O FLOARE ȘI DOI GRĂDINARI

Lidia a fost un regat din Antichitate, situat în vestul Anatoliei de astăzi, cu capitala la Sardis; ea era locuită de un popor războinic, care a reușit, pentru prima dată, să-i supună pe toți grecii din Asia Mică, cu excepția celor din insule. Bogățiile fabuloase ale regilor Lidiei, a căror sursă principală era aurul adus de râuri din muntele Tmolus, au rămas pentru totdeauna în memoria grecilor; nu întâmplător, lidienii au fost cei care au inventat sistemul monetar și primii din istorie care au fabricat monede de aur, marcate cu efigia statului lidian: un cap de leu.

Ultimul rege al Lidiei și cel mai vestit a fost Cresus; acesta era cel mai bogat om din lume și, asemenea unui oligarh rus al vremurilor moderne, nu se ferea câtuși de puțin să-și etaleze averea, ostentativ și obscen. Dorind cu ardoare să-și extindă teritoriile, el a pregătit o ofensivă împotriva perșilor, conduși de Cirus cel Mare; mai înainte însă, a dăruit o comoară templului din Delphi, pentru a cere un răspuns faimoasei preotese a lui Apollo, prin gura căreia zeul își rostea profețiile sub forma unor cimilituri. Cresus l-a întrebat pe zeu dacă ar trebui să pornească la război împotriva perșilor sau nu, iar oracolul i-a răspuns: „Dacă Cresus va porni la război, va distruge un mare imperiu”. Încântat de răspuns și fără să mai stea pe gânduri pentru a cântări înțelesul intenționat ambiguu, Cresus a traversat, în toamna anului 547 î.Hr., râul Halys, intrând în teritoriile care erau atunci conduse de perși. Războiul s-a încheiat rapid, prin victoria lui Cirus cel Mare, în luna decembrie a aceluiași an, capturarea regelui lidian și sfârșitul regatului său ca stat independent. Oracolul avusese dreptate, numai că nu se referea la imperiul persan, așa cum își închipuise Cresus, ci chiar la imperiul său.

Ulterior, Persia va deveni prima mare superputere a istoriei; nu exista alt regat pe toată fața pământului care să o întreacă în bogăție, faimă și putere militară. În martie 1935, la cererea lui Reza Shah Pahlavi, pentru a sublinia identitatea națională, istoria străveche a națiunii și pentru a elimina influența străină, Persia și-a schimbat oficial denumirea în „Iran” (care derivă din Aryānām, „țara arienilor”/nobililor).

Iranienii nu s-au numit niciodată, de fapt, pe ei înșiși perși, ci iranieni; numele de Persia, folosit de Occident timp de milenii, s-a datorat grecilor, care au denumit întregul imperiu după regiunea din sud-vest, Parsa (actualul Fars), locul de origine al dinastiei ahemenide și centrul cultural al vechilor imperii. Acest nume a evoluat în latină și în alte limbi europene ca „Persia”.

În prezent, urmașii civilizației persane, legați simbolic de figuri istorice precum Cirus cel Mare, Xerxes I și Darius I, se află într-un conflict tensionat cu un alt „imperiu” modern, Statele Unite ale Americii, o superputere nucleară condusă de un lider puternic, carismatic, dar uneori imprevizibil, Donald Trump.

Politica americană actuală este orientată ferm către interesul național ca prioritate absolută, sub deviza „America First!”. Acest îndemn amintește, într-o anumită măsură, de sloganuri istorice precum „Deutschland über alles”, care, în sensul său inițial, exprima prioritatea unității naționale — „Germania înainte de toate”, adică unitatea Germaniei mai presus de interesele locale — și nu sensul ulterior de „Germania deasupra tuturor”, asociat ideologic primei jumătăți a secolului XX. Astfel, ideea de „America înainte de toate” reflectă o orientare similară: afirmarea interesului național ca principiu dominant.

Inelul lui Gyges

Există, în cartea a II-a a Republicii lui Platon, o poveste tulburătoare prin simplitatea și brutalitatea ei: povestea lui Gyges. Acesta era un păstor cumsecade, în slujba regelui de atunci al Lidiei, Candaules, a cărui soție era considerată cea mai frumoasă femeie din lume; în timp ce Gyges era cu oile pe câmp, s-a întâmplat să vină o ploaie mare și un cutremur, iar pământul a crăpat și s-a căscat o prăpastie sub locul unde se afla. Văzând aceasta și mirându-se, păstorul a coborât și a văzut un cal de aramă, gol pe dinăuntru, cu mici porți; înăuntru se găsea un mort, de statură mai mare decât părea firesc pentru un om. Păstorul nu a luat nimic altceva decât un inel de aur, pe care mortul, altfel gol, îl avea la mână, și a ieșit.

