a) sunt tot mai puțini jurnaliști profunzi, curioși, curajoși, dispuși să deschidă toate cutiile pandorești și b) instituțiilor de presă le e mai comod să abordeze subiectele călduțe, le e mai profitabil să „relateze” faptul comun, în loc să intre adânc în subiecte.

Rezultatul e un public tot mai polarizat și cretinizat, dresat să reacționeze virulent, și care, în loc să devină mai educat, mai conștient de problemele țării, este transformat într-o oaie manipulabilă care recită zilnic rugăciunea defetismului: „suntem prea mici să schimbăm ceva”, „oricum nu se schimbă nimic”, „îmi văd de pătrățica mea, apoi fie ce-o fi”, „suntem prea mici, oricum fac ce vor”.

Spuneam deunăzi ceva dur și ciudat: cea mai mare problemă a României este poporul.

Pentru cine are creier să înțeleagă, spusele mele sunt o realitate de necontestat.

Câtă vreme poporul acceptă această stare de fapt – situația tragică în care se află România – EI, oricum s-ar numi, că le zicem Statul Paralel, Securistanul, Masoneria, Gulerele Albe, vor continua să facă la fel, fiindcă au rezolvat deja cu poporul, l-au transformat într-o masă submisivă care nu numai că acceptă toate porcăriile, ba și votează pentru ele, injectat fiind de ură, manipulare și bias – lentilă invizibilă modificatoare de realitate prin care ești forțat subtil să vezi lumea fără să-ți dai seama că lentila există.

Astăzi, vom discuta despre homo- și bisexualitatea celor aflați la timona Puterii. A fi homosexual/bisexual este cam singurul criteriu de acces la funcții de conducere, posturi suculente, real power. Nu sunt puțini cei despre care vorbesc. Au devenit ei înșiși o masă de manevră prin numărul lor semnificativ, o masă de manevră în mâna unor șmecheri, puțini, dar puternici, care îi marionetează discret și ferm pentru a-și umple buzunarele.

România nu mai e condusă decât prin sextorcare.

Toată lumea vorbește la mese cǎ ministrul ǎsta nou de la Sǎnǎtate e gay, cǎ ǎla de conduce serviciul național de urgențǎ e gay, vorbesc despre asta de ani de zile, nu e subiect nou, câtǎ vreme problema homo şi bisexualitǎții din politica româneascǎ a devenit un subiect recurent începând cu un fost premier, apoi s-a consolidat cu un alt fost premier.

Toată lumea știe, toată lumea bârfește, toată lumea face glume, toatǎ lumea e oripilatǎ, dar când vine vorba de a colabora cu un asemenea personaj, brusc se lasă o tăcere complice.

După publicarea materialului despre Marcel Boloș, pe care l-am dat în vileag că este gay reprimat, deși nu asta era problema mea, ci ipocrizia acestui fost ministru al Finanțelor de a fi preot misionar ortodox, m-au sunat mulți primari sau șefi de Consilii Județene să îmi zică: „da, e adevărat, dar ce să facem, de semnătura acestui om depind investițiile la noi în zonă”. Așa că au continuat să lucreze cu el, să aibă „nevoie” de el.

Înseamnă că acești homo și bisexuali au deja un rol bine stabilit în „sistem”, rol conferit prin șantaj de câțiva greuceni din servicii sau acționând paralel cu Statul, și care nu mai sunt idioți utili, ci homosexuali utili, trimiși pe post de săgeți sau mâini murdare cu care să se îndeplinească obiectivele lor, indiferent cum: prin modificarea unor legi, prin alocarea de contracte unor firme „potrivite”, prin inițierea unor răzbunări, dacă acești gay au poziții de forță, la adresa unor dușmani ai păpușarilor.

Pentru fiecare dintre acesti gay VIP exista dovezi, filmări, mărturii. Există chiar…

(vrei sǎ citeşti mai departe? intrǎ în comunitatea celor care mǎ susțin ca sǎ pot face în continuare asemenea analize)

26 de lei şi eşti mai deştept

…dosare întregi în seifurile unor instituții care nu ar trebui să se ocupe de viața sexuală a nimănui, ci de cu totul altceva, fiindcǎ marea întrebare nu e dacă politicienii români au relații homosexuale sau bisexuale, ci de ce asta contează, cine se folosește de intimitatea lor și ce spune despre sistemul în care trăim.

