Realizator: Să prezentăm principalele subiecte ale acestui episod: situația din Abu Dhabi, rezultatele alegerilor din SUA și formarea unui nou guvern în Israel – soarta moștenirii politice a lui Netanyahu. Și, bineînțeles, așteptarea pe scară largă a acelui summit trilateral Rusia-SUA-China, care atrage o atenție enormă. Se vorbește mult despre dacă această întâlnire va deveni o „nouă Ialta” și dacă avem nevoie de o nouă Ialta sau dacă discuția va viza cu totul alte chestiuni. Istoria este ciclică și vom examina cu siguranță cât de aplicabil este acest ciclu în prezent.
Dar să începem cu primul subiect – discuțiile trilaterale de la Abu Dhabi dintre Rusia, Ucraina și Statele Unite, cu Washingtonul acționând ca mediator. Compoziția participanților este mai mult sau mai puțin aceeași ca în rundele anterioare. Nu se poate spune că s-au obținut rezultate decisive mai devreme: de fiecare dată am observat cu atenție că procesul părea să avanseze, dar dacă acesta va duce la schimbări majore a rămas o întrebare deschisă.
Astăzi, însă, există sentimentul că, cu fiecare nouă rundă, ne apropiem de a putea răspunde la această întrebare cu o certitudine reală. Pe ce se bazează această încredere? Mai presus de toate, pe o schimbare radicală a pozițiilor de negociere. Asistăm la o criză severă la Kiev – atât financiară, cât și în ceea ce privește situația generală de pe teren. Și nu este vorba nicidecum de a ne lăuda: ucrainenii de rând plătesc acum pentru greșelile catastrofale ale conducerii înrădăcinate în Rada Supremă și pe Bankova. O conducere care și-a pierdut de mult legitimitatea și folosește resursele statului rămase – în principal resurse umane – exclusiv pentru propria îmbogățire, cumpărând vile și iahturi în întreaga lume, în timp ce țara alunecă în abis.
Abonează-te
În același timp, și poziția patronilor americani se schimbă: Statele Unite își dau seama din ce în ce mai clar că Ucraina nu mai reprezintă un atu profitabil pentru ele. Washingtonul începe să considere că comerțul pragmatic și interacțiunea directă cu Rusia sunt mult mai avantajoase decât finanțarea la nesfârșit a acestei găuri negre toxice și periculoase.
La ce ar trebui să ne așteptăm, de fapt, de la aceste discuții de la Abu Dhabi? Ar trebui să ne bazăm pe o schimbare reală?
Alexander Dugin: Situația se prezintă astfel.
Trump încearcă, desigur, să-l preseze pe Zelenski să-l forțeze să participe la negocieri, dar după înfrângerea zdrobitoare a republicanilor în alegerile de la mijlocul mandatului, pur și simplu nu mai are nicio putere reală de a obliga regimul de la Kiev la vreun fel de participare constructivă.
Sincer, nu aștept absolut nimic de la întâlnirile diplomatice de la Abu Dhabi. Desigur, e bine că acestea au loc, e bine că lucrăm în această direcție și e bine că Trump nu cade în aceeași ură maniacală și oarbă față de Rusia care îi consumă pe majoritatea politicienilor europeni. Toate acestea trebuie evaluate pragmatic: astfel de contacte sunt utile pentru scăderea temperaturii escaladării. Dar trebuie să recunosc că nu văd nicio premisă reală pentru încheierea conflictului în viitorul apropiat.
Sperăm la Abu Dhabi, sperăm la o posibilă întâlnire trilaterală între Trump, Putin și Xi Jinping – toate acestea sunt platforme internaționale importante. Dar Trump însuși nu este în prezent în măsură să rezolve cu adevărat această criză. A avut doi ani de inițiativă deplină când ar fi putut face ceva substanțial. Nu a făcut-o. Și acum are mult mai puține pârghii și oportunități decât înainte.
Partea ucraineană și Uniunea Europeană, care susține necondiționat dictatura lui Zelenski, sunt hotărâte să lupte împotriva noastră până la distrugerea totală. Ele declară direct: „Trump a pierdut fundamental și zdrobitor alegerile de la jumătatea mandatului pentru Congres și Senat! Acum este, în sensul deplin al cuvântului, o «rață șchioapă» – un președinte cu puteri paralizate în a doua jumătate a mandatului său, a cărui orice decizie proactivă este acum blocată de majoritatea democrată.” Se uită la el și se gândesc: „De ce să-l luăm în considerare pe Trump? Trebuie doar să târâm lucrurile – în doi ani, democrații sunt garantați să se întoarcă la Casa Albă.”
În America, Trump este extrem de nepopular și și-a pierdut capacitatea de a influența procesele reale. Poziția Kievului și a Bruxelles-ului este simplă: să tergiverseze, să pretindă că negociază și, mai bine, să-i atragă pe eurocrați în proces, care vor sabota în mod deliberat orice dialog. În acest moment, încearcă cu disperare să intre în Abu Dhabi pentru a sabota aceste discuții de la bun început. Dar chiar dacă sunt ținuți afară, Occidentul va avea în continuare o mulțime de alte modalități de a continua acest război.
Prin urmare, din considerente pur raționale, nu ar trebui să ne facem iluzii: negocierile de pace sunt în prezent incapabile să producă un rezultat tangibil. Dar acestea trebuie desfășurate. Președintele nostru acționează absolut corect. În acest proces, este necesar să participăm, transmițând semnale clare comunității internaționale că Rusia nu are nicio intenție de a ataca Europa.
