(autoarea este fiica poetului Adrian Păunescu)
Te merită țara asta, David Popovici? Țara asta care nu știe exact dacă mai are loc pe hartă de atâtea rezerve mai importante ca titularii, de atâția vecini mai importanți decât compatrioții, de atâtea interese străine mai importante ca interesele naționale! Te merită societatea asta, David Popovici? Societatea asta în care scârțâie orice roată care încearcă să se învârtă, orice lanț care vrea să scoată găleata plină cu apă din fântână, societatea care ne minte, o dată la patru ani, că schimbă tot pentru ca, de fapt, interesele majore să fie ale acelorași actorași pe scene politice nemeritate și cu funcții publice la fel de nedrept câștigate.
Te merită sportul românesc, David Popovici? Sportul în care nu mai investesc autoritățile, sportul care nu mai produce aproape deloc campioni, nici măcar în domenii pe care altădată le mâncam cu poftă la desert, cum ar fi gimnastica? Nu mai avem lot olimpic, nu mai plătim din banii ministerelor antrenori calificați, cu experiență suficientă, cu destule bătăi de inimi pe minut cât să mai împrumute și copiilor care se visează campioni. La fotbal, ce să mai spun? Lăsând deoparte școala de fotbal a lui Gică Hagi, în care se vede sentimentul curat al unui iubitor necondiționat de Românie, prea puține școli care să scoată, cu adevărat, jucători cu care să ne mândrim peste hotare și cu care să putem înfrunta, la meciuri directe, echipe valoroase ale Europei sau ale lumii întregi. Ca să nu mai vorbim de amănunte… Ne bat Shkendija Tetovo sau FK Sarajevo! Ne bucurăm de câte un egal chinuit cu Lugano sau Ararat! Și vrem să fim respectați, vrem să ni se aplaude intrarea pe marile stadioane, să fim luați în serios?
Te merită poporul, David Popovici? Când ai ieșit pe stradă cu o mașină scumpă, ți-au sărit în cap, ca unui infractor care îndrăznește să fure de la oameni și să se afișeze fără rușine, mai apoi, pe bulevardul principal al Bucureștilor cu obiectul furat în frunte. De la oameni care se laudă că ar avea oarecare cultură, până la amărâți care recunosc că abia citesc numerele de telefon la care sună pentru urgențe, după o seară ceva mai bogată în spirit. Te înjurau la grămadă! Erai în grămadă! Nu mai erai omul simplu, modest, nu mai circulai cu mașina veche de câțiva ani care se pierdea prin praful lăsat să se aștearnă de fostul primar, actual președinte, peste orașul nostru rătăcit în toate! Nu mai erai de-al lor, de-al nostru. Ba chiar te criticau că nu umbli cu mașina primită ca dar după titlul olimpic. Ce, domne, nu-i ajungea jeep-ul?
Te merită imnul nostru, de ziua căruia ai câștigat încă un titlu mondial? Când nici măcar un bazin olimpic la standarde europene nu ai la dispoziție! Când la Lia Manoliu, acolo, la stadion, unde a făcut și fetița mea judo, băzâie muștele peste fiecare antrenament făcut, peste fiecare efort depus, în numele unui steag care se ridică sus de tot la medalia de aur?
Trecerea de la locul patru la locul întâi, pe o lungime și jumătate de bazin, ne-a făcut să plângem. Și, totuși, te merită lacrimile noastre? Prea mare campion, prea mare caracter, prea mare ambiție! Te-am întâlnit într-o parcare de mall bucureștean acum un an și un pic, erai cu mama ta, parcați drept pe un loc strâmt. Am oprit mașina și am scos din portbagaj volumul meu de versuri, Ai vreme să vorbim?, pe care vi l-am oferit, ca garanție că sunt om serios, apoi am cerut, cu emoție, un autograf pentru Alexandra mea. Îl are în bibliotecă și l-a adus în fața televizorului, când i-am arătat o înregistrare cu imnul de la Singapore.
Nu te merităm, David Popovici. Dar câțiva dintre noi plâng la fiecare performanță a ta și sunt mândri, cu adevărat mândri, că sunt din același mare neam cu tine. Românie, ai campioni! N-ai murit de tot.
sursă: gandul.ro
