ACASĂ LA IORGA
După o furtună aprigă ce a pus la pământ brazi falnici, acoperișuri de clădiri istorice și a distrus agoniseala multor oameni, la Sinaia răsare soarele. E o zi răcoroasă de iulie, iar Alina Mungiu-Pippidi ne așteaptă în curtea casei lui Nicolae Iorga, casă veche de la 1918, în stil românesc, cu cerdac și pridvor. Ne arată curtea peste care se înalță conifere seculare, ne poftește înăuntru, privim spre sobele decorate cu veverițe, mobile vechi cărora nu le mai găsește meșteri potriviți să le repare, iar de pe pereți „ne privesc” câteva tablouri ale celebrului om politic.
Ne așezăm pe o verandă, iar vorbele încep să curgă.
Imaginați-vă o sferă și că vă învârtiți în jurul ei. Lumina cade ba din stânga, ba din dreapta, ba de sus ori jos, oblic sau perpendicular. Așa reușești să-i vezi luminile, nuanțele, umbrele, bucuriile, neîmplinirile unui om, poate văzându-l ca un glob, un tot unitar din care încerci să descompui părți într-un interviu care nici pe departe nu poate acoperi toată complexitatea ființei umane.
Alina Mungiu-Pippidi a crescut într-o casă cu observator astronomic, în Iași, la 10 ani citea Shakespeare, a absolvit Facultatea de Medicină ca șefă de promoție, s-a remarcat ca o voce importantă în societate imediat după Revoluție, a predat la Harvard, Stanford, Princeton și Oxford, este om de știință cu o pregătire academică fantastică, doctor în psihologie socială, jurnalist, politolog, publicist și, dincolo de multe titulaturi primite de-a lungul timpului, este un om cu un umor teribil.
Alina Mungiu-Pippidi: peste 15 cărți publicate; peste 100 de articole științifice; peste 30 de țări în care a lucrat sau colaborat în proiecte internaționale [Banca Mondială, Comisia Europeană, Transparency International, UNDP (Programul ONU pentru Dezvoltare)]; peste 3 decenii de implicare activă ca analist politic, activist civic, coordonator de proiecte anticorupție.
Cine e Alina Mungiu-Pippidi în propria-i descriere?
„Eu sunt o persoană cu multiple posibilități în viață, pentru că am avut încă de la început mai multe talente neobișnuite. Puteam, în același timp, să fac lucruri artistice și să fiu bună și la matematică, iar alegerile care au survenit în viața mea au fost generate de anumite circumstanțe.
Am fost constrânsă să mă duc la Facultatea de Medicină, pentru că sub Ceaușescu nu exista nicio altă posibilitate în România. Se desființaseră Psihologia, Sociologia, iar Științele politice nu existau. Câștigasem Olimpiada națională de istorie, puteam să intru fără admitere la Istorie. Părinții mei mi-au spus că acolo e numai politică, că nu voi face nimic decât să-l citez pe Ceaușescu. A fost consens în familie, iar această alegere a fost destul de importantă în viața mea.
Odată ce te profilezi ca un om de știință, e destul de greu să ieși din acest profil. Mintea îți este formată într-un anumit fel.
Revoluția m-a eliberat și m-a trimis în alte direcții.
A doua alegere importantă a fost plecarea din România. Am avut nenumărate posibilități să plec.
Prima oară când am fost la Harvard, puteam să optez să rămân și să fac al doilea doctorat la ei; pe primul îl făcusem în România, în psihologie socială.
Mai întâi am fost la Harvard cu o bursă Fulbright, la Științe Politice. Universitatea asta a fost bună cu mine. Tot ei mi-au întins o mână când eu am provocat un scandal cu reforma Televiziunii Române. Am schimbat complet orientarea. Aici (în România – n.r.) lumea era de partea războiului cu Iugoslavia, am întors pagina și am trecut pe orientare Occidentală. Televiziunea Română a acoperit războiul din Iugoslavia în armata trupelor neregulate ale Serbiei bosniace.
A fost o mare bătălie să scoatem țara din ghearele național-comunismului și m-a surprins că a revenit anul trecut, pentru că aș fi crezut că noi am câștigat bătălia asta mai demult. Uite că n-a fost chiar așa.
Miza transformării României era foarte mare. A fost un război pe care consideram că l-am câștigat prin intrarea în Uniunea Europeană. Atunci mi-am pus problema serios, fiind și o chestiune de vârstă, dacă vreau să am și o carieră, alta decât să conduc coaliția anticorupție. Construisem academic destul de mult, eram foarte publicată în străinătate”.
Alina Mungiu-Pippidi este absolventă a Facultății de Medicină din Iași, ulterior urmând studii în științe politice și comunicare.
OBLIGATĂ LA PERFORMANȚĂ
Alina Mungiu-Pippidi s-a născut la Iași, acum „o amintire îndepărtată”. Familia era refugiată din Basarabia. „Bunica mea și sora ei au scăpat de acolo, restul familiei a fost decimată de ruși, pentru că au făcut greșeala să rămână. Ele erau logodite cu ofițeri români, a existat o perioada de grație la pactul Ribbentrop-Molotov. Au plecat cu o cutie de bijuterii a mamei lor, care avea un hotel în Basarabia, nu era o femeie săracă. Cu aceste bijuterii au cumpărat casa de la Iași, care fusese a lui Constantin Stere, casă în care a apărut revista Viața românească. O frumoasă casă cu observator astronomic, dar care fusese destul de lovită în timpul războiului, cu un splendid parc, care apoi a fost naționalizat”.
În casa cu observator astronomic, ea și fratele ei, regizorul Cristian Mungiu, scriau lozinci pe cupolă.
„Era văruită proaspăt, iar la un moment dat, eu am găsit de cuviință să scriu citate din literatură, ne cățăram pe pereți și scriam citate din Hesse.
A fost miraculos, a fost o existență deosebită față de socialism, foarte liberă, cu niște părinți liberali și foarte educați. Nu erau aristocrați, făcuseră facultatea în timpul regimului comunist.
Bunicul meu fusese ofițer în Armata Regală. El m-a învățat latină și trigonometrie. Când l-au dat afară din armată, s-a întreținut predând elina la seminar – ca să vă dați seama ce fel de școală militară exista în România. Bunicul era un băiat orfan și, cu toate astea, sub monarhia română, a ajuns până la Stalingrad.
Mie mi-au dat să citesc Shakespeare când aveam 10 ani.
