Acum vreo 10 ani, scriam că coșmarul politicii externe românești ar fi să ajungem într-o asemenea situație, fără altă ieșire, cu spatele la zid, încît să fim nevoiți de alegem între UE și SUA. Teoretic, ar fi ca o săritură în gol cu speranța că cel pe care-l strigăm (și nu putem striga decît după unul singur), ne prinde în aer și ne ferește de impactul fatal. Imaginați-vă asta. Ne apropiem de acest salt în gol… Practic, ar putea să nu fie chiar așa. Conjuncturi și detalii imposibil de anticipat ar putea da o direcție unei asemenea alegeri, în sensul că ar putea să o facă să nu fie chiar oarbă. Totul e să nu ne grăbim să luăm această decizie (dacă o facem prematur ne frigem rău) dar nici să nu întîrziem (dacă o facem prea tîrziu o să fie degeaba), susține Sever Voinescu pe pagina sa de Linkdin.
”Putem să facem două lucruri. Unul, ne este la îndemînă, că îl facem oricum de cînd ne știm. Începem să ne plîngem soarta, să blestemăm pe americani că ne vînd rușilor, pe europeni că nu ne cumpără de la ruși, pe ruși că ne cumpără fără să plătească nimic pe noi și, în general, să ne plîngem soarta, dă-i cu șervețelul lui Churchill, dă-i cu Malta, dă-i cu marile puteri, în fine, ce știm noi să facem cel mai bine.
Și al doilea, să ne pregătim cît putem de bine lecțiile ca la momentul oportun, (dar nici o clipă mai devreme și nici o clipă mai tîrziu!) să facem alegerea cea mai bună, totuși.
Pentru prima variantă, avem tot ce ne trebuie: resurse de lamentație, orgolii ”eu îs cel mai deștept, vă spun eu cum stă treaba, ia tăceți bă!”, rețele sociale, tone de prostie care trec drept tone de deșteptăciune și o disponibilitate națională de pactizare cu puterea, fie ea și ocupantă.
Pentru a doua variantă, nu avem nimic: nici conducere politică stabilă, nici oameni cu sînge rece în cercurile decidente, nici competențe (sau, acolo unde e ceva competență reală e cu frică), nici curaj.
