Autor: Octavian Hoandră
Sunt momente în viața unui jurnalist, – chiar a unui mediocru, așa cum sunt eu -, în care acesta nu mai înțelege, privind scena publică, (scenă care a devenit în bună măsură chiar propria lui viață), cum a fost ea, moment după moment, năpădit de mizeria acestor politicieni, care au pătruns atât de adânc în interstițiile existenței sale.
Am recitit deunăzi un text minunat al lui Jean d’Ormesson – ”Train de ma vie” – Trenul vieții mele.
„La naștere urcăm în tren și ne întâlnim cu părinții noștri. Credem că vor călători mereu alături de noi, dar într-o gară ei coboară, lăsându-ne să continuăm drumul singuri. Pe parcurs, alte persoane urcă în tren — frați, prieteni, iubiri, copii — și fiecare dintre ei va coborî, mai devreme sau mai târziu, lăsându-ne cu dorul lor.”
E o imagine atât de simplă și atât de adevărată, încât doare. Călătoria asta, în care tot urcă și coboară oameni, n-are nici anunțuri clare, nici hărți. Doar sunetul metalic al roților care se repetă ca o bătaie de inimă. Unii se așază lângă tine pentru o vreme și-ți par veșnici, alții se ridică brusc, fără o vorbă, și dispar în zgomotul gării.
Mi-am dat seama că n-am știut niciodată să privesc îndeajuns chipurile celor care au coborât. Poate pentru că am fost mereu preocupat de următoarea oprire, de următorul loc liber de lângă fereastră. Dar viața nu-ți mai dă bilete retur. Câteodată mă gândesc că trenul merge singur, că nimeni nu-l conduce. Că toate opririle, toate despărțirile și întâlnirile au fost scrise undeva, demult, pe o hartă invizibilă. Și totuși, uneori, într-un reflex al inimii, aș vrea să trag semnalul de alarmă, să opresc pentru o clipă trenul și să cobor acolo unde am fost fericit. Dar trenul nu oprește niciodată exact unde vrei. Trenul merge în continuare, iar în geam se reflectă doar chipul meu.
Citiți textul integral pe EVZ.ro!
sursă: evz.ro