Bunicul și tatăl meu s-au ocupat de educația mea, au făcut și un pic de militărie cu mine, mi-au insuflat disciplina, încrederea în valori. În același timp, erau destul de insuportabili, aveau o teorie centrată pe note și performanță, de asta întotdeauna a trebuit să mă duc la toate olimpiadele și să le câștig. De aceea am și terminat șef de promoție”.
A obținut doctoratul în sociologie la Universitatea din București și a devenit profesor universitar și cercetător.
POLITICĂ ȘI FILM, ÎN ACEEAȘI FAMILIE
Cum sunt în relația lor frate-soră doi oameni celebri?
„Când a crescut fratele meu, i-am spus că astea nu sunt lucruri importante și mai bine să-și vadă de ce-i place să facă, să citească ce are chef și să nu fie la fel de tocilar cum am fost eu.
Când eram mică îi făceam toate temele. Nu-l lăsăm să se dezvolte, îl înghionteam, îi spuneam mereu ce să facă, iar el era cu totul insuportabil.
În tinerețile mele, ieșeam la poartă și când voiam să rămân și eu singură, el era mereu agățat de fustele mele. Dar eram foarte apropiați și mă bucur că am apucat să-i dau câteva cărți, pentru că aparține unei generații care nu a mai citit foarte mult. El a citit, foarte selectiv, dar a citit.
Și-a descoperit destul de târziu vocația de artist și de organizator. Ca să faci filme, trebuie să ai mari calități organizatorice. Eu am avut o influență asupra lui până la vârsta de 25 de ani. Tot ce a făcut în lumea filmului e absolut meritul lui. El a fost mult mai preocupat decât mine, a vrut un singur lucru și l-a urmat pe acela. Mă sună să-mi ceară sfatul pe probleme politice.
Mă uit ca toată lumea și admir ce construiește.”
Filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (2007) l-a făcut celebru pe regizorul Cristian Mungiu, prin selectarea sa de către juriul Festivalului de Film de la Cannes. După ce a primit Premiul acordat de Federația Internațională a Presei Cinematografice și premiul acordat de administrația educației naționale din Franța, a câștigat la 27 mai 2007 Marele Premiu al Festivalului Internațional de Film de la Cannes – Palme d‘Or. Filmul a fost nominalizat și la premiile „Globul de Aur”.
Regizorul Cristian Mungiu a lansat în 2023 cartea „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană” Foto: Virgil Simionescu, Inquam
„În continuare, încerc să fac ceea ce făceam când eram tineri, să-i mai dau câte o carte. În mediul lui nu există aceeași cultură ca în mediul celor mai în vârstă, în care sunt eu.
Noi suntem mai multe generații. Soțul meu e o generație înaintea mea, dar eu am corespuns, prin felul în care am fost educată, cu generația lui”.
Prof. univ. dr. Andrei Pippidi, la vernisajul expoziției „Nicolae Iorga – 150 de ani de la naștere” din 2022, eveniment organizat de Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), în parteneriat cu Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Universitatea din București, Arhivele Naționale ale României și Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe.Foto: Cristian Nistor, Agerpres
În 1993, Alina Mungiu s-a căsătorit cu istoricul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, o întâlnire care avea să „o schimbe destul de mult”.
„M-am căsătorit cu cineva care era foarte academic, nu doar datorită tatălui și bunicului lui, ci el însuși era.
Când l-am luat eu de bărbat, era singurul român cu doctorat la Oxford.
Era un bărbat care arăta ca un profesor din filme. Avea un câine englez superb, fuma pipă și stătea îngropat în arhive 18 ore din 24, într-o casă foarte englezească. Și podul casei în care ne aflăm e plin de Times Literary Supplement din anii 1920.
Pe Iorga veneau să-l vadă oameni politici și mari intelectuali. Așa erau oamenii atunci, ca Iorga, un mare intelectual, care a ajuns și prim-ministru. Atunci se mai făceau premieri și din intelectuali, ceea ce nu prea mai e cazul azi.
M-a influențat această atmosferă academică. Îmi aduc aminte, în anii ’90, am devenit peste noapte un editorialist extraordinar de popular, la 25 de ani, fără o cultură adecvată în domeniul științelor politice. Îmi făcusem veacul la Biblioteca americană din Iași, la lectoratul francez, dar citisem ce era selectat de alții. Degeaba citisem Sartre – Situations, acesta era un punct de vedere foarte îngust. De asta am fost trimisă la Harvard de profesorul Ghiță Ionescu, pentru a-mi face o educație politică corespunzătoare.
Ghiță mă suna de la Oxford, la Harvard, la 6 dimineața, că el nu-și dădea seama de diferența de fus orar, avea 80 de ani. El a fost mentorul meu în științe politice. Mă suna la 6 dimineața și mă întreba dacă am mai citit din Aristotel. Și zicea: «Aoleu, te apuci de sondaje, de lucruri contemporane! Nu-ți trebuie astea, sunt statistici, prostii, citește Aristotel!» Reeducare completă, asta a fost”.
De ce n-a ajuns ea însăși artist? „Pentru că am fost întotdeauna pasionată de lucruri din afara mea. Artiștii sunt persoane mai introspective, eu am curiozități în jur. Toată viața mea e construită în jurul unor întrebări de cercetare.
Eu sunt o persoană nonconformistă și, prin ceea ce am făcut, inclusiv cărțile mele publicate cu Oxford și Cambridge, n-am mers niciodată pe căile bătute de alții, am fost extrem de originală. Piesa Evangheliștii (piesă de teatru scrisă de Alina Mungiu-Pippidi, premiată de UNITER în 1993 – n.r.), în felul său, este la fel de originală precum este cartea mea de la Cambridge despre corupție, devenită best-seller, un manual de referință”.
CEA MAI CITATĂ
Cum explică Alina Mungiu-Pippidi faptul că a ajuns să fie cel mai citat politolog din România, cu peste 7.000 de citări, conform Google Scholar? „Educația științifică îți aduce obiectivitate, abordarea științifică înseamnă că nu ești selectiv, nu lași nimic deoparte, chiar un argument care e în favoarea adversarului trebuie să-l cântărești, chiar dacă cineva care nu ți-e simpatic și a spus ceva relevant, trebuie să-l citezi. Pentru că am aplicat aceste reguli de obiectivitate, cariera mea în politologie a explodat.
Am fost crescută ca om de știință și așa am ajuns să public în revista Nature, care este pe primul loc din punct de vedere academic”.