În scurt timp, Gyges a descoperit că inelul avea o putere magică: aceea de a-l face invizibil atunci când îl răsucea într-un sens, iar, când îl răsucea în sens opus, redevenea vizibil pentru ceilalți. La început mirat, apoi curios și, în cele din urmă, corupt, invizibilitatea nu îl eliberează, ci îl dezlănțuie, îl transformă într-un nelegiuit. El aranjează să fie printre solii trimiși la rege și, ajungând la palat, îl înșeală cu regina, îl ucide pe rege și îi ia locul. Fără martori, fără consecințe, fără nicio pedeapsă.

Platon nu spune această poveste pentru a impresiona, ci pentru a demonstra un adevăr incomod: noi nu suntem morali pentru că suntem buni, ci pentru că suntem văzuți, pentru că există consecințe, pentru că există pedeapsă.

Așadar, dacă ar exista două astfel de inele și dacă pe primul l-ar avea omul drept, iar pe celălalt omul nedrept, amândoi ar proceda la fel, s-ar îndrepta spre aceleași fapte, nu ar avea tăria de a se înfrâna de la bunul altuia fără să se atingă de el, comportându-se precum un zeu printre oameni.

Dacă se scoate pedeapsa din ecuație, omul, fără excepție, fie el drept sau nedrept, devine invariabil Gyges, ca o consecință implacabilă a naturii umane.

Dincolo de elementele mitologice introduse de Platon în poveste, Gyges a fost primul mare rege lidian, cel dintâi atestat istoric, apărând chiar în izvoarele asiriene; el a condus Lidia între 680 și 645 î.Hr.

Experimentul

După 2700 de ani de la povestea lui Platon din Republica, doi politicieni români au decis să facă un experiment pentru a descoperi dacă, în tot acest timp, s-a produs vreo schimbare în natura umană, dacă aceasta a evoluat din punctul de vedere al filosofiei morale, al eticii. În acest scop, ei au inițiat în Parlament o lege care îi supune pe oamenii de afaceri din România, atât români, cât și străini, unui test Gyges: ce ar face în situația în care, având certitudinea că nu vor fi pedepsiți în niciun fel de societate, ar avea posibilitatea să fure din bugetul statului, din avutul comun al poporului român, prin evaziune fiscală, până la un milion de euro?

Astfel, în seara zilei de 19 decembrie 2023, în pragul marii sărbători a Crăciunului, într-un timp record, după numai câteva ore de „dezbateri”, Camera Deputaților, în calitate de for decizional, a adoptat proiectul de lege inițiat de președinții PSD și PNL, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, privind unele măsuri pentru consolidarea capacității de combatere a evaziunii fiscale.

Prin această lege, Legea 126/2024 (cunoscută popular ca legea Ciolacu–Ciucă), dând dovadă de un talent intelectual nebănuit, cei doi „faraoni” introduc, ca noutate, o „cauză de nepedepsire”, conform căreia fapta de evaziune fiscală nu se pedepsește dacă prejudiciul produs bugetului public este mai mic de 1.000.000 de euro și este achitat integral. Ei au ridicat, astfel, pragul de impunitate — pragul de la care se aplică această „iertare” — de la 100.000 de euro la un milion de euro, spre satisfacția marilor evazioniști.

Actul normativ a fost contestat de opoziție și de instanța supremă, dar cei nouă judecători, de inspirație „divină”, de la Curtea Constituțională au respins sesizările, pe motiv că legea face trecerea spre „teoriile moderne” ale dreptului, care au ca obiectiv principal recuperarea prejudiciului, nu condamnarea făptașilor.

