(transcrierea pamfletului „Omul Zilei” din emisiunea “Ce-i în Gușă, și-n căpușă!”, de la GOLD FM)
Autor: Cozmin Gușă
Mircea Lucescu este un fost mare jucător și căpitan al Naționalei de fotbal și-al lui Dinamo, în ceea ce mă privește eu am aflat despre el acum 45 de ani când, din postura de antrenor al unei echipe așa-zise muncitorești, Corvinul Hunedoara, reușea să pună probleme mari echipelor departamentale Steaua și Dinamo, respectiv Universității Craiova, cele ce dominau campionatul nostru în comunism. Tatăl meu mi-a explicat cât de mare este performanța lui prin această prismă, zicându-mi și că Lucescu era cel mai inteligent dintre foștii fobaliști de națională, doar el și Cornel Dinu fiind dintre cei ce citeau cărți. Și dacă-i știți sau nu cariera excepțională de antrenor, v-ați obișnuit ca Lucescu să fie în ultimele decenii ”cel cu care ne mândrim”, un fel de carte de vizită pentru performanțele trecute ale fotbalului nostru.
Lucescu a fost ofertat de multe ori ca să preia Naționala de fotbal a României, pe care a condus-o foarte bine acum 40 de ani, dar el a refuzat mereu, câștigurile financiare incomparabile de la marile echipe pe care le-a condus, la pachet cu atmosfera de maidan și corupție din fotbalul românesc, i-au argumentat refuzurile constante. Plecarea lui Edi Iordănescu, la pachet cu un alt refuz, al lui Gică Hagi, l-au readus pe Lucescu în prim-plan și, deși eu nu credeam, a acceptat marea provocare de a antrena Naționala, acum când tocmai a împlinit 79 de ani. El nu crede în minuni, e conștient de valoarea reală a lotului nostru de fotbaliști, dar are meritul că a acceptat provocarea, dar și marele risc, mai ales la final de carieră și-atunci când, ca om, devii extrem de zgârcit cu timpul pe care-l mai dedici altora, și nu celor apropiați.
Mircea Lucescu apare deci ca unul ce înțelege să-și facă datoria, iar asta deja e ceva foarte important într-o țară unde mai toți fug de răspundere, merită așadar respectul nostru pentru exemplul pe care-l dă, închei cu ”Bravo Lucescu!” și ”HAI ROMÂNIA”!