Toată partea de viață artistică a lăsat‑o de-o parte, pentru că o distrăgea și o obliga la tot felul de compromisuri. I s-a părut mult mai important ce era de transformat în țară.
Am găsit o nișă de influență, fără a fi în politică. În realitate, mai influentă decât politica.”
A conferențiat sau predat la Harvard, Oxford, Stanford, European University Institute, Princeton, Hertie School of Governance din Berlin. Acum ocupă poziția de Professor of Comparative Public Policy la Universitatea Luiss Guido Carli, Roma.
FUGA DE BĂSESCU
În 2009, i s-a propus să candideze pentru Parlamentul European. Politicienii au curtat-o, însă n-a acceptat. Se poate schimba fața unei țări fără a fi în politică?
„În 2009, eu am folosit scandalul cu Elena Băsescu în scop didactic, ca să opresc patrimonializarea, nepotismul foarte mare care se genera în politică. Și nu doar legat de EBA, ci și de doamna Udrea. Știam ce se întâmplă în PDL. Erau oameni din interior care știau și care m-au folosit pe mine fără niciun fel de scrupule, dar eu i-am lăsat pentru că era pentru o cauză bună.
Au fost mai multe oferte de a intra în politică, dar care nu au ajuns la public, legate de Parlamentul ăsta European, care, mărturisesc sincer, nu m-a interesat niciodată. Bătaia peștelui era în țară. Noi am făcut tot ce am putut, dar s-a ajuns la un moment foarte delicat. Băsescu era asediat la guvernare, Monica Macovei, care era prietena mea, nu mai era ministrul Justiției, ea implementa un plan anticorupție pe care-l scrisesem în mare parte eu. Am considerat normal să-l apăr și pe Băsescu până la un punct, pentru că ne-a ajutat contra lui Sorin Ovidiu Vântu. Au fost oameni periculoși pentru statul român. Fără Băsescu, noi nu aveam forța să-i punem la locul lor.
Eu, însă, nu l-am sprijinit pe Băsescu ca să-l dea jos pe Vântu și în locul lui să vină Udrea și familia ei.
În această situație, am optat să plec la Berlin.
Băsescu îmi telefona, îmi cerea sfatul foarte des, colaborarea noastră era informală și exista pericolul ca ea să fie oficializată. Și, în momentul în care am auzit de asta, am primit un telefon de la un intermediar care mi-a propus să mă întâlnesc cu Elena Udrea, pe care eu nu o întâlnisem în viața mea. Auzisem de la oameni din anturajul lui Băsescu că ea e de fapt filtrul, că dacă ajungi să fii colaboratorul cel mai apropiat al președintelui, trebuie să te întâlnești cu doamna Udrea, să mergi în weekenduri cu ei, să te urci cu ei în skijet, să mergi la aceeași piscină de la Neptun. M-am sfătuit cu soțul meu, academician profesor doctor Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, și a zis: «Decât așa, mai bine te duci la Berlin!»
La Berlin a fost un concurs public, pe care l-am câștigat, după o competiție internațională cu zeci de persoane”.
Între Elena Udrea și o carieră internațională, Alina Mungiu-Pippidi a preferat plecarea din țară.
„A fost un autoexil. Mie îmi venea foarte greu să stau în universitatea românească, pentru că eu făcusem Coaliția pentru universități curate, eram prietena studenților, a reformiștilor, a sindicatelor, dar eram un fel de inamicul public numărul unu. Publicasem deja cât toți colegii mei împreună, iar când am plecat am adăugat un zero la salariul meu, dar nu am plecat pentru bani.
Banii n-au fost niciodată un mare interes pentru mine.
Am plecat ca să fiu între egali. În România nu exista o universitate care să-mi creeze ce mi-ar fi trebuit.
În România, oamenii nu pot face ce vor. Au fost vicepremieri care au vrut să-mi facă școală de administrație, să construiască o școală în care eu să selectez prin merit pe cine va lucra în stat. Am văzut că puterea oamenilor politici e limitată. Eram, atunci, într-o universitate îngrozitor de nepotistă. Toate erau așa. Atunci am luat decizia de a pleca la Berlin.
Mă gândeam cum ar fi fost viața mea, să stau seară de seară la televiziuni, să-l apăr pe Traian Băsescu, știind că, pe lângă lucrurile bune, exista și Udrea. În plus, Băsescu îți dădea și telefoane cu indicații ce să spui. Și am încercat să-i spun că eu n-am dat indicații altora în sensul ăsta, de asta nici eu nu primesc. Eram împinsă într-o anumită direcție, de asta am ales viața privată în detrimentul carierei publice politice”.
DE LA BERLIN LA ROMA
Recent s-a mutat la Universitatea Luiss Guido Carli din Roma. Statul german i-a acordat titulatura de Profesor de Democrație. Acum este profesor de politici publice comparate. Procesul de selecție a durat doi ani, pentru că italienii nu au încredere în diplomele românești. La Berlin a câștigat granturi de 10 milioane de euro, iar acum coordonează un altul, de 6 milioane de euro, fonduri de cercetare.
În ciuda unei cariere academice care pare să o împlinească și care i-a adus recunoașterea meritată în cel mai exclusivist mediu intelectual, are și regrete referitoare la România.
„Am găsit întotdeauna consolare în faptul că nu era nimic ce aș fi putut să fac în plus. O femeie nu putea să facă partid. Nu e ceva care ar fi mers în societatea românească, mai ales eu, care am scris politica după comunism. Noi, anti-comuniștii, n-am avut niciodată mai mult de 50% din vot.
Ne-am democratizat, dar cu comuniștii. I-am convins și pe ei să fie parte din democrație și asta a dus la toate compromisurile, ne-am democratizat la un loc cu securiștii.
Eu am avut noroc că am prins o lume extraordinară, am prins America aceea care era cu totul altceva și nu mi-aș fi închipuit să văd ce a devenit astăzi.
În 2025, noi am pierdut o țară: Statele Unite ale Americii.
Instituții fundamentale care ne-au ajutat în democratizarea noastră închid sau sunt pe ducă, cum sunt Vocea Americii ori Freedom House. SUA trec printr-o revoluție radicală și nu se vor mai promova valorile democratice în restul lumii. Dacă această revoluție avea loc acum 25 de ani, noi nu existam așa cum suntem azi. Am reușit să facem lucruri, împingând de jos în sus, pentru că am avut un context favorabil. La noi, dacă nu exista contextul democratizării externe, Nicu Ceaușescu era un președinte bun în comparație cu taică-su. Apoi se găsea un nepot sau cineva și acesta ar fi fost cursul nostru.
