Plouă la Moscova.
Trecătorii mișună prin aeroport, iar noi vorbim despre învierea lui Lazăr.
– Bem o cafea, Părinte?
– N-avem ruble, Meștere. Ăștia primesc doar ruble.
Dar ce-avem noi?
– Suntem capitaliști, Părinte! Ceara ei de viață!
De peste douăzeci de ani, Dorel Vișan a ieșit din masonerie. A fost o rătăcire a vieții lui, pe care o regretă în tăcere. Astăzi, s-a dat ordin pe unitate să fie atacat.
– Ce-i, Părinte? Iar nu ești de-acord cu mine?
– Nu-s de-acord, Meștere. Dar mai povestim, că drumul e lung.
Niciodată nu am simțit atât de greoi drumul către Țară. Am mers în gura lupului și ne-ntoarcem în gurile flămânde ale altor fiare.
– N-ai zis dumneata, Părinte, c-așa va fi? Ce te miri acum?
– Am știut. Dar tot greu este.
– Hai să-i iertăm, Părinte! Că-s ai noștri.
– Îi iertăm, Meștere. Dar de ce lăcrimați?
– Nici nu știu. Îmi pare rău că mi-a-nghețat via. S-a dus toată munca. Anu’ ăsta-i fără struguri. Dar știi cum e cu corăbiile, că se scufundă nu din cauza valurilor care le-nconjoară, ci din cauza apei care intră-n ele.
Am vorbit la Moscova despre România, despre rostul poporului nostru în istoria acestei părți de lume, despre Țara de dincolo de Prut, despre Tezaur, despre demnitate. Nu ne-am arătat viteji în spatele tastaturilor, nici n-am pornit războaie în subsoluri de website, ci i-am privit în ochi pe cei mai temuți oameni ai planetei. Și le-am cerut pace.
– Rău e, Părinte, când nu ai tată. Dacă și mama vine-acasă cătră ziuă, cine mai face sendvișurile?
Scuipați-ne, pentru că suntem proști și merităm! Când veți înțelege ce am făcut pentru voi, va fi prea târziu, pentru că ne-ați călcat în picioare.
Te iubim, România, cu tot cu giulgiurile îngropării tale și cu mormântul tău săpat în stâncă!
Pr. Ciprian Mega