Marcel Ciolacu, „faraonul” PSD la momentul respectiv, și-a apărat cu eleganță, dar ferm, bijuteria legislativă, afirmând că pe el nu-l interesează decât să recupereze banii care se cuvin bugetului de stat și nimic altceva — în niciun caz să bage oamenii la închisoare. Într-adevăr, președintele PSD avea mare dreptate în această chestiune; el nu fusese trimis în Parlament de cetățeni pentru a băga oameni la închisoare, ci pentru cu totul altceva: pentru a face legi bune, care să prevină comiterea de infracțiuni, care să servească poporul român și să fie respectate nu doar dintr-un sentiment de datorie cetățenească, nu doar făcând apel la trezirea conștiinței morale, ci pentru că, altfel, există o pedeapsă aspră și de neevitat.

Legea a fost promulgată de președintele României și publicată în Monitorul Oficial al României la 10 mai 2024; ea reprezintă o adevărată „invitație la hoție”, o amnistie mascată care-i scapă de închisoare pe marii evazioniști, care preferă — bineînțeles — să plătească doar dacă sunt prinși, restul rămânând în buzunarul lor de negustori cinstiți.

Cu doar un an înainte, în 2022, ANAF sesizase organelor de urmărire penală 432 de cazuri pentru prejudicii cauzate statului în valoare totală de 1,03 miliarde de lei, cu o medie de 500.000 euro, ceea ce înseamnă că, potrivit modificărilor aduse de Parlament, au scăpat de pedeapsa cu închisoarea aproape toți cei care au comis acte de evaziune fiscală, procesele nefiind încheiate.

O floare și doi grădinari

În „Epoca de Aur”, într-o perioadă marcată de restricții și lipsuri — frig, raționalizare, privațiuni —, în România se contura un veritabil fenomen cultural: filmele indiene. Acestea ofereau publicului o evadare într-o lume exotică, colorată și plină de emoție, bucurându-se de o popularitate uriașă și atrăgând milioane de spectatori în sălile de cinema.

Un exemplu emblematic este Ek Phool Do Mali („O floare și doi grădinari”), o melodramă despre o femeie prinsă între două destine, care a impresionat profund publicul român și a rămas, pentru generații întregi, în memoria colectivă, asociată cu nostalgia și emoția acelor vremuri — un simbol al cinematografiei romantice indiene.

Parafrazând metaforic acest titlu, „floarea” poate fi văzută astăzi ca fiind Legea 126/2024, prin care se dă liber evazioniștilor să prejudicieze bugetul statului cu suma de până la un milion de euro fără a fi pedepsiți cu închisoarea, iar „cei doi grădinari” — ca actorii politici care au „sădit-o” în mijlocul poporului nostru, adică președinții PSD și PNL.

În această interpretare, răul făcut binelui comun de floarea celor doi grădinari români (nu indieni) este imens; să nu fi știut, oare, cei doi „faraoni” ce fac?
Să nu fi știut că natura umană nu poate fi schimbată și că singurul lucru care împiedică oamenii să fure este frica de pedeapsă?
Să nu fi știut că ponderea moralei în viața de zi cu zi este departe de a avea un rol dominant, că, atunci când omul se confruntă cu aspirația de a asigura o viață confortabilă și îndestulată pentru el și familia lui, de a elimina pericolele sociale, când intră în conflict cu visul lui de a fi bogat și faimos, valorile morale sunt plasate la coada listei, își pierd orice… valoare?

Să fi cunoscut ei, oare, din istorie, lozinca nazistă „binele comun trece înaintea binelui individual” (punctul 20 al Platformei NSDAP din 24 februarie 1920) și să fi considerat că, astăzi, drepturile omului impun categoric ca cele două valori să fie inversate pe o scară ierarhică, binele individual trecând înaintea binelui comun?

Să nu fi fost la curent cu mitul lui Gyges, cu morala care se desprinde din povestea spusă de Glaucon, conform căreia oamenii, fie ei cinstiți sau nu, dacă au posibilitatea de a fura sume imense de bani din avutul comun, fără să fie pedepsiți în niciun fel, vor face toți același lucru: vor încălca legile pentru binele propriu? Este posibil ca cei doi politicieni de marcă, președinți de partid, să nu-l fi citit pe Platon, să nu fi citit Republica, cea mai importantă scriere a lui?