Politica e un domeniu care atrage oameni cu secrete. Nu pentru că politicienii ar fi mai depravați decât restul populației – haha, nu sunt – ci pentru că politica oferă ceva ce alte domenii nu oferă: putere și protecție.

Dacă ești un om obișnuit cu un secret, trăiești cu frica că va ieși la iveală.

Dacă ești un om puternic cu un secret, poți să-l gestionezi altfel.

Poți să cumperi tăceri, poți să ameninți, poți să controlezi un om vulnerabil.

Dar politica e și un domeniu care creează vulnerabilități, pentru că odată ce ai putere, devii țintă, iar într-un sistem ca cel românesc, unde granița dintre stat, servicii și politică e neclară, orice secret devine potențial instrument de extorcare şi control. Nu contează ce secret – poate fi sexual, poate fi financiar, poate fi o rudă cu probleme, poate fi orice. Important e să existe ceva.

Dar secretele sexuale sunt “cele mai” perfecte: sunt intime, sunt jenante, sunt greu de explicat public, mai ales într-o societate cum e cea româneascǎ, încă profund conservatoare și homofobă, ei bine, secretele sexuale în România devin devastatoare.

Așa funcționează “mecanismul” în România: un om intră în politică, are ambiții şi ambiție, are carismǎ, dar are și un secret. La un moment dat, cineva află, poate că a fost urmărit, poate că a fost filmat, poate că cineva din trecut l-a dat în gât sau a vândut informația. Brusc, omul ăla nu mai e liber, nu va mai fi un politician care ia decizii în funcție de ceea ce crede el sau de ce vor alegătorii lui. Va fi un politician care va lua decizii în funcție de ce vrea cel care îi ține secretul, va deveni un politician șantajabil şi controlabil.

De ce sunt atâția homosexuali în politică? Pentru cǎ sistemul îi preferă. Un politician fără secrete e un politician imprevizibil, greu de controlat, potențial periculos.

Un politician cu secrete e un politician cuminte, care știe că la primul pas greșit dosarul e trimis pe mailul unui jurnalist sau, mai rău, apare pe masa unui procuror. Sistemul nu tolerează oameni vulnerabili în ciuda vulnerabilității lor, ci tocmai pentru ea.

Serviciile de informații au jucat acest joc încǎ de la înființare. În comunism, Securitatea folosea sistematic compromatul sexual pentru a controla oameni. Homosexualitatea era ilegală, deci orice dovadă însemna pușcărie. Dar chiar și relațiile heterosexuale extraconjugale erau folosite.

Oricine avea ceva de ascuns devenea colaborator potențial, sursă potențială, marionetă potențială. După 1989, instituțiile s-au schimbat, dar metodele au persistat.

SRI, SIE, structuri militare, structuri paralele – toate au continuat să colecteze informații despre viața privată a oamenilor care contează. Nu pentru că ar fi relevant pentru securitatea națională cine cu cine se culcă, ci pentru că e relevant pentru controlul asupra acelei persoane.

Există în România contemporană tone de politicieni despre care se știe în cercuri informate că sunt homosexuali sau bisexuali. Culmeaaaa, unii dintre ei votează constant împotriva oricărei forme de recunoaștere a drepturilor persoanelor LGBT, votează împotriva parteneriatului civil, împotriva educației sexuale, împotriva nediscriminării.

Sunt homosexuali ipocriți ca Boloş care vorbesc despre familia tradițională, despre valorile creștine, despre pericolul „ideologiei gender”, iar seara se întorc la lubrifiantul lor, la viețile lor duble, la relațiile lor ascunse, la compromisurile lor zilnice.

De ce tot apǎs pe problema homosexualilor şantajabili de la vârful Statului? Fiindcǎ un om șantajabil într-o funcție de decizie e un pericol pentru toată lumea.

Nu știi niciodată când votul lui pe o lege, poziția lui pe o numire, decizia lui într-o criză e dictată de conștiință sau de frica că îi apare filmarea pe internet cu el vomitând spermǎ dupǎ ce i-a supt-o unui fost premier.

