AcasăEditorialeAlina Mungiu-Pippidi, șapte prognoze referitoare la România-2026
Data publicării: februarie 2, 2026 10:03

Alina Mungiu-Pippidi, șapte prognoze referitoare la România-2026

Data publicării: februarie 2, 2026 10:03

DISTRIBUIE:

1. Adevărul despre anularea alegerilor

Nu se va afla „adevărul” despre anularea alegerilor, pentru că el este deja cunoscut, dar din diverse motive — dintre care incompetența este doar unul — nu a fost comunicat corect. Georgescu putea și trebuia să fie eliminat din competiție pentru că a declarat finanțare zero și cheltuieli zero, o sfidare a legii electorale (Donald Trump a fost condamnat pentru o singură plată nedeclarată făcută printr-un intermediar).

În schimb, CSAT a preferat să invoce motive obscure. Cum în CSAT se află practic toți cei care conduc România, mesajul oficial a devenit confuz și contradictoriu, ceea ce nu se poate comunica. Cum nimeni nu a fost schimbat sau măcar sancționat — nici măcar Rareș Bogdan, care a folosit bani publici ai PNL pentru a sprijini campania lui Georgescu — comunicarea va continua la fel ca până acum, cu toate costurile politice și instituționale aferente.

2. Reforma statului pe dos

România va rămâne o țară cu o opinie publică puternic influențată de servicii secrete, influencerii lor, televiziuni „securiste” și idioți utili.

În acest context, nimeni nu va avea curajul să înceapă măcar discuția despre reforma CSAT, acest „executiv paralel”, mai puternic decât guvernul ales și o anomalie constituțională a democrației românești, deși bani împrumutați de la UE pentru apărare riscă să intre în gaura neagră și ineficientă a tuturor achizițiilor noastre pentru apărare. În schimb, se va continua atacarea Curții Constituționale, instituția care ar trebui să controleze executivul și adesea o face.

Această inversare a priorităților este alimentată inclusiv de „experți” în drept constituțional care își exprimă opiniile din poziții plătite de structuri militare sau de securitate.

3. Pensiile speciale: parțial și incomplet

Încercarea, justificată și din motive etice și din motive fiscale, de a tăia pensiile speciale și de a crește vârsta de pensionare pentru anumite categorii va avea rezultate limitate. Cel mult va afecta parțial magistrații, care sunt aproape unanim împotrivă, dovadă fiind contestarea la CCR făcută de plenul Înaltei Curți, peste o sută de oameni, nu doar șefa și gașca ei.

Impactul bugetar va fi redus și reforma nu va ajunge la serviciile secrete sau armată. Guvernul va continua să ia bani de la categoriile care nu pot exercita asemenea drepturi de veto.

O coaliție fragilă, cu partide slabe și servicii puternice, nu poate elimina privilegiile într-un stat fără o opinie publică obiectivă, unde fiecare consideră ce are el „drepturi” și ce au alții „privilegii”.

4. Justiția: începutul unui ciclu distructiv

România intră într-un ciclu periculos pentru justiție. Campanii publice construite din adevăruri selective produc resentiment social și oferă pretextul unei intervenții politice masive în sistemul judiciar.

Experiența internațională arată că acolo unde executivul „reformează” justiția prin forță — de la Peru la Albania — rezultatul nu este o justiție mai bună, ci una mai dependentă politic.

Da, în justiție există grupuri de influență, inclusiv unele apropiate de PSD. Dar sunt mai multe și au alegeri. Competiția internă e preferabilă controlului executivului. Reforma ar trebui să înceapă cu parchetele, acolo unde puterea politică are deja influență, nu prin folosirea procurorilor dependenți de guvern pentru a cere epurări generale și filtrări prin servicii. În Albania, vettingul promovat de UE a însemnat că serviciul secret controlat de guvern a curățat judecătorii corupți ai opoziției, lăsînd pe cei ai puterii la locul lor.

Situația amintește de Polonia din perioada fraților Kaczyński: justificări parțial reale au fost folosite pentru a subordona justiția. Serviciile, prin presa și influencerii lor, alimentează acest climat și împing noua și nepregătita președinție a lui Nicușor Dan în capcane politice. Dacă se continuă așa, România riscă proceduri la Curtea de Justiție a UE, cum a avut Polonia, care le-a pierdut.