Oricum ar fi fost, prin această lege care legalizează fărădelegea, care transformă evaziunea fiscală într-o afacere deosebit de rentabilă, parlamentarii PSD și PNL s-au comportat din nou precum oile pe care le păștea Gyges pe câmpiile Lidiei, dar niște oi bine hrănite, bine îmbrăcate și foarte bine plătite de la bugetul statului. Ordinul dat de cei doi politicieni, de la înălțimea funcțiilor semidivine pe care le ocupau, de „faraoni” ai PSD și PNL, a fost clar, ferm, având caracterul unui mit — iar miturile, după cum spune Georges Sorel, nu se contestă. Nici nu fusese bine depus în Camera Deputaților proiectul legii pentru combaterea evaziunii fiscale (!!!), că cei 182 de deputați ai puterii l-au și votat, transformându-l în viitoarea Lege 126/2024, legea Ciolacu-Ciucă!

Un experiment eșuat

Prin Legea 126/2024, cei doi președinți de partid au pus la dispoziția marilor evazioniști – români și străini – un inel magic care a produs un efect contrar celui „dorit” de inițiatorii legii; prejudiciul cauzat bunului comun de această lege este imens, deoarece, pentru fiecare evazionist prins și scăpat de închisoare prin cauza de nepedepsire, alți o sută sunt încurajați, invitați să încalce legea, să fure liniștiți, fără griji și fără a fi prinși vreodată.

Raportul de activitate al ANAF pentru trimestrul întâi din 2025 constată o creștere cu aproape 240% a numărului de acte de sesizare a organelor de urmărire penală de către evazioniști, la o majorare de doar 10,8% a numărului de contribuabili verificați. Deoarece cauza de nepedepsire acționează în toate fazele, urmărirea penală este, de departe, preferata infractorilor, deoarece speranța și credința că, până la urmă, vor putea „rezolva” problema într-un fel, fără a restitui suma furată, sunt mai mari decât frica de penalitățile care cresc pentru fiecare fază – 15% în faza administrativă, 25% în faza de urmărire penală, 50% în cursul judecății preliminare și 100% în cursul judecății în apel. Cu alte cuvinte, merită să riște; este un pariu pe care ei sunt convinși că îl pot câștiga. Cazurile în care evazioniștii aleg să returneze banii datorați statului în etapa administrativă, la sfârșitul controlului fiscal, sunt nesemnificative, putând considera, practic, că nu există.

Cuplul politic format din onorabilii președinți ai PSD și PNL a uitat faptul că  pedeapsa nu este un detaliu juridic, ea este fundamentul civilizației, pilonul de bază al ordinii sociale. Ea nu există pentru a răzbuna sau pentru a reeduca, ci pentru a preveni, pentru a pune o limită acolo unde dorința nu are limite, pentru a spune: „până aici”. Scoate această limită și totul se prăbușește, pentru că omul, lăsat singur cu puterea și fără frică de consecințe, nu devine mai bun — dimpotrivă.

Platon a pus omenirea în fața unui test moral absolut: ce faci atunci când nu mai există pedeapsa? Iar România a răspuns, nu prin filosofie, ci prin lege, răspunsul fiind dureros de clar: nu există om care să reziste inelului lui Gyges, atât mai puțin un politician.

Cutia de pantofi

Unul dintre efectele colaterale ale Legii 126/2024 se manifestă în prezent cu o deosebită putere, provocând panică în straturile superioare ale societății: lipsa cu desăvârșire a cartonului de pe piață! Cererea de carton pe piața românească a depășit cu mult posibilitățile de producție, iar importurile au devenit din ce în ce mai dificile din cauza celor două războaie moderne care se desfășoară simultan.

În data de 31 martie 2026, un înalt funcționar public al statului român, fost șef de cabinet al „faraonului” PSD, timișorean ca și acesta, a fost reținut de DNA pentru luare de mită, după ce fusese urmărit luni de zile. Acasă la el, polițiștii au găsit o jumătate de milion de euro, înghesuiți în cutii de pantofi — imaginea perfectă a unei corupții primitive, aproape obscene în naivitatea ei. Nu mai vorbim despre mecanisme sofisticate, despre offshore-uri sau inginerii financiare complicate. Vorbim despre bani înghesuiți în carton, ca într-un bazar balcanic, în mijlocul unei capitale europene. Iar pentru fiecare cutie de pantofi înțesată de bani, descoperită de organele abilitate ale statului român, alte sute de cutii de pantofi stau ascunse, fără a mai fi descoperite vreodată.