Ipocrizia sexuală a clasei politice nu e o chestie de moralitate privată – e o chestiune de securitate națională: o clasă politică plină de oameni compromiși e o clasă politică care nu răspunde în fața alegătorilor, ci în fața celor care le au dosarele.

De ce homosexualitatea e încă armă politică în România în 2025? De ce o filmare cu doi bărbați sărutându-se poate distruge o carieră politică? Răspunsul e simplu și trist: pentru că funcționează.

Pentru că electoratul sancționează. Pentru că într-o țară unde BOR are influență politică enormă, unde educația sexuală e aproape inexistentă, unde „poponarule e încă o insultă în curțile școlilor, sǎ fii expus ca homosexual echivalează cu moartea politică.

Asta nu e vina politicienilor, e vina noastră a tuturor, fiindcǎ am acceptat şi încǎ acceptǎm sǎ trǎim într-o societate în care oamenii trebuie să se ascundă, iar apoi tot noi ne mirăm că cei care se ascund sunt vulnerabili la șantaj.

În Irlanda, în Luxemburg, în Belgia, prim-miniștri gay au câștigat alegeri. Nu în ciuda orientării lor, ci pur și simplu pentru că asta a încetat să mai conteze. Când homosexualitatea e normalizată, când nimeni nu mai poate fi șantajat pentru ea, când a fi gay e la fel de relevant politic ca a fi stângaci sau a avea păr roșu – atunci arma şantajului dispare: dosarul compromițător devine dosar irelevant.

România a ales calea opusă, a ales să mențină stigmatul, să cultive homofobia, să facă din orientarea sexuală un subiect tabu și scandalos şi astfel a creat condițiile perfecte pentru șantaj.

Fiecare politician gay care trebuie să se ascundă e un politician controlabil.

Cercul vicios e perfect rotund, ca un anus: homofobia creează vulnerabilitate, vulnerabilitatea înseamnǎ control, controlul perpetuează homofobia pentru că menține valoarea monedei de șantaj.

Dar cine face dosarele de şantaj? Cine are acces la informațiile despre viața privată a politicienilor? Cine decide când un dosar iese la lumină și când rămâne în sertar? Nu jurnaliștii, fiți pe pace.

Aia care au filmat, urmărit sau şantajat trebuie arestați. Dosarele sexuale nu se publică pentru binele public, se publică pentru că servesc interesul cuiva.

Asta nu înseamnă că jurnaliștii care investighează n-ar trebui să scrie, v-am zis – ipocrizia trebuie expusă. Un om care votează împotriva drepturilor altora în timp ce el însuși beneficiază în secret de ceea ce neagă public merită să fie expus. Dar trebuie să fim conștienți că această expunere are loc într-un context murdar, în care informația a fost colectată de cineva cu motive proprii și eliberată la un moment ales strategic. Jurnalistul devine astfel, voit sau nu, instrument într-un joc mai mare.

Ce ar trebui să se întâmple, dar nu o vom vedea prea curând? Două lucruri simultan. În primul rând, normalizarea: o societate în care orientarea sexuală încetează să fie scandal e o societate în care dosarele compromițătoare își pierd puterea. No, sigur, asta cere educație, cere schimbare culturală, cere timp. Nu se va întâmpla mâine. Dar fiecare pas spre normalizare e un pas spre o politică mai corect fǎcută.

În al doilea rând, transparență radicală. Dacă politicienii ar deveni mai deschiși despre viețile lor, ar fi mai puțin vulnerabili. Un politician care își asumă public orientarea sexuală nu mai poate fi șantajat cu ea. Un politician care iese din dulap înainte să-l scoată alții e un politician care și-a dezamorsat propria bombă. Evident, asta cere curaj – și cere ca societatea să nu-l pedepsească pentru curaj. Da, suntem departe de momentul ăla.

Aşa cǎ vom continua sǎ trăim într-un sistem în care oameni cu secrete conduc o țară, în care servicii cu dosare controlează acei oameni, și în care noi, cetățenii, nu avem habar cât de mult din ce se decide în numele nostru e de fapt dictat de șantaj și frică.

