Autor: Petru Romoșan
Istoria recentă, cea de după 1948, anul fondării statului Israel, contează mai mult probabil decât istoria recentă a oricărei alte regiuni a lumii. Istoria recentă a regiunii, cea a ultimilor 80 de ani, e mereu vie, prezentă, revizitată de toți participanții la interminabilul conflict care face neîntrerupt prima pagină a ziarelor de pretutindeni, mai ales din Occident și din lumea arabo-musulmană.
David Ben Gurion, președintele Consiliului reprezentativ al Evreilor din Palestina (Knesset), șeful executiv, a proclamat creerea statului Israel pe 14 mai 1948, după votul din 29 noiembrie 1947 la Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) care statua sfârșitul mandatului de protectorat britanic și prevedea creerea unui stat evreiesc pe 53% din teritoriul Palestinei, a unui stat arab pe 43% din teritoriu și o zonă internațională de 2% pentru Ierusalim și Bethleem (corpus separatum). 32 de țări au votat “pentru”, 13 “contra” și 10 s-au abținut.
Războiul dintre evrei și arabi a început a doua zi după votul de la O.N.U. și, iată, nu s-a încheiat până astăzi. Și probabil o să mai dureze și o să devină existențial, inclusiv pentru Israel. Deci la 14 mai 1948, ultima zi a mandatului britanic, președintele Agenției evreiești, David Ben Gurion, proclamă independența statului Israel și devine primul Prim Ministru.
“Țările arabe vecine susținute de Liga Arabă i-au declarat Israelului imediat război. Israelul a înfruntat armatele Transiordaniei, Egiptului, Siriei, Irakului și Armatei de eliberare arabe pusă pe picioare de Liga Arabă (Arabia Saudită, Irak, Transiordania, Egipt, Siria, Liban, Yemen) în timpul războiului israelo-arab din 1948-1949” (Wikipedia, 05.10.2024).
În 1897 la Basel, la inițiativa lui Theodor Herzl (1860, Budapesta – 1904, Austria), Organizația sionistă mondială și-a stabilit intenția de a construi o casă pentru poporul evreu în Palestina, teritoriu pe care îl considerau al lor, cu probe “indiscutabile” în Vechiul Testament. Herzl este de asemenea fondatorul în 1899 a Fondului de implementare evreiească, dedicat cumpărării de pamânt în Palestina (parte a Imperiului Otoman), pentru agricultorii evrei.
“Declaratia Balfour” din 1917 este o scrisoare deschisă din 67 de cuvinte, datată 2 noiembrie 1917, este semnată de Arhur Balfour, secretar de stat britanic la Ministerul Afacerilor Externe și este adresată lui Lionel Walter Rothschild, finanțatorul mișcării sioniste. Marea Britanie se declară favorabilă stabilirii unui cămin național pentru poporul evreu (“national home for the Jewish people”). În scrisoare se precizează că acest proiect nu trebuie să dăuneze drepturilor civile și religioase ale comunităților nonevreiești prezente în Palestina (Wikipedia, 05.10.2024).
Multe state arabo-musulmane nu recunosc nici astăzi statalitatea Israelului, numesc Israelul “entitate sionistă”, doar Egiptul și Iordania, dintre vecinii săi, au tratate prin care se recunosc reciproc cu Israelul. 32 de tări membre O.N.U. nu recunosc nici astăzi statul Israel. Pe lângă Egipt și Iordania mai recunosc statul Israel Qatarul și Organizația pentru Eliberarea Palestinei.
Israelul a fost mai întâi folosit de Imperiul Britanic pentru a controla lumea arabo-musulmană iar treptat interesul și “protectoratul” asupra statului evreu a fost preluat de S.U.A., în contextul mai larg al preluării Imperiului Britanic de către americani. În timpul președenției Lyndon B. Johnson (președinte 1963-1969), succesorul lui John F. Kennedy, începând cu obținerea de Israel a armei nucleare (asistență franceză) dar mai ales după războiul de 6 zile de Iom Kipur, 1967, Iseraelul a devenit “portavionul” american în Orientul Apropiat.
Războiul de 6 zile a opus Israelul unei alianțe formată din Egipt, Iordania și Siria. Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sirai, Platoul Golan, Cisiordania și și-a mărit suprafața ocupată cu 50%.
În 1947, americanii au susținut Israelul la Națiunile Unite și au recunoscut statul Israel imediat după declararea independenței în mai 1948. (va urma)