Efectul legii Ciolacu–Ciucă asupra cutiilor de pantofi din România poate fi asemuit cu cel al unui cataclism nuclear asupra unei civilizații; acestea au dispărut aproape complet din magazine, nu se mai pot găsi decât cu mari intervenții, iar prețul lor crește mai abitir decât prețul motorinei la pompă, chiar și după epocala realizare a politicienilor români de a scădea acciza cu 30 de bani/litru. Grămezi uriașe de pantofi se pot întâlni la tot pasul în cartierele selecte ale marilor orașe din România, pantofi ieftini, cumpărați doar pentru cutiile de carton și apoi aruncați la fără nicio ezitare.

Pentru că, potrivit legii Ciolacu–Ciucă, dacă ești prins furând, nu mai faci închisoare, ci ți se solicită, politicos, să returnezi banii furați și atât. Adică, în termeni simpli: dacă ai pierdut, returnezi miza. Dacă ai câștigat și nu te-a prins nimeni, rămâi cu prada și, în plus, un cetățean obișnuit, corect, muncitor, fără pedeapsă, fără cazier, curat ca lacrima, gata să o iei de la capăt, să repeți fapta.

Prin această lege, pentru fiecare milion de euro recuperat de stat, alte zeci de milioane sunt deturnate din drumul lor spre bugetul de stat, fiind înghesuite în cutiile de carton ale infractorilor care aparțin clasei politice sau conectați la această categorie profesională.

România are acum o lege, Legea 126/2024, care îți oferă, în cazul în care ai posibilitatea să furi între 100.000 și 1.000.000 de euro din bunul comun al poporului român, un inel magic, o soluție extremă pentru a scăpa nepedepsit, aflată mereu la îndemână, valabilă atât în faza administrativă — la sfârșitul controlului fiscal —, cât și în faza urmăririi penale sau faza de judecată; „meritul” pentru acest lucru revine exclusiv celor doi „faraoni” ai PSD și PNL, care au dezincriminat, în fapt, evaziunea fiscală dacă prejudiciul este plătit.

Conform naturii umane, tentația există în fiecare dintre noi; diferența nu este între cei care ar fura și cei care nu ar fura, ci între cei care pot și cei care nu pot fura, între cei care riscă și cei care se tem de consecințe, de pedeapsă.

Politicienii sunt primii care cad, pentru că ei nu doar că au acces la „inel” — ei îl și creează. Ei scriu regulile jocului, ei decid dacă există sau nu pedeapsă și, inevitabil, își construiesc propria invizibilitate. Când legea îți spune că furtul nu te costă decât dacă ești prins și nici atunci prea mult — doar să înapoiezi banii furați —, când ai la dispoziție această variantă atât în faza administrativă, cât și în cea judiciară, tentația devine politică de stat. Nu mai vorbim despre corupție, vorbim despre un sistem care o încurajează.

Fiul Omului

Testul lui Gyges nu a fost trecut de nimeni, niciodată. Nici de păstorul din poveste, nici de regii istoriei, nici de oamenii simpli și, cu siguranță, nici de politicieni. Diferența este că, în timp ce Gyges avea un simplu inel, România are astăzi o lege. O lege care spune, în esență, că poți fi invizibil — nu pentru că nu te vede nimeni, ci pentru că nu mai contează dacă ești văzut.

Și atunci, întrebarea nu mai este dacă vor mai exista cutii de pantofi pline cu sute de mii de euro. Întrebarea este: câte?

Este posibil ca cei doi „faraoni” care au condus PSD și PNL în anii 2024–2025 să regrete acum ideea pe care au avut-o, de a instituționaliza inelul lui Gyges prin inițierea și adoptarea Legii 126/2024. Din păcate, cei doi demnitari ai statului român fac parte dintr-o elită, cea a intelectualilor români de excepție; iar un intelectual nu este o persoană obișnuită, ci una persecutată de ideea că deține adevărul. Dacă adoptă o idee și se demonstrează că este greșită, intelectualul refuză categoric să recunoască că s-a înșelat, deoarece unul dintre principalele sale vicii este orgoliul.

Un frumos cadou de Paște pentru poporul român, din partea conducătorilor săi ar fi fost modificarea legii 126/2024! Oare la care Paște, îl va primi, dacă îl va primi vreodată?

P.S.
Există, totuși, cineva care ar trece întotdeauna testul lui Gyges; numai că el nu este om. Este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu! Fiul Omului! Paște fericit!

sursă: mariusniculescu.ro