Nu mǎ credeți, dar e o formă de captură a statului mai subtilă decât corupția financiară, chiar mai toxică, pentru că e invizibilă. Corupția financiară lasă urme – bani, contracte, vile. Șantajul nu lasă nimic, doar politicieni care votează cum li se spune și tac din gură, cǎ nu au ce face.

Am acceptat prin tǎcere un sistem care transformă secretele sexuale în arme și şantajul în politică de stat, i-am lǎsat pe nişte jegoşi sǎ ne creeze un sistem în care vulnerabilitatea este singura cale de a fi promovat.

Emilia Șercan, „vânătoarea” de doctorate furate, e campioana ipocriziei crase!

de Oana Lovin

Absolventă la distanță ULBS Sibiu (Jurnalism 2003), licența „Libertatea de exprimare” sub prof. Alexandru Grad. Când au apărut suspiciuni clare de plagiat în presă, ce-a făcut?

Nu și-a pus lucrarea la verificare publică. Nu a demonstrat originalitatea. În schimb: campanie agresivă de hărțuire împotriva universității! Amenințări cu procese penale și civile, zeci de adrese aberante, cereri să i se spună cine a cerut teza, blocarea totală a accesului fără acordul ei.

Judecătorii i-au zis clar: NU universitatea trebuie să dovedească plagiatul – TU, Emilia Șercan trebuie să arăți că lucrarea ta e curată!

Exact ce urlă ea acum .

Dar ea? Secretizează, amenință, dă în judecată, blochează. Model perfect de „hotul strigă hoții”!

Demască plagiate masive dar propria licență o ține sub lacăt. Cere transparență și demisii, dar ea însăși a evitat orice analiză publică.

Cine mai ia în serios „integritatea” ei academică?

E fix tipul de impostor pe care-l denunță zilnic – doar că ea are megafonul.

Arma sonică, de la Havana la Caracas: Guvernul american ar fi capturat un dispozitiv neconvențional, care probabil a fost utilizat în operațiunea împotriva lui Maduro

Guvernul Statelor Unite ale Americii se află în posesia unui dispozitiv despre care se crede că este legat de așa-numitul Sindrom Havana, scrie jurnalista americană Sasha Ingber, specializată în dezvăluiri exclusive din domeniul de intelligence din SUA, pe blogul său (Substack).

Este vorba despre o ”armă sonică” pe care forțele americane este posibil să o fi utilizat în operațiunea militară recentă din Caracas și despre care se speculează, încă din 2016, că poate provoca o serie de afecțiuni bizare, altfel inexplicabile. Zeci de ofițeri de informații, militari și diplomați din întreaga lume au început să raporteze simptome ale așa-numitului Sindrom Havana, inclusiv în SUA – respectiv agenți FBI în Florida.

Ea afirmă că patru surse (inclusiv două familiarizate cu operațiunile speciale ale SUA) i-au confirmat că Statele Unite au obținut arma „în urmă cu câteva luni”, în timpul unui raid al forțelor speciale americane, într-o operațiune nedezvăluită public. Dispozitivul s-ar afla în prezent în posesia unității de Informații și Securitate a Departamentului Apărării al SUA.

De la ce a pornit dezvăluirea. Ce simptome provoacă arma

Dezvăluirea vine după ce unii soldați venezueleni au susținut că au experimentat simptome similare Sindromului Havana în timpul raidului american pentru capturarea și extragerea președintelui Nicolas Maduro, pus sub acuzare în SUA.

”Un interviu bizar, care a circulat intens pe rețelele sociale, m-a determinat să mă întreb dacă SUA nu dețin cumva o armă echivalentă. În acel interviu, un presupus agent de securitate venezuelean al lui Nicolas Maduro a susținut că a fost incapacitat în timpul raidului Delta Force de la începutul acestei luni. «A fost ca un val sonor extrem de intens», a spus persoana. «Dintr-odată am simțit că îmi explodează capul din interior. Am început cu toții să sângerăm pe nas. Unii vomitau sânge. Am căzut la pământ, incapabili să ne mișcăm»”, arată jurnalista americană Sasha Ingber.