Soluția nu este ca puterile statului să se „reformeze” reciproc, ci ca fiecare să se reformeze pe sine, sub presiunea societății civile. Așa funcționează democrațiile.

5. AUR: mult zgomot, puține rezultate

Sondajele vor continua să anunțe victorii spectaculoase pentru AUR, mai ales ca să țină la un loc coaliția de guvernare. În realitate, fără alegeri majore și cu un partid format din oportuniști, traseiști și oameni cu agende paralele, AUR nu va câștiga nimic semnificativ în 2026.

Fragmentarea extremei drepte va continua și îi va reduce eficiența politică. George Simion va fi atacat nu doar de adversari ideologici, ci și de rivali interni. Capitalul politic acumulat de Călin Georgescu nu va putea fi transferat integral nimănui și se va sparge în curente diverse.

6. Coaliția: stabilitate la calitate mediocră

Deși incapabilă să-și creeze o comunicare profesionistă — nici măcar un purtător de cuvânt unic și coerent — coaliția de guvernare va rezista. Niciun partid nu este semnificativ mai bun decât celelalte, iar premier mai bun decât Bolojan nu există în acest moment. Președintele a făcut din stabilitate obiectivul său principal. Nicio încercare de reformă meritocrată nu se anunță, cu vechiul obiectiv al Băncii Mondiale de a crea un serviciu de resurse umane profesionist la guvern ținut tot la sertar. Probabil se percepe că meritocrația ar destabiliza situația.

Cu puțin noroc, România va intra într-o fază de stabilitate în 2026, dar la un nivel mediocru de guvernare. Țara este pe primul loc în UE la creșterea corupției în ultimul deceniu și nu există nici măcar schița unui plan real de combatere a fenomenului. Pare acceptat tacit că prețul stabilității este tolerarea corupției. În schimb, tragem sfori și plătim PR să ne strecurăm în OECD, a cărei calitate tot scade pe măsură ce ia pe unii ca Mexic, Columbia, sau alde noi.

Nicușor Dan nu va fi suspendat, mai ales dacă e mai prudent, dar va continua să piardă popularitate în propria tabără, pentru că așteptările acestei tabere erau prea înalte față de realismul președintelui, care a ales să nu înceapă nici un fel de bătălii cu miză serioasă, dar final incert.

7. Educația: producția de analfabetism funcțional și pseudo-școli doctorale continuă

După ministrul „reformist” Daniel David, care a cedat atât austerității, cât și reformelor nominale, problemele din sistemul educațional rămîn la fel. Scandalul cu miză în justiție în jurul lui Marinescu ignoră, precum cel din jurul lui Ponta altădată, faptul elementar că acum 25 de ani îndrumătorii dădeau doctoranzilor lor 2-3 cărți de ale lor să le copieze și acesta era doctoratul. A nu discuta faptul că ar trebui închise măcar unele școli doctorale de drept și că și azi la CNACTDU vin la acreditare doctorate în care prenumele lui Descartes e Gabriel, arătînd că niciun membru al Comisiei nu a citit teza arată că nu există nici un interes real pentru reforma doctoratelor, a cărei flamă e agitată doar periodic și din motive politice.

La fel cu anafabetismul functional, a cărei reproducere e garantată și pe viitor. Societatea civilă nu are energia necesară pentru a elimina bacalaureatul depășit, programele școlare absurde sau monopolurile academice care dezbat detalii literare într-un sistem în care elevii termină școala fără să știe cine au fost Machiavelli sau Shakespeare, dar despre Cărtărescu e totdeauna ceva.

Comunitățile profesionale sunt parțial egoiste și parțial demoralizate după decenii de reforme false și salarii mici ca să aibă vreo inițiativă. Pierderea nu este doar educațională, ci democratică. O populație care știe să folosească aplicații pe telefon, dar nu înțelege lumea în care trăiește, nu devine electorat matur. Creșterea analfabetismului funcțional se va vedea tot mai clar la următoarele alegeri, cînd o masă de votanți care știe să rezerve avioane cu telefonul dar crede că dacă te vaccinezi îți crește coadă se va înghesui să-i dea expresie politică.

sursă: romaniacurata.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Fritz nu mai e primar, dar nu rămâne fără salariu de...

Dominic Fritz a anunțat că, după ce își va pierde mandatul de primar al Timișoarei, cel mai probabil va fi angajat de USR și va...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img