Este practic imposibil să găsești o logică într-un univers geopolitic irațional, în care nimic nu are importanță, iar hegemonul este complet scăpat de sub control. Și totuși, persistăm.
„Singura artă pe care prințul trebuie să o stăpânească perfect este arta războiului.” — Machiavelli
„Războinicul suprem câștigă fără să lupte.” — Sun Tzu
Se presupunea că aceasta este liniștea dinaintea furtunii. Momentul în care mafia Epstein urma să curteze țările din Sud reunite la New York pentru Adunarea Generală – comatoasă – a Organizației Națiunilor Unite și să le seducă prin diverse „cadouri”, deturnându-le astfel atenția de la Marea Prăbușire iminentă și de la ritmul frenetic al prăbușirii Pax Americana.
Să trecem la ziua de miercuri, când a avut loc prima sesiune a dezbaterilor Adunării Generale a ONU, în cadrul căreia Neo-Crassus/Neo-Caligula/Goldfinger/Micul psihopat ar urma să țină un discurs.
În aceeași zi, el urmează să se întâlnească cu șeicii petrolului din Golf, într-un demers care s-ar putea transforma într-un soi de pact sinucigaș.
Apoi, vineri, Xi Jinping însuși se va deplasa în Statele Unite pentru o vizită oficială de stat. Scânteile (invizibile) nu vor lipsi.
Toate acestea ar trebui să garanteze că noua ofensivă dementă, aproape inevitabilă, împotriva Iranului și a Axei Rezistenței va fi amânată cu câteva zile.
Dar isteria a revenit atunci în prim-plan, în timp ce actorii imperialiști panicați s-au confruntat cu fapte surprinzătoare de pe teren, de la oprirea totală a exporturilor de petrol saudite până la „burn, baby burn” pe aeroportul din Riad.
Aici se aude zgomotul asurzitor al gândacilor care fug în grabă. Se pare că își dau seama că atacarea din nou a Iranului acum este mai mult decât periculoasă, deoarece escaladarea ar fi complet incontrolabilă – iar, pentru a pune capac, Teheranul ar putea lichida șeicii petrolului, îngroziți de moarte.
Prin urmare, gândacii au descoperit pe propria piele că, indiferent ce s-ar întâmpla, Iranul este sortit să devină puterea hegemonică în domeniul petrolier al Golfului Persic.
Atunci, Pakistanul și Turcia – ceilalți doi membri ai deosebit de îndoielnicei Alianțe de Apărare de la Mecca – au intrat în panică simultan, promițând să apere Arabia Saudită, inclusiv prin forță armată.
Pentru a pune lucrurile în context, să-l ascultăm pe purtătorul de cuvânt al Ansarallah, Mohammad Al-Bukhaiti:
„Pe Dumnezeu, dacă Turcia sau Pakistanul se implică, îi vom lovi cu mână de fier. Și, așa cum punem astăzi Arabia Saudită la respect, îi vom pune și pe ei la respect.”
Acesta a fost sfatul politicos al seniorului al-Bukhaiti. Cel mai tânăr, Hussain, jurnalist, s-a arătat mult mai radical: dacă Pakistanul atacă Yemenul, acesta din urmă nu va permite niciunui vas comercial pakistanez să traverseze Marea Roșie. Va lansa un atac direct asupra Pakistanului și va considera Pakistanul un aliat sionist.
Cum se fisurează Casa Saud
Acum escaladarea are loc în toate direcțiile. „Șocul și groaza” energetice sunt iminente. Toate rezervele-tampon au fost epuizate: rezervele strategice de petrol americane (SPR), oleoductul saudit Est-Vest (pentru cel puțin o lună, poate chiar mai mult) și reducerea metodică și masivă a importurilor de petrol de către China.
Nu mai rămâne decât Fujairah, în Emiratele Arabe Unite, care procesează doar 2 milioane de barili pe zi. Dar dacă Statele Unite atacă Axa Rezistenței, și aceasta va dispărea într-o clipă.
Arabia Saudită nu mai poate exporta nici petrol, nici gaze. Prin urmare, nu mai există decât o singură ieșire pentru neîndemânaticul și solitarul factor de decizie MbS: capitularea. Acceptarea condițiilor Yemenului. Și este de așteptat ca acordul să includă cele trei provincii sudice furate de britanici și cedate saudiților în 1934.
