Satira, oricât de exagerată ar fi, nu reușește niciodată să se ridice pe deplin la nivelul realității.
Un exercițiu de imaginație
Să ne imaginăm că Giorgia Meloni, în calitate de prim-ministru, lansează o aplicație destinată nou-născuților, prin intermediul căreia guvernul virează câte 1.000 de euro pentru fiecare copil. Face acest lucru în mod oficial, prin intermediul unui site guvernamental și sub o denumire specifică: „Conto Giorgia”. Să presupunem că această campanie le promite părinților că suma respectivă va crește în funcție de performanțele istorice ale indicelui FTSE MIB – fostul MIB30 –, cu condiția ca banii să fie investiți pe piața bursieră. Să presupunem, de asemenea, că fondurile provin în mare parte din banii contribuabililor italieni și că inițiativa beneficiază de susținerea publică a elitei capitaliste a țării, printr-o declarație semnată de moștenitorii familiei Del Vecchio, Marina Berlusconi, Giovanni Ferrero, Francesco Gaetano Caltagirone și alții. O asemenea inițiativă ar ridica o problemă instituțională înainte de a deveni una politică. Articolul 97 din Constituție impune administrației publice să acționeze cu diligență și imparțialitate, iar asocierea economiilor nou-născuților cu un brand personal contravine ambelor principii.
În Statele Unite, acest scenariu nu este doar ipotetic. Conturile Trump (Trump Accounts), accesibile pe trumpaccounts.gov, funcționează din 4 iulie 2026 – o dată aleasă pentru a marca împlinirea a 250 de ani de la Declarația de Independență. Acestea au fost instituite prin One Big Beautiful Bill Act, semnat de Donald Trump în vara anului 2025: conturi de economii cu avantaje fiscale, reglementate de secțiunea 530A a codului fiscal federal. Trezoreria contribuie inițial cu 1.000 de dolari pentru copiii născuți în perioada programului-pilot, între 2025 și 2028, iar oricine altcineva poate adăuga bani: părinții, rudele, angajatorii, statele și persoanele fizice. În mod implicit, fondurile sunt investite într-un fond de indici administrat de State Street, SPDR S&P 500 ETF. Printre alternativele care vor putea fi selectate ulterior, Trezoreria a inclus fonduri de la BlackRock și Vanguard.
Lansarea a urmat ceremonialul previzibil. Din Biroul Oval, Trump a sunat clopoțelul care a marcat deschiderea ședințelor bursiere de la NYSE și Nasdaq, avându-i alături pe Michael și Susan Dell, care au promis o contribuție de 6,25 miliarde de dolari: câte 250 de dolari în conturile a 25 de milioane de copii sub zece ani, care locuiesc în zone în care venitul median nu depășește 150.000 de dolari. Președintele a glumit spunând că cei prezenți „nu fac acest lucru din acel motiv” și i-a îndemnat pe toți să cumpere un computer Dell. BlackRock, State Street, Visa și Mastercard se alăturaseră deja summitului organizat de Trezorerie, alături de Dell Technologies și familia Dell. Ideea de bază îi este atribuită finanțistului Brad Gerstner. Cei 1.000 de dolari din fonduri publice reprezintă capitalul inițial pentru deschiderea contului, în timp ce contribuțiile private au o importanță mai mică decât spectacolul mediatic din jurul lor.
Care este problema?
Este important să distingem între ceea ce este documentat și ceea ce ține de interpretare. Denumirea este un fapt verificabil: președintele în funcție își împrumută numele unui produs guvernamental, găzduit pe un domeniu oficial al administrației. Există precedente pentru politici denumite după anumite persoane, precum Roth IRA, care poartă numele senatorului William Roth. În acel caz, însă, persoana respectivă era un legiuitor, iar denumirea a rămas una colocvială. În schimb, „Obamacare” a apărut ca un acronim controversat și a fost adoptat abia ulterior. Aici, numele este oficial. Cetățenii primesc beneficiul în numele unui om, nu în temeiul unei legi, iar cu numai trei săptămâni înaintea alegerilor intermediare din 3 noiembrie, efectul acestei personalizări este departe de a fi neutru.
Lanțul intereselor este, de asemenea, bine documentat. BlackRock, State Street și Vanguard administrează fondurile dintre care familiile vor trebui să aleagă, în timp ce Visa și Mastercard prosperă datorită fluxurilor de plăți. Faptul că aceste companii obțin un avantaj comercial de pe urma inițiativei reprezintă o deducție și trebuie tratat ca atare. Rămâne însă cert că mărcile lor apar alături de cea a guvernului în materialele de promovare și că fiecare dolar depus în aceste conturi devine un activ administrat. La rândul său, Trezoreria nu își ascunde ambiția: Scott Bessent a descris măsura drept „cea mai mare fuziune din istorie între Main Street și Wall Street”, în cadrul conceptului Parallel Prosperity („Prosperitate paralelă”), în care cele două lumi ar urma să crească împreună.
Apoi există riscul, transferat de la guvern către familii. O mie de dolari lăsați timp de 18 ani, la un randament nominal anual de 7% – un scenariu teoretic, nu o prognoză –, ar ajunge la aproximativ 3.400 de dolari. O sumă utilă, dar care nu constituie o plasă de siguranță. Rezultatul va depinde de condițiile pieței în anul în care copilul ajunge la majorat, iar responsabilitatea va reveni familiei, nu celui care a făcut promisiunea. O promisiune bazată pe performanțele trecute ale unui indice vinde încredere, însă rezultatele anterioare nu garantează nimic.
Cea mai puternică obiecție trebuie luată în serios. Trezoreria prezintă aceste conturi drept o modalitate de a face visul american accesibil fiecărui cetățean, iar ideea de a oferi fiecărui copil un capital de pornire este justificabilă: deținerea de acțiuni este concentrată în rândul familiilor deja înstărite, iar un cont deschis la naștere îi aduce pe piață chiar și pe cei care, în alte condiții, nu ar fi ajuns niciodată să investească. Acest lucru demonstrează că ideea unui capital inițial este legitimă. Nu demonstrează însă că acesta trebuie să poarte numele președintelui, că sponsorii pot fi aceiași cu administratorii fondurilor sau că investițiile bursiere pot înlocui garanțiile pe care un stat al bunăstării ar trebui să le ofere indiferent de evoluția piețelor.
Cadavrul democrației
Ceea ce rămâne este judecata politică, care îmi aparține și nu se bazează pe fapte. Atunci când statul își asociază autoritatea cu numele unui singur om, încredințează promovarea celor care administrează economiile populației și le promite nou-născuților un viitor prin intermediul pieței bursiere, democrația trece în plan secund și încetează să mai fie principiul călăuzitor. A vorbi despre profanarea unui cadavru este o formulare dură, dar transmite ideea: retorica democratică continuă să circule, în timp ce bastioanele sale – caracterul impersonal al instituțiilor și separarea intereselor publice de cele private – sunt demontate unul câte unul. Cei care au exportat acest model timp de decenii, printr-o serie de intervenții, par să fi lăsat foarte puțin din democrație intact.
La recomandarea unui prieten, am văzut aseară Digger, un film distopic și grotesc, cu Goodman și Cruise în rolurile principale. Ieși din sala de cinema cu aceeași impresie: satira, oricât de exagerată ar fi, nu reușește niciodată să se ridice pe deplin la nivelul realității și nici măcar doi actori excelenți nu pot depăși caricatura care, între timp, a devenit o știre obișnuită.
sursă: strategic-culture.su