Generația mea a făcut tot ce a putut, pentru că am avut niște ferestre de oportunitate, niște momente favorabile extraordinare.
Țările sunt de două feluri: cele ale căror elite știu ce au de făcut și se dau peste cap, cum am făcut noi, și cele care regresează.
Eu am avut 20 de procese cu miniștrii de Interne, Apărare, Justiție, când aveam Coaliția pentru un Parlament curat, în 2004.
Regret că, în România, când am crezut că am dat pagina, n-a fost chiar așa. Eu nu m-am lăsat dată în judecată de Rodica Stănoiu, Ioan Talpeș și oameni care erau miniștri și șefi de servicii secrete în anul 2004, pentru ca în 2024 să spună unii că ne e egal dacă ieșim din Uniunea Europeană! Eu nu sunt împotriva celor care critică Uniunea Europeană, pentru că întotdeauna am fost de partea libertății de expresie și lumea trebuie să spună ce nu-i convine.
Ușurința cu care la alegerile acestea oamenii spuneau că le e indiferent dacă sunt în UE sau în afara ei m-a uluit. Uită că generația de dinaintea lor a făcut niște sacrificii.
Eu mi-am pierdut timpul cu România curată și puteam să scriu, să fac orice altceva. Am ajuns ca în 1990, când lumea ne ura că suntem educați. Atunci am auzit Moarte studenților, Moarte intelectualilor!
Domnul Iliescu, când a venit prima oară la Iași, eram în stânga lui, s-a uitat la piața plină de oameni și în secunda a cincea a discursului său a scos o foaie și a rostit: «În orașul ăsta apare o fițuică numită Opinia Studențească, unde lumea mă critică fără motiv». O gașcă de oameni, un grup de asalt adus în față a început să strige: Moarte lor, moarte lor, moarte lor, studenților!”
Alina Mungiu-Pippidi le-a trăit pe toate, de la Revoluție la mineriade și până la anularea alegerilor.
„După ce i-am rugat pe oameni să-l voteze pe Iohannis, nu mai fac nicio recomandare. Gata, am ieșit la pensie! La revedere și salut!”
Regretă că nu are mai mult timp, pentru că este un om extrem de productiv. Poate scrie o carte în trei luni. A scris piesa Evangheliștii în trei săptămâni. „Ar fi trebuit să scriu mai multe piese, dar pentru asta ar fi trebuit să-mi păstrez o parte din viață în relația cu teatrul, iar asta nu s-a întâmplat”.
Umorul a ajutat-o să treacă peste situațiile tensionate din viață.
„Dramaturgul meu preferat este George Bernard Shaw. Mă sună tot felul de oameni, acum, că se dezvoltă industria de apărare, să construim o anticorupție pe zona asta.
Mă, voi glumiți?! Industria de apărare este definiția corupției. Facem război ca să câștige industria de apărare.
Toată viață m-am amuzat cu dramaturgi ironici și m-a salvat umorul. Ajută cu studenții, cărora trebuie să le spui lucruri realiste, dure, dar întotdeauna încerc să le prezint cu mai mult umor. Știința este știință și întotdeauna trebuie să spunem ce e mai probabil că o să se întâmple”.
Recentul eveniment de la Ateneul Român, organizat de Marea Lojă Națională, în cadrul căruia s-au decernat premii de câte 10.000 de euro în domenii de știință și politică, a demonstrat că avem încă elite, deși par dispărute.
Alina Mungiu-Pippidi spune însă că în ciuda acestor oameni valoroși, sunt mai mulți populiști.
„În România domină populismul de vreo 10 ani. Și nu sunt populiști doar cei cu care ne-am luptat la alegeri, populismul e și main stream. Oricine crede că trebuie să tăiem salariile celor nouă judecători de la Curtea Constituțională și că asta va rezolva cheltuielile țării este populist. Oricine spune că trebuie să tăiem 100-200 de parlamentari și că prin asta se va redresa bugetul este populist. Populismul e acel curent care spune că elitele sunt corupte, că poporul e integral bun și că e nevoie de un lider care să aibă legătura direct cu poporul.
Cu 20 de ani în urmă făceam sondaje, iar oamenii spuneau că democrația e bună, dar detestau partidele, Parlamentul, tot ce e democratic, și nu înțelegeam ce e în capul lor. Nu voiau lovitură de stat, nu voiau generali ca în America Latină. Într-o zi am făcut un focus group cu o parte din ei și i-am întrebat ce e în capul lor. Și mi-au zis că vor anularea partidelor, vor să aleagă președintele direct și el să numească specialiști. La fel și acum.
Partidele nu au făcut nimic să se credibilizeze și să fie mai reprezentative. Chiar cele noi, cum e USR-ul, imediat devin niște găști cu interese.
Motorul unui partid e reprezentat de faptul că le promiți unora funcții. Poate că a avut dreptate Iliescu în 1990, când a spus că partidele sunt depășite și că e foarte greu să mai ai organizare, mai ales după comunism.
De 20 de ani, eu propun să nu mai alegem președintele direct. De asta am cooperat cu Băsescu, cu Iohannis, în speranța că ceva din agenda noastră de transformare a societății se va găsi la oamenii ăștia, de construire a meritului, a unei guvernări raționale.
Pe vremea lui Adrian Năstase eu publicam datoriile tuturor firmelor. Azi nu mai poți.
Îi tot spun Guvernului Bolojan să publice primii o sută de datornici la TVA, pe o coloană cei din sectorul
privat, pe alta cei de la stat. Transparența e în scădere.
Când am plecat eu, sub Băsescu, în România achizițiile preferențiale scăzuseră sub 50%. De la pandemie încoace, România a luat-o invers”.
Nu s-a gândit vreodată să candideze la funcția de președinte, nu doar pentru că „femeile sunt de pe Venus și bărbații de pe Marte”, ci pentru că „nu a avut niciodată ambiții politice”.
Nici să organizeze un partid nu a fost vreodată în plan, pentru simplul fapt că nu are flexibilitatea necesară unui lider politic, după ce a implementat o viață modelul rigorii omului de știință și intransigența reformatorului.
„Când Monica Macovei și-a făcut partid, i-am zis că o să regrete în trei luni și a regretat în trei săptămâni. Dacă intram într-un partid politic, ne certam în două săptămâni. Eu nu tolerez nimic, de mine nu trece nimic. Poate exista, însă, acțiune politică în afara partidelor. Și asta am ales eu.