A nu capitula înseamnă că dinastia Saud are doar o șansă infimă de supraviețuire.
Alastair Crooke, în cea mai bună formă a sa, a surprins perfect situația. Campania fulgerătoare a Ansarallah și a Forțelor Armate Yemenite a fost planificată în urmă cu nu mai puțin de șapte ani. Sanaa adoptă o viziune pe termen foarte lung. Yemenul își însușește astfel pe deplin procesul, dar cu un deznodământ perfect aliniat celui al Teheranului.
Există o paralelă izbitoare cu Afganistanul de acum cinci ani – o poveste pe care am urmărit-o în detaliu. Guvernul-marionetă al lui Ghani de atunci s-a prăbușit în doar zece zile, grație muncii răbdătoare de conectare a triburilor paștune, desfășurată sub coordonarea generalului Soleimani.
Astăzi, același proces implică lideri tribali arabi. Este ușor de vândut. Statul „saudit”, acest produs hibrid, a fost construit în jurul unui nucleu wahhabit ultrasectar, format din beduini analfabeți, crescători de cămile, cu o singură familie care monopolizează banii, puterea politică și toate deciziile.
Multe dintre cele aproximativ 100 de triburi nu vor avea nicio dificultate în a se alătura unui proces menit să integreze Regatul în ceea ce am putea numi complexul Iran-Ansarallah. Își vor recâștiga controlul asupra petrolului lor. Arabia nu va mai fi redusă la statutul de substitut american al puterii persane, iar aceasta va însemna sfârșitul rentei pentru companiile petroliere americane. China nu poate decât să aprobe această viziune.
Șeicii petrolului și-au ales tabăra
Sanaa a transmis într-adevăr Statelor Unite, prin intermediul Omanului, un mesaj limpede. Yemenul va ataca doar marina saudită – și nu marina americană sau internațională. Acest lucru este valabil atât timp cât Washingtonul nu atacă Yemenul. Totuși, dacă acest lucru s-ar întâmpla, Yemenul va distruge baza americană din Djibouti, indispensabilă pentru supravegherea întregului Corn al Africii.
Întrebarea-cheie este acum dacă Statele Unite – și pactul de la Mecca – au abandonat cu adevărat Arabia Saudită. Sau dacă este vorba pur și simplu despre o perdea de fum a realinierii, care precedă un atac concertat – inclusiv din partea CCG – împotriva Ansarallah.
Dacă acest lucru se va întâmpla, Teheranul a transmis clar că va lovi țintele militare și comerciale americane din întregul Golf, în special în Emiratele Arabe Unite și în Arabia Saudită, precum și până în Irak.
Generalul-maior Mohsen Rezaee, secretar al Consiliului Suprem de Securitate Națională al Iranului și reprezentant personal al Liderului Mojtaba Khamenei, a rezumat situația într-o singură frază:
„I-am invitat [pe membrii CCG] la reuniunea de la Salalah [din Oman]… iar ei au răspuns organizând o reuniune secretă în Germania cu Comandamentul Central american și Israelul.”
Totul este aici. Iranul i-a invitat pe șeicii petrolului din CCG la o masă regională comună. CCG a preferat masa Washingtonului și a Tel Avivului.
Rezaee a explicat, de asemenea, modul în care Iranul și-a îmbunătățit rachetele supersonice, trecând de la Mach 6 la Mach 10, și-a consolidat războiul electronic și apărarea antiaeriană și este acum capabil să lovească nave americane oriunde în – îndepărtatul – Ocean Indian.
Și apoi există acea rachetă antinavă care se divide în 80 de proiectile, testată – cu succes – asupra unui portavion american. Pentagonul păstrează tăcerea în această privință.
Rezaee, din mai multe puncte de vedere, a recomandat politicos marinei americane să plece – adică să părăsească Oceanul Indian – înainte să izbucnească noi scântei.
Aici intervine din nou tânărul al-Bukhaiti din Yemen:
„O escaladare majoră din partea Arabiei Saudite este așteptată în zilele următoare… Aceasta se va confrunta cu o ripostă surpriză care îi va face pe Arabia Saudită și pe aliații săi să uite că au pierdut Mocha și Bab al-Mandab.”