De mult timp se speculează că Sindromul Havana ar putea fi cauzat de un nou tip de armă cu ”energie direcționată” (de exemplu, unde radio/microunde pulsate sau energie acustică), posibil sub forma unui dispozitiv portabil, asemănător unei arme de foc.

”Primele surse au spus că arma a fost testată pentru ca SUA să înțeleagă cum funcționează dispozitivul. Și, pentru a fi clar, nimeni nu a spus că ar fi fost vreodată folosită. (…) După publicarea inițială a acestui articol, o altă persoană din comunitatea de informații m-a contactat pentru a-mi confirma relatarea și a precizat că arma se află sub controlul unității de Informații și Securitate a Departamentului Apărării. (…) Câteva ore mai târziu, avocatul specializat în securitate națională Mark Zaid — care nu a fost implicat în documentarea mea — a scris pe rețelele sociale:
„În calitate de avocat al aproape trei duzini de victime federale, majoritatea din cadrul comunității de informații (…), pot confirma că aveam aceleași informații privind faptul că guvernul SUA deține unul sau mai multe astfel de dispozitive — și din surse diferite”, arată Sasha Ingber.

Arma nu e letală – poate fi folosită pentru a incapacita adversari sau mase mari de oameni

O altă sursă din domeniu, care nu era la curent cu acest dispozitiv specific, a spus că au existat teste cu arme cu energie direcționată.

Această armă nu este letală, dar este capabilă să provoace stări de incapacitate.

Ea ar putea fi utilizată inclusiv pentru controlul maselor mari de oameni – Israelul ar fi cerut, în 2018, aprobarea Departamentului Apărării SUA pentru utilizarea acestei arme în Palestina întocmai pentru ”controlul maselor”.

La vremea respectivă, secretarul Apărării din SUA, James Mattis, ar fi refuzat solicitarea Israelului argumentând că arma nu a fost testată până atunci și că ea nu va fi testată pe poporul palestinian.

”Teoria de lucru a fost că Sindromul Havana ar fi fost cel mai probabil cauzat de un fel de «armă» – un dispozitiv ușor de transportat – care a vizat persoane prin energie direcționată. Asta înseamnă frecvențe radio pulsate, care pot afecta creierul, fie fără zgomot, fie însoțite de un sunet perceput ca extrem de puternic. Aproape toată lumea a crezut că este vorba despre o operațiune clandestină a unui serviciu de informații rus. Unii au considerat că fenomenul ar fi putut începe ca un efect secundar neintenționat al unor activități de supraveghere rusești, care ulterior a devenit ceva mult mai grav”, mai arată jurnalista americană, care a mai scris în repetate rânduri despre Sindromul Havana.

Dezvăluiri similare în New York Post

Dezvăluiri similare au fost publicate de ziarul New York Post, care arată că militari din Garda Națională a Venezuelei, care îl apărau pe Nicolás Maduro, au descris o experiență chinuitoare și neobișnuită în timpul operațiunii americane în care a fost capturat liderul venezuelan. Aceștia susțin că forțele SUA au folosit arme neconvenționale, cu energie dirijată, nemaiîntâlnite până acum.

Potrivit militarilor intervievați, imediat înainte de asaltul asupra cartierului guvernamental, toate sistemele radar ale apărării antiaeriene au fost blocate prin saturarea indicatoarelor cu ținte false. La apariția dronelor și elicopterelor americane pe cer, militarii venezueleni au simțit efectul unei unde energetice puternice, care le-a anulat practic orice posibilitate de a opune rezistență.

Citând o sursă anonimă, ziarul New York Post afirmă că Pentagonul ar fi folosit, pentru prima dată în luptă reală și pe scară largă sisteme cu energie direcționată, foarte probabil emițătoare de microunde, iar utilizarea unei astfel de tehnologii împotriva unei armate regulate reprezintă un precedent.

Aceste arme permit neutralizarea forței de luptă fără a mai fi nevoie de utilizarea muniției convenționale, făcând practic imposibilă protecția pentru trupele care nu sunt dotate cu echipament special de protecție.