Vă dau un exemplu. Când te duci la o biserică în Italia, este ceva de Michelangelo înăuntru, dar biserica nu are bani și nu e luminată acea capodoperă, e în întuneric. Și este un mic loc, unde pui o monedă de un euro ca să se aprindă lumina. Și vezi în întuneric 20 de oameni care se uită la Michelangelo, așteptând să vină cineva să aprindă lumina. De asta acțiunea colectivă nu se materializează, pentru că dacă cineva pune banul, toți ceilalți vor profita fără să facă nimic.
Adesea, e mai în natura omului să stea în întuneric. Că poate vine cineva și aprinde lumina și el nu trebuie să investească nimic.
Eu asta le spun tuturor: voi trebuie să faceți acea investiție inițială”.
„NICUȘOR DAN NU ERA MENIT SĂ FIE PREȘEDINTE”
Pe axa Sinaia-București-Berlin-Roma se vede realitatea că „tocmai am trecut de niște alegeri care au divizat societatea, au împărțit-o între pro-occidentali și pro-suveraniști”.
Criza de la noi a fost din cauza faptului că a câștigat Trump, spune Alina Mungiu-Pippidi. „Eram bine mersi, dacă nu câștiga el. George Simion se dăduse pe brazdă prin noiembrie, el e un băiat care a încercat și în partidele tradiționale, dar nu au fost suficient de deschise, nu i-au recunoscut talentul de comunicator. De data asta am fost destabilizați de factorii externi.
În acest moment, ar trebui să fie câțiva oameni mari, cu maturitate, care să coaguleze și să țină împreună o alianță.
Am făcut o mare ispravă la alegeri, am reușit să ne mobilizăm. Diferențele care sunt între noi și ei sunt destul de artificiale. Sunt mulți oameni în tabăra noastră pro-europeană care vor fi dezamăgiți. Pe fond, rămâne contextul extern foarte nefavorabil. Din toată oferta care era, pentru Nicușor Dan bag mâna în foc că e cinstit. În rest, Nicușor Dan nu era menit să fie președinte.
Nicușor Dan n-a fost niciodată interesat să facă partide. Pe el tot ce l-a interesat a fost să fie primarul Capitalei.
N-am reușit să educăm lumea, de la pandemie încoace ne-a mers prost. Dacă vedeți ce s-a dat la Bacalaureat anul ăsta… poate să fie ministru al Educației oricine, câtă vreme se dau piese de Zamfirescu și Baltagul. Copiilor nu li se predă nimic care să fie interesant, cu care să relaționeze și să fie universal uman. Li se predau chestii particulare românești și astea prost alese. Ar trebui să fim puși pe o mare campanie de reeducare.
Avem procente uriașe de populație care cred că dacii sunt mai importanți decât romanii în istoria lumii. Asta arată eșecul masiv al educației.
Am putea lua exemplul de la turci, care fac seriale istorice. Asta ar trebui să facem și noi. Profesorii îi pun să învețe pe de rost comentarii din literatura română, care n-au niciun sens, sau le dau examene de parcă sunt filologi. Înveți limba ca să ajungi la sens, nu ca să te faci lingvist. Noi am ratat cu educația și nu suntem pe cale să redresăm”.
Alina Mungiu-Pippidi n-are „niciun cont, de absolut nimic”.
Are doar un cont pe LinkedIn, pe care scrie doar în limba engleză și numai legat de lucrările sale academice. Are o comunitate foarte influentă, de la Departamentul de Stat la Banca Centrală Europeană. Face sute de mii de fotografii, care au apărut și în The Economist, dar n-are un cont de Instagram activ pe care să fi publicat conținut.
„Ori facem ca în China și interzicem mediile sociale, ori facem o combinație de cenzură și de activism, care nu este diferită de felul în care a evoluat presa tradițională în secolul al XIX-lea. Presa a început prin niște pamflete oribile, la Paris și Londra. Și a fost nevoie de cenzură, de oameni care să investească într-o presă care să fie astfel. Noi suntem în aceeași perioadă. Toată lumea care investește pentru civilizarea oamenilor pe YouTube sau în alt mediu, bravo lor! Trebuie să existe reglementare, să nu existe algoritmi care să dea recompense pentru violență.
În Germania plătesc o armată de oameni care să fie Poliția internetului, pe baza unei legi care se cheamă Legea contra urii, din cauza traumelor nazismului. Altă variantă este aceea de a le impune platformelor să se autoreglementeze.
Avem linșaje pe internet, tot așa cum avem și lucruri bune. Mediile sunt doar medii. În Mexic, există bloggeri care se luptă cu cartelul drogurilor. Lumea face lucruri foarte bune folosind mediile sociale.
După numărul de conturi Facebook, acum 10 ani, știai cât de bine controlează o țară integritatea. Asta măsura capacitatea oamenilor de a se strânge împreună, de a protesta, să militeze pentru ceva, de acțiune colectivă. Astăzi, Facebook nu mai e ce a fost.
Să interzici mediile sociale, să bagi duhul în sticlă, e mai greu. Nu o să putem”.
Alina Mungiu-Pippidi colaborează cu organizații precum Transparency International și Banca Mondială. A fondat și conduce European Research Centre for Anti-Corruption and State-Building. Fondatoare a platformei România Curată, dedicată promovării transparenței și responsabilității în administrația publică; fondatoarea și președintele Societății Academice din România (SAR).
STATUL SUPRAVEGHERII
Ajungem, inevitabil, la lupta anticorupție, una dintre cauzele publice ale interlocutoarei noastre.
Nu știe să răspundă la întrebările cum și cine ar putea compensa situația unui om precum Ioan Oltean, de la PD – pentru a da doar un singur exemplu –,care a fost acuzat că a luat 700.000 de euro, într-o noapte, în curtea unei biserici din Ilfov, pentru ca 5 ani mai târziu cazul să fie clasat – deci nici măcar trimis în judecată –, pe motiv că „fapta nu există”, dar admite că a existat un scop al imaginii publice în cătușiada care cuprinsese România și că factorul extern a fost esențial.
„Anticorupția noastră a fost sprijinită de Bruxelles. A avut ca scop și să zăngăne niște cătușe, pentru că în România era o cultură a impunității foarte mare. Oricine era la putere putea să calce oamenii cu mașina. Un moment important a fost acela când am reușit să-l dăm jos pe generalul Gabriel Oprea, din cauză că gonea cu peste 100 km/h, noaptea, cu escortă la care nu avea dreptul. A murit un băiat nevinovat.