Este posibil ca mafia Epstein să fi planificat o operațiune pe cont propriu în Yemen, pentru a descoperi în cele din urmă că Iranul și Yemenul merg mână în mână.
Respectați condițiile Iranului. Altfel…
Teheranul și-a transmis noile condiții Statelor Unite prin intermediul Qatarului, chiar în timp ce Rezaee continuă să califice „respectabilul guvern pakistanez” drept un partener de consultare de încredere.
Aceste condiții includ deblocarea activelor înghețate și încetarea blocadei navale impuse de Trump. Rezaee a vorbit despre șapte condiții, dar a dezvăluit doar șase. Lista nu cuprindea „ridicarea sancțiunilor economice”. Primul punct făcut public este „încetarea războiului pe toate fronturile”.
Este exact ceea ce figura în fruntea protocolului de acord „născut mort” din iunie.
Acesta conținea deja clauze privind exporturile de țiței și, în special, una care interzicea impunerea unor noi sancțiuni.
Urmează problema reciprocității în ceea ce privește strâmtoarea Ormuz. Aceasta face parte din strategia de negociere a Teheranului. Rezaee a declarat că Iranul este „la doi pași” de a anunța un acord de gestionare a strâmtorii Ormuz cu Omanul, care ar putea necesita aprobarea regională.
Potrivit Tasnim, acest acord reprezintă „un pas către exercitarea de către Iran a suveranității sale asupra strâmtorii”. În paralel, ministrul Afacerilor Externe, Araghchi, i-a declarat omologului și partenerului său Wang Yi, la Beijing, că Iranul „a încheiat un acord cu Omanul pentru deschiderea strâmtorii”. Apoi, Ghalibaf a reiterat duminică faptul că strâmtoarea Ormuz va rămâne închisă până când condițiile Iranului vor fi îndeplinite.
Răspunsul Washingtonului, duminică, a fost o retorică dementă – ca de obicei. „Neo-Crassus” a declarat pentru Fox News că se află în „modul decizional”. Apoi a scos o gafă intergalactică: se află în proces de a decide „dacă și când voi arunca în aer întreaga națiune”.
Inutil să comentăm.
În esență, dispune de trei opțiuni. 1. Noi lovituri. 2. Să lase Iranul să „putrezească” din punct de vedere economic (acesta este planul pentru moment). 3. Un acord. Într-o sclipire de bun-simț, a declarat, de asemenea, că este „probabil dispus” să se întâlnească cu președintele Pezeshkian în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite.
Forțele armate iraniene, la rândul lor, au afirmat că dispun de informații potrivit cărora Washingtonul ar fi decis, „cu acordul unor țări din regiune”, să reia operațiunile și au amenințat cu „lovituri neîncetate, eficiente și dureroase”.
Mai general, Pakistanul a afirmat că nicio ripostă militară nu este luată în calcul în ceea ce privește Yemenul. Turcia „nu dorește să intre în luptă”. Purtătorul de cuvânt militar pakistanez s-a angajat, totuși, să meargă „până la capăt”, iar Ministerul Afacerilor Externe a confirmat „anumite desfășurări” în cadrul Alianței de Apărare de la Mecca. Surse din Islamabad jură că este doar o punere în scenă: Pakistanul nu își poate permite să fie atras într-un război împotriva Ansarallah.
Nodul problemei constă în faptul că mafia Epstein pur și simplu nu își poate permite să nu acționeze. Gândiți-vă la gravitatea situației: este deja incapabilă să controleze prăbușirea monetară, distrugerea lanțului de aprovizionare cu alimente și penuria generalizată de petrol și motorină. Prin urmare, are nevoie de tactici de diversiune de amploare.
Între timp, impulsul revoluționar din Yemen accelerează calendarul care conduce către confruntarea decisivă, în timp ce Iranul se străduiește să garanteze un dezastru definitiv pentru „Neo-Crassus/Goldfinger/Psycho” pe termen mediu, perfecționându-și totodată noua doctrină ofensivă, și anume să fie pregătit să lovească preventiv la cel mai mic semn de nemulțumire din partea Statelor Unite.
Este practic imposibil să găsești o logică într-un univers geopolitic irațional, în care nimic nu are importanță, iar hegemonul este complet scăpat de sub control. Și totuși, persistăm.
Suntem cu toții prinși în furtuna (care se apropie).
sursă: ssofidelis.substack.com