Tsunamiul chinezesc

de Dan Diaconu

În 2025, China și-a consolidat statutul de lider absolut în producția de mașini. Cu 34,35 milioane de unități vândute, China e de departe lider absolut. Ca să înțelegeți magnitudinea, vă voi spune că locul 2 este ocupat de SUA cu 10,5 milioane și Japonia cu 8.8 milioane.

Statistica nu este însă completă deoarece acelea sunt mașini produse pe teritoriul unei țări. De exemplu, Renault produce în Maroc, dar dacă nu ar fi Renault, Marocul n-ar avea industrie auto. Astfel încât mult mai interesant e să studiem producția GLOBALĂ a statelor. De exemplu, Japonia nu produce doar intern, ci firmele sale au facilități de producție în toată lumea. De aceea în 2024, primul producător mondial de automobile a fost Japonia, cu un volum global de 25-26 milioane de unități, iar China pe locul 2 cu un volum între 23 și 24 milioane de unități. Ce s-a întâmplat în 2025? Producția globală a Japoniei a scăzut, în timp ce producția globală a Chinei a crescut vertiginos. Astfel, China a atins un incredibil număr de 27 milioane vehicule, în timp ce Japonia a rămas la aproximativ 25 milioane vehicule.

Statistica aceasta, cu toate că ne arată consolidarea absolută a Chinei pe piața auto, tot nu ne spune întreaga poveste. Diferența pe care o vedem la nivel statistic este încă mică față de cea reală. Sunt fenomene care țin de inerție și care ne fac să vedem cu o oarecare întârziere, din punct de vedere statistic, efectele de la nivelul realității.

Am mai spus-o cu altă ocazie că firmele auto chinezești pe care le cunoaștem, în realitate nu sunt firme de automobile. În timp ce occidentalul are întipărit în cap șablonul conform căruia firma care face oale e o firmă de oale, la chinezi paradigma s-a schimbat radical. Firmele lor auto, de fapt sunt firme tehnologice, nu de automobile. Ați citit bine! BYD nu are ca scop fabricarea de automobile, ci cercetarea tehnologică, iar producția de autoturisme este doar un efect al orientării sale. Ca să înțelegeți, o firmă producătoare de materiale de construcții, poate avea în portofoliul său producția de cuie, ceea ce n-o face însă un producător de cuie, ci un producător și de cuie. La fel e și cu mașinile chinezești, dar la o altă scară.

Să vă dau ca exemplu Huawei. Cu toate că au lansat cinci modele de mașini – absolut remarcabile – nu dețin o facilitate de producție de automobile. Astfel, Aito a fost fabricată în facilitățile Seres, Luxeed la Chery, Stelato la BAIC Group, Maextro la JAC Motors. Limuzina premium Qijing(abia apărută anul acesta) se produce la GAC Group.

De partea cealaltă, Xiaomi produce modelele sale în propria fabrică, denumită „Super Factory”. Nu întâmplător am luat aceste modele. Atât Xiaomi cât și Huawei sunt cunoscute în lumea tehnologică, dar când punem în balanță producția auto obținem o simetrie fantastică. Astfel, Xiaomi își produce mașinile în fabrica proprie, dar telefoanele le-a produs externalizat(la facilitățile altor producători). Huawei produce telefoanele în propriile facilități, dar producția auto a externalizat-o la alții. Ce trebuie înțeles de aici? Nici mai mult nici mai puțin decât că fabricarea unei mașini – operație extrem de complexă în sine – a ajuns o chestiune extrem de facilă în China.

Elementele pe care vi le-am descris ne explică într-o oarecare măsură motivul pentru care metricile cu care lucrează chinezii sunt efectiv infernale pentru un occidental. Producția unui nou model auto durează în Occident între 4 și 5 ani. Știți cât durează în China? Între 12 și 18 luni!!! Practic, în momentul în care un producător chinez scoate o nouă mașină pe poarta fabricii, un producător european abia se află în etapa de „Concept și Strategie”, adică prima a dezvoltării. Ce naiba valabilitate mai are strategia pe care o faci dacă anul următor, când tu ești cu modelul occidental în faza de „Inginerie și Proiectare”(faza 2), chinezul mai poate scoate două modele diferite(această fază durează uzual între 18 și 24 de luni). Iar când tu, cu „mașina minune” proiectată hăt, în trecut ești în faza de „Testare și valiadare”(12-18 luni), chinezul mai scoate încă un model! La occidentali însă nu s-a terminat treaba deoarece vine faza de „Pregătire a producției” care mai durează între 6 și 8 luni. Înțelegeți diferența?