Se ajunsese, în 2009, ca două treimi din primarii reședințelor de județ și tot atât din șefii de Consilii Județene să fie anchetați de DNA. În realitate erau 100%.
Trebuia să dai și exemplu, să sperii lumea, trebuia să dai și fenomenul corupției înapoi.
Unde am greșit? Judecătorii nu prea se îndemnau să condamne pe nimeni. Am fost de față la scene în care judecătorii ziceau «Domnule, pe Adrian Năstase să-l dea lumea jos la alegeri, de ce să-l condamnăm noi? E o chestie politică, nu vrem să ne băgăm!»
Veneau cei de la Bruxelles, se întâlneau cu tot plenul Curții Supreme de Justiție, le spuneau «Gata, aveți legi noi, puneți-le în practică!».
Atunci, SRI s-a apucat să-i asculte pe toți, Curțile de Apel, Înalta Curte. Legea permitea să aibă mandate de siguranță națională, dar și mandate anticorupție. Normal ar fi fost să asculte pe mandat anticorupție pe cineva bănuit de corupție. Dar ei nu au interceptat doar în aceste rigori juridice, ci judecătorii de la toate Curțile, în ideea că acolo se aranjează procese, idee plauzibilă, dar nu trebuia făcut pe siguranță națională.
Acest fapt a dus puterea în mâna câtorva oameni. S-a recreat statul supravegherii, în care știi de toate despre toți, în care fiecare are o vulnerabilitate, dar alegi să-i trimiți pe câțiva la închisoare, care erau selectați în fiecare lună. Restul erau șantajați.
Daniel Morar a fost onest și competent, a curățat fotbalul de corupție. Dacă te uiți azi, nu știu câte dintre acele realizări s-au menținut.
În România a fost corupție existențială. Mulți dintre cei achitați au fost, de fapt, nu pentru că erau nevinovați, ci pentru că practicienii au luptat și au îngustat regulile.
Dragnea nu a reușit să-și treacă marile lui pachete de legi, a avut mari ambiții, dar tot a trecut câteva chestiuni procedurale. De pildă, schimbarea completului de la Înalta Curte. Cu acele lucruri de procedură i-a scăpat pe mulți.
Au fost, însă, și procese politice.
Spre exemplu, atunci când i s-a făcut proces lui Ponta că l-a pus pe Sebastian Ghiță să plătească o petrecere, o masă pentru Toni Blair. Asta era, evident, o prostie. Și au fost destule procese de hărțuială. Lui Markó Béla (fost președinte UDMR – n.r.) i s-a făcut un proces de mi se face rușine, că luase nu știu ce avans de la o editură din Ungaria. Era un vot important care trebuia să aibă loc în coaliția de la acea vreme și ce să vezi, Markó Béla, un om de o extremă onorabilitate, dintr-odată începe să fie anchetat de DNA. Au fost câteva lucruri de felul acesta, foarte urâte.
Încă un caz este cel al primului președinte al Agenției Naționale de Integritate, Horia Georgescu. Numai în fosta Uniune Sovietică ai pe șeful unei agenții anticorupție care îl arestează pe șeful celeilalte agenții anticorupție.
Horia Georgescu îl investighează pe Iohannis, Iohannis câștigă și apoi fostul șef al ANI este arestat. Eu nu îl apăr pe Horia Georgescu, nu auzisem de el niciodată, face parte din mulții oameni de încredere care sunt complet nuli, dar care sunt oamenii de încredere ai cuiva. Dar e totalmente anormal felul în care președintele ANI este umflat de DNA și ajunge la închisoare. Sau felul în care consilierul pe securitate al lui Klaus Iohannis este luat de DNA în săptămâna a treia după ce ajunge Iohannis la Cotroceni, după ce serviciile secrete îi spun Iui Iohannis: «Da, domnule, e în regulă!» Și apoi, într-o zi, vine Poliția și-l ia de vis-a-vis de biroul președintelui.
Astea sunt demonstrații de forță care i-au făcut, din păcate, pe președinți și pe cei din lumea politică să fie foarte respectuoși și să nu mai facă nimic din agenda noastră mare pe care ne-o promiteau când îi sprijineam în campania electorală”.
VICTORIE CU RUSIA?!
Franța, Germania, Marea Britanie declară că vor susține Ucraina până la victoria sa în războiul cu Rusia. În ultima vreme se vorbește mai puțin despre câștigarea războiului, dar mai mult despre obținerea unei „păci juste și durabile”. Suntem curioși ce înțelege politologul Alina Mungiu-Pippidi prin „victorie” și, respectiv, prin „pace justă și durabilă” și mai ales dacă obiectivele și înțelesurile avute în vedere de Germania, Franța și Marea Britanie atunci când se evocă „victoria” sau „pacea” sunt identice?
„Nu știu cine crede că ai o șansă la victorie cu Rusia. Acest fapt trebuie definit clar și nu am auzit pe nimeni să facă asta.
Vreau să scriu o carte care să se intituleze Război sau pace, în care să fac suma acestor argumente, ce este în favoarea războiului în acest moment, inclusiv a războiului ca instrument pentru a construi o pace mai durabilă și invers, ce este în favoarea păcii.
Acum este târziu să nu te înarmezi, dar în același timp numai un prost se înarmează și-și propune să își pună avutul în apărare fără niciun plan. După război, totdeauna economiile cresc, perioadele de înarmare nu sunt perioade profitabile.
Rușii sunt cum sunt. Eu dau un exemplu: la mine, la Sinaia, vin urșii în fiecare seară, la tomberon. Nu pot să spun că e vina ursului. Ursul e de vină dacă dă peste om și îl sfâșie? Omul e mai inteligent. Deja trebuie să ne gândim cum manageriem ursul.
Noi am greșit cu Rusia. Dar nu înseamnă că în acest moment putem recunoaște. Cu Rusia nu ai cum să recunoști că ai greșit, mai ales cu Putin.
A fost o enormă greșeală faptul că s-a împins frontiera NATO dincolo de limitele pe care rușii le agreaseră cu Occidentul. I-am dus pe ruși la reînarmare, poate că se reînarmau oricum, dar nu avem cum să știm. După părerea mea, n-ar fi făcut-o.