Când tu te sui fericit în noua ta mașină occidentală, trebuie să conștientizezi că, din punctul de vedere al conceptului, ea este deja cu cel puțin trei generații în urmă față de o mașină chinezească ieșită acum pe poarta fabricii. Și aici adăugați un alt „amănunt”: prețul! De exemplu, Huawei Maextro are un preț situat între 98 000$ și 145 000$, în timp ce concurentul său direct, Mercedes-Maybach S 680 are un preț situat între 345 000$ și 480 000$. E adevărat, Mercedes-Maybach S 680 e un simbol al statutului social în Occident, astfel încât astfel de comparații pică, mai ales că Huawei Maextro nu are o istorie în spate. Însă, un client care nu ar pune baza pe astfel de „finețuri”, ce ar alege?

Dacă la categoria lux treburile sunt discutabile din cauza altor elemente, precum cel privind poziționarea mărcii, în zona de consum, acolo unde oamenii cumpără o mașină pentru a merge din punctul A în punctul B, totul devine de-a dreptul șocant. Să vă dau un exemplu relevant. BYD Seal costă între 13 600$(varianta plugin hybrid) și 24 500 $ varianta elctrică. Varianta premium al BYD Seal este de 28 500$. Acestea sunt prețurile din China! Competitorii occidentali ai acestui model au următoarele prețuri:

• Tesla Model 3 ~$43.000 – $46.000
• BMW i4 ~$58.000 – $65.000
• Hyundai Ioniq 6 ~$45.000 – $52.000
• Volkswagen ID.7 ~$55.000 – $60.000

Credeți că mai are sens discuția? Imaginați-vă că din momentul actual situația se va tot adânci, iar motivul pentru care se va întâmpla asta ține de un fenomen pe care îl vom înțelege imediat. Nu, nu e vorba de statistică, nu e vorba de vreo metrică sau de alt element pe care-l cunoaștem. Este altceva!

China deja trăiește în viitor, făcând un pas uriaș, pe care ceilalți nici măcar nu-l pot înțelege. Managerul unei companii auto din Europa își promite să facă reduceri de costuri și să câștige tehnologic bătălia cu China, prin prezentarea unui produs impecabil din toate punctele de vedere. Asta în timp ce managerul de proiect al unei mașini chinezești nici măcar n-are habar că acea companie europeană există. Mai mult, spre deosebire de managerul european, cel din China nu face nicio economie ba, mai mult, constată cu stupoare că are bani să pună pe mașina sa materialele de calitate premium, că poate să angajeze cei mai bine cotați designeri sau ingineri de pe piață! Iar la final mașina chinezească e mai bună și mai ieftină decât cea europeană/occidentală! Nu-i așa că viața e nedreaptă pentru europeni/occidentali? De ce se întâmplă toate acestea?

E același fenomen care se petrecea pe vremea în care Egiptul căuta să intre pe piața bumbacului, imitând Anglia. Totul a fost un eșec. Muhammad Ali, un conducător luminat care încerca să transforme Egiptul într-un stat modern, cu o industrie contemporană vremurilor, a făcut eforturi monumentale pentru a imita Occidentul. Agricultura Egiptului producea cantități imense de bumbac. Astfel, Muhammad Ali a intuit oportunitatea și a achiziționat echipamente moderne pentru producerea metrajelor. Însă, cu toate că modelul părea identic, aceleași mașinării care în Anglia reprezentau succesul, în Egipt au fost un eșec răsunător. Motivul? Nimeni nu înțelegea ce naiba vrea să facă Muhammad Ali! De ce? Dincolo de mașinării, modelul care transforma mașinăriile în succes era cel antreprenorial, existent deja în ADN-ul societății occidentale, în timp ce în Egipt și Orient era ceva absolut de neînțeles. Nici măcar el, marele conducător, nu avea habar ce-i aia!