Știu Crimeea, știu Caucazul, le-am văzut când erau pacificate. Astăzi sunt, din nou, submarine atomice în Marea Neagră.
Să nu spună cineva că politica ce a dus la invadarea Ucrainei e numai vina Rusiei și că nu puteam să prevenim și să ne gândim cum să păstrăm cu Rusia relațiile rezonabile care erau atunci când Putin i-a telefonat lui Bush după 9 septembrie 2001 și i-a oferit tot ajutorul! În fond, aveam cu toții un dușman comun: islamiștii.
Faptul că rușii și chinezii au ajuns împreună împotriva noastră și noi n-am reușim să prevenim asta… spune multe.
Noi am fost așa, niște cocoșei la marginea gardului. Niște administrații foarte slabe pe politică externă au dat cele mai îngrozitoare semnale.
Am invitat Ucraina și Georgia să adere la NATO, ceea ce era peste limită, era clar că nu se va întâmpla niciodată și că doar o să-i provocăm pe ruși.
Am dat și semnale de slăbiciune. În Siria am spus că-i lovim, în Afganistan am plecat și i-am lăsat pe toți aliații noștri praf și pulbere. Exact acest mix de semnale pe care le-au dat americanii ne-au adus în situația de astăzi. E Trump geniul care să ne scoată din situația asta? El are dreptate când spune că cei de dinainte au greșit, dar și el a început extraordinar de stângaci și naiv. S-a apucat să spună că a făcut deja pace.
Ar fi fost foarte bine ca noi să aducem idei. Piața de idei nu-i așa de mare. Acest gen de gândire ar fi foarte bine să vină de la noi, dacă ne putem desprinde de trecut, dar mă îndoiesc. Nu avem în acest moment un establishment de politică externă în care să poți să discuți deschis lucruri. Noi nu am avut decât propagandă anti-rusă, bună și ea dacă ar fi prins. Dar, după cum am văzut la alegerile acestea… Eu am avut un șoc.
Poate că propagandă are și efecte contrarii. E mai bine să ai o discuție liberă, în care să spulberi argumentele celorlalți cu alte argumente. E foarte ușor să arăți că Rusia nu este o țară dezirabilă, pentru că invadează alte țări, în timp ce Germania e o țară dezirabilă pentru că lumea merge pe jos 5.000 de kilometri să ajungă să trăiască acolo.
Noi am băgat pumnul în gură, am încercat să punem numai etichete și nu mai avem capacitatea să discutăm, darămite să mai imaginăm soluții.
Eu nu-mi pun întrebarea cum să cheltuiesc mai mult pe apărare la anul. Eu pun întrebarea cum să fac să am din nou o Mare Neagră liberă de submarine atomice și amenințări nucleare, în care să nu-mi plutească mine în derivă la Costinești! Discuția acesta nu ai cu cine să o ai.
Lumea nu mai vrea să audă stereotipuri, că trebuie să ne luptăm pentru totdeauna cu rușii”.
În anii 1996-1999, România s-a pronunțat pentru un parteneriat strategic cu Germania. Aceasta era considerată a fi cea mai importantă putere europeană de după terminarea Războiului Rece, iar la București se afirma că spațiul românesc este și punctul cel mai estic de influență a culturii germane. Dacă la nivel global, se dorea și s-a reușit (măcar până de curând) crearea unui parteneriat strategic cu SUA, la nivel european ținta dorită era Germania. Acest parteneriat nu pare să fi prins viață, spre deosebire de altele, vădit lipsite de congruența intereselor strategice ale părților. De ce? Ce lipsește? „Creierul” spune Alina Mungiu-Pippidi.
„România este o țară în care politica externă este complet fără creier. Noi nu avem creier. Noi avem câțiva diplomați buni, care nu au curaj să deschidă gura.
După cum am văzut, alegerile pot produce schimbări extrem de spectaculoase. Friedrich Merz, cancelarul Germaniei, e bine orientat. Nu aveam nicio încredere în Olaf Scholz, e un om slab, vulnerabil, a făcut ce a putut într-o circumstanță grea, a plătit tot ce a făcut. Merz a înțeles un lucru important, că trebuie să te descurci fără Statele Unite ale Americii și să întorci căruța în mod fundamental așa cum o face el. Este o chestie extraordinară și de admirat. Dacă Europei o să-i fie mai bine când o să aibă din nou o Germanie înarmată, asta vom vedea.
Noi am fost în cei mai buni termeni cu Germania. Iohannis a luat premiul Carol cel Mare, nu era el german? Sunt investitori mari germani la noi.
Germanii erau foarte expuși cu rușii. Rușii au gaze, aspiră la modul de viață occidental, Berlinul e plin de ruși, și-au cumpărat case de lux, vor să se ducă să cumpere artă, să trăiască pe Coasta de Azur, să fie acceptați și ei. Dacă ai bani, vrei să te duci în lumea bună să-i cheltuiești, nu vrei să stai la tine în Siberia. Rușii vor să ne vândă gazul și germanii au spus că în felul asta o să-i ținem nerăzboinici, le cumpărăm gazul, le vindem Mercedes. E un punct de vedere legitim, nu e criminal.
Varianta cealaltă, în care ne ducem și-i radem pe ruși, iar ei nu vor mai exista vreodată ca o mare putere, nu a existat niciodată.
Istoria nu o mai dai înapoi, nu mai contează a cui a fost vina. În acest moment trebuie să stăvilești chestia asta ucraineană, trebuie să stabilești undeva frontiera dintre Europa și Rusia, pentru că despre asta e vorba. Nu e vorba despre frontiera dintre Ucraina și Rusia.
Va fi ca la Războiul Rece: un zid de ambele părți? O să săpăm și tranșee de ambele părți, o să ținem rachetele unii înspre alții, ne cumpărăm Iron Dome-uri sau există un plan să detensionăm? Acestea sunt întrebările mari.
Meritul lui Trump e că a venit out of the box, a zguduit puțin lucrurile. Pe de altă parte, ești naiv să crezi că dacă-l inviți pe Putin înapoi în G8, el va fi complet impresionat. Putin și-a dat seama de la început că Trump nu are deloc credibilitatea să livreze ce spune. Occidentul nu reușește nimic, decât când SUA și Europa sunt împreună. Și ele nu sunt împreună acum.
Noi suntem orientați spre Franța, dar cât mai e Macron. Cine vine după? Dacă Macron schimbă sistemul electoral, vin la putere cei de la Renașterea Națională. Numai sistemul electoral mai apără Franța. Să nu-l schimbe, să fie acela în două tururi de scrutin.