Revenind la industria auto, motivul pentru care companiile occidentale sunt efectiv în afara jocului ține exact de aceleași motive. China are nu doar tehnologia fizică, ci, mai ales, pe cea de la nivelul societății. Dincolo de mașinării, chinezii lucrează după un nou model antreprenorial, absolut diferit de cel occidental. Este absolut uimitor modul în care se auto-organizează companiile chineze și, mai ales, modul în care adoptă tehnologia. Imaginați-vă că aveți față în față o armată de cavaleri din Evul Mediu și câțiva soldați contemporani dotați cu mitraliere. Oricât de bravi ar fi cavalerii, soldaților cu mitraliere nu le va fi absolut deloc greu să-i anihileze pe toți în câteva secunde. Și asta chiar dacă respectivilor cavaleri le-ar fi date mitraliere. Avându-le pe mână, n-ar ști ce să facă cu ele deoarece le-ar fi imposibil să le încarce.

Cam asta e diferența dintre China(și cele câteva națiuni asiatice care deja gravitează în jurul său) și restul lumii. A spune că SUA vor reuși să-i îngenuncheze acum e ca și cum ai spune că Spania după Pacea de la Westfalia ar fi putut să învingă Olanda sau că Olanda de după Tratatul de la Utrecht ar fi putut învinge Anglia sau că Anglia de după 1945 ar fi putut învinge SUA. Nu e nevoie de un război pentru ascensiunea Chinei deoarece e ca și cum un călăreț ar încerca să depășească o mașină contemporană pe autostradă.

Revenind la zona auto, situația e absolut ilustrativă pentru toată tranziția pe care o vedem. Occidentalii au rămas fideli unei viziuni istorice. Pentru ei mașină înseamnă o marcă solidă, cu tradiție și foarte mult marketing, cu o largă adeziune în rândul publicului, care are diverse emoții atunci când își achiziționează mașina. Mai mult, industria auto occidentală se bazează pe vechiul model second-hand, în care există o stratificare socială a achiziției de mașini: cei bogați își iau mașini noi, finanțându-le parțial cu venitul rezultat din vânzarea mașinii vechi pe piața second-hand. În China, treptat, modelul acesta e șters cu buretele. Pe nimeni nu interesează valoarea de revânzare a mașinii întrucât, treptat, mașina devine exact ca un telefon. Eu n-am habar ce s-a întâmplat cu telefoanele mele vechi. Dacă de vechiul meu telefon din anii 90 – un Motorola StarTac – încă îmi amintesc, la ora actuală nu am habar ce telefoane am folosit în ultimii 10 ani. La cel actual cunosc marca, dar n-am habar modelul său. Efectiv nu mai știu! Cam așa e și la chinezi cu mașinile. Mașina nu mai e un obiect de cult, s-a modificat optica socială. Culmea, optica socială s-a modificat și în Occident, doar că producătorii n-au habar încă de acest lucru. Și chiar dacă ar avea habar, n-ar putea – din punct de vedere tehnologic – să facă față noilor cerințe ale pieței.

Înainte de final vă voi spune că, tot derulând paginile de știri, mi-a apărut una în care Volksswagen prezenta noul său model de volan care urmează să intre în producția de serie în curând. Era ceva de o urâțenie rar întâlnită. Iar ăia îi făceau publicitate, considerându-l o chestie epocală. Serios? Cine naiba mai e interesat de cum arată volanul? Contează cum te simți în mașină. Consumatorul de azi nu mai e unul tehnicist decât în ceea ce privește tehnologia digitală. Vrea să fie uimit când se urcă în mașină, nu să citească un prospect în care inginerul german să-i explice ce deșteptăciune a făcut el inventând un buton care optimizează consumul de energie atunci când faci viraje. Aiurea, astfel de chestii plictisesc, iar consumatorul se așteaptă să fie incluse în produsul final implicit și fără zgomot.

Sper că ați înțeles diferențele care impulsionează China și care-i fac pe refractarii occidentali să arate precum romanii care aveau speranța că barbarii cu care se confruntau erau ultimii. Și asta când valurile de invazie abia începeau să se manifeste. Așa e și cu mașinile și la fel e cu întreaga nouă economie!