Când m-a bătut la cap Băsescu ce sistem să facem, eu i-am zis: cel în două tururi de scrutin. Dacă e cineva foarte rău, reușim toți să ne unim în turul doi contra lui. Dacă cumva se schimbă și vine Marine Le Pen, noi ce facem? Nu poți să-ți pui toate ouăle într-un coș”.
DESPRE VIITOR
Încercând să imaginăm România de peste trei ani, când vor veni din nou alegerile, Alina Mungiu-Pippidi spune că trebuie o nouă mișcare politică, făcută în această vară și care să fie gata până de Crăciun, pentru că partidele care sunt acum la guvernare riscă să piardă următoarele alegeri.
„Trebuie să existe cineva care să nu fi fost la guvernare și care să aibă o opțiune netă pentru Europa. Întrebarea este din ce forțe din societatea românească se poate construi această alternativă? Partidele bune se alcătuiesc din mai multe asociații, care pot face o mare cortină. Sunt convinsă că sunt unii care se gândesc deja la asta, cei care manufacturizează lucruri de obicei.
Va fi un cost de plătit pentru ipocrizie. Ea se plătește întotdeauna foarte scump.
Să ai un ministru de Externe care nu are nicio pregătire și care o dă afară pe o fetiță de la New York pentru că e pila unui politician fiindcă nu are nicio pregătire? Dar fata aceea e pe o poziție joasă. Adică cum, eu care nu am nicio pregătire, te dau afară pe tine care nu ai nicio pregătire și asta e domnia meritului? Lumea sancționează așa ceva.
Există decont electoral și de câte ori să-l mai scoți din casă pe Victor Rebengiuc la 90 de ani? Nu mai merge urciorul de atâtea ori la apă.
Întrebarea e cine să facă această formațiune nouă? Clasa asta mijlocie care nu ne lasă acum să o taxăm un pic mai mult, cum ar trebui, și preferă în schimb să arunce banii pe case, mașini? Oamenii care au bani, sunt mândri de asta și nu simt nicio solidaritate cu restul populației și nu se uită că la aceste alegeri au votat contra UE zonele cele mai defavorizate?
România fără oportunitate a votat contra României cu oportunități.
Societatea Academică din România a fost prima care a propus în România cota unică. Cota unică nu mai e unică, sensul ei era să fie totul la fel, dividente, profit, ca lumea să nu mai poată muta dintr-o parte în alta, acesta era rolul ei în combaterea evaziunii fiscale.
Economia subterană iarăși înflorește, iar în ce privește veniturile, am vrut să se mai îngrașe clasa mijlocie, era foarte subțire.
O clasă medie solidă e temelia unei democrații. Acum o avem, că i-am văzut mergând la demonstrații în Piața Victoriei cu ultimul tip de camion VW. În momentul acesta trebuie să mai plătească și ea puțin.
Nu cred că suveraniștii vor rămâne o singură tabără, dar având în vedere că avem de-a face cu activismul rusesc, care e foarte periculos, trebuie să fim pregătiți pentru toate. Și o cale de a fi pregătiți este să existe o alternativă europeană care să nu fi fost la guvernare”.
Alina Mungiu-Pippidi este autoarea celebrei piese de teatru Evangheliștii, care a stârnit controverse în anii ’90 pentru abordarea neconvențională a temei religioase.
NECUNOSCUT
Ce nu știu oamenii despre Alina Mungiu-Pippidi?
„Toată viață mea e plină de plăceri, pentru că am o casă plină de cărți strânse de generații, CD-uri, locuința mea răsună de muzică din toate țările. Influența soțului meu a triumfat în ceea ce privește muzica, de peste 20 de ani suntem pe stilul baroc, tot ce se cântă pe instrumente vechi, avem toate operele lui Handel.
Nu mai zic de pasiunea pentru fotografie. Dacă aș publica fotografiile mele de peste tot, din lume, oamenii ar descoperi că există o persoană care a fost foarte privilegiată și care a văzut lumea prin intermediul unei educații minunate. Dar, nu am timp să împart lucrurile astea cu ceilalți.
În privat, Alina Mungiu-Pippidi are o existență extrem de estetică, în afara celei sociale și civice.
Nu sunt un om credincios, unul care se roagă.
Sunt o persoană agnostică, unul din primele domenii în care m-am educat este religia, dovadă piesa de teatru Evangheliștii, care nu e o piesă anti-creștină, cum spune lumea, ci e piesa cuiva sofisticat intelectual.
Soțul meu se roagă pentru mine și cred că am și eu un merit în faptul că am putut să păstrăm o căsnicie între cineva care e agnostic și cineva care e ortodox.
Noi am vizitat toate templele posibile din lume și când am fost în locuri nefavorabile, de Crăciun sau de Paști, am fost foarte ecumenici. Ne-am dus la anglicani, la catolici, am dus o viață în care am respectat foarte mult Biserica și religia. Am citit când eram foarte tânără un filosof francez care m-a impresionat foarte mult, care era părinte iezuit. Cartea lui Pierre Teilhard de Chardin, Fenomenul uman, este cea mai reprezentativă pentru felul meu de a gândi, este ceva între religie și science fiction. Cartea spune că Iisus ne va mântui, dacă noi facem suficient pentru acest lucru. Imaginați-vă o mare buclă temporală în care El poate să învie, dar poate și să nu învie, dacă nu facem absolut tot ceea ce trebuie. Deodată, intri în acea buclă în care miracolul se întâmplă. Există și o mulțime de alte bucle temporale în care nimic nu are sens, pentru că lucrurile n-au ieșit.
Eu am luat decizia să mă port ca un creștin care nu are credință creștină. Eu nu bag mâna în foc că totul se va rezolva, dar mi-am zis că tot ce ține de mine să se rezolve, am să fac”.
Deși pare că încheiem acest portret cu absența lui Dumnezeu, el rămâne totuși cel al unui om cu principii și morală. În plus, am putea spune că în timp ce omul religios ÎNCEPE prin a crede în Dumnezeu, omul de știință SFÂRȘEȘTE prin a crede în El…
sursă: qmagazine.ro
Degeaba! Degeaba toata cultura, studiile, inteligenta, daca moral esti zero!
P.S. femeile spion la o sueta?! E bine daca au avut nevoie de smenul asta in (I)Qmagazine. Inseamna ca treaba cu ,,pro-europenii,, se cam impute.