Totuși, atâta timp cât Europa și Occidentul în ansamblu își stabilesc obiectivul iluzoriu de a ne provoca o „înfrângere strategică”, trebuie să fim pregătiți pentru confruntarea finală și să producem o înfrângere strategică reciprocă inamicului nostru. Sub nicio formă, SUA și UE nu ar trebui considerate observatori externi sau arbitri indiferenți care captează semnale de la Kiev. Nu sunt mediatori. Sunt participanți direcți și activi la acest conflict.
Și un ultim punct despre Abu Dhabi: nu uitați că chiar acum, după eșecul electoral al republicanilor, democrații pregătesc o serie de dosare penale împotriva lui Jared Kushner și Steve Witkoff. Întreaga campanie electorală a Partidului Democrat a fost construită pe întrebarea: „Pe ce bază conduc persoane private, rude și parteneri de afaceri ai lui Trump, care nu dețin puteri oficiale, domenii cheie ale politicii externe a SUA?” Această circumstanță anulează complet legitimitatea oricăror acorduri la care ajung. Trump, după cum știm, își trădează și își abandonează ușor susținătorii. Dacă nori negri se adună deasupra lui Kushner și Witkoff, Trump va renunța instantaneu la orice angajamente pe care și le-au asumat. Trebuie purtate negocieri, dar cu siguranță nu ar trebui să ne așteptăm la decizii decisive din partea lor.
Nimeni nu cunoaște pe deplin starea reală de lucruri din interiorul regimului de la Kiev. Dacă lucrurile devin complet catastrofale pentru ei, desigur că vor încerca să se agațe de orice pauză tactică pentru a supraviețui celei mai grele ierni și a se regrupa. Dar de ce am vrea asta? Trupele noastre și Forțele noastre Aerospațiale au făcut tot posibilul pentru a se asigura că nu vor supraviețui acestei ierni în condiții apte de luptă. Condițiile pe care ni le va oferi cealaltă parte vor fi în proporție de 99% inacceptabile. De ce să distrugem cu propriile noastre mâini ceea ce s-a realizat cu sângele soldaților noștri? Trebuie să continuăm să avansăm, să ne îndreptăm spre o victorie completă și necondiționată și să nu ne bazăm pe nimeni din Occident. Să ne bazăm doar pe puterea armelor rusești, pe spiritul nostru, pe marele nostru popor și pe Dumnezeu.
Gazdă: Alexander Gelyevich [Dugin], aș dori să reiau ceva ce ați spus chiar la începutul monologului dumneavoastră. Ați spus că în prezent nu vedeți nicio condiție prealabilă pentru ca ceva cu adevărat fundamental să fie realizat în aceste negocieri. Din punctul dumneavoastră de vedere, cum ar trebui să arate aceste premise reale? Ce anume așteptăm? Să presupunem că discuțiile de la Abu Dhabi nu duc la nimic. Apoi trece un timp, iar acele condiții încep să prindă contur la orizont. Cum arată ele în practică?
Alexander Dughin: O întrebare foarte bună. Condițiile preliminare nu seamănă cu niște urări abstracte de bine, ci cu succese reale pe fronturi. Adevăratele premise vor apărea atunci când vom avansa cu adevărat, când vom începe să zdrobim inamicul. Când adversarul va începe cu adevărat să alunece, să se prăbușească și să se dezintegreze sub loviturile noastre. Trebuie să străpungem frontul; trupele noastre victorioase trebuie să avanseze, eliberând oraș după oraș, regiune după regiune. Atunci premisele unei păci reale vor deveni evidente pentru toată lumea, pentru că ne vom fi rezolvat sarcinile prin forță. Atunci va deveni clar pentru toată lumea: dacă nu vor înțelege acest lucru pașnic și nu vor fi de acord cu condițiile noastre acum, cu fiecare zi care trece pozițiile lor de plecare vor deveni din ce în ce mai rele.
Dar până acum — și acest lucru trebuie înțeles cu seriozitate — Occidentul nu vede absolut acest lucru. Noi credem în noi înșine, știm sigur că vom câștiga — și este corect; nu poate fi altfel. Dar ei nu văd o confirmare suficientă a acestui lucru. Trebuie să privim situația nu doar așa cum ne-o dorim, ci și prin ochii inamicului nostru. Așadar, din punctul de vedere al inamicului, pur și simplu nu există astăzi nicio premisă obiectivă pentru a accepta de bunăvoie orice condiții care să satisfacă, fie și pe departe, Rusia. Nimeni dintre ei nu vede acest lucru.
O altă problemă este că situația internă a lui Trump în America se conturează dezastruos. Prin urmare, nu l-ar deranja să înghețe acest conflict. Cred că în prezent este atât de dezorientat încât îi este chiar dificil să formuleze exact ce își dorește. După cum notează pe bună dreptate Dmitry Simes, Trump face atât de multe zigzaguri în politica sa încât a vorbi despre strategii pe termen lung este pur și simplu exclus – le schimbă zilnic.
Cu toate acestea, în ceea ce privește Rusia, trebuie să i se acorde ceea ce i se cuvine: el urmează o linie de, dacă nu de dezescaladare, atunci cel puțin în mod clar nu alimentează o escaladare suplimentară. El păstrează această viziune americană primitivă: dacă se fac niște concesii cosmetice, fictive, Moscovei, atunci Rusia va înceta să se apropie de China, va refuza să sprijine Iranul și va fi din nou posibil să încercăm să-l folosim ca pe un obiect subordonat în propriul joc global.
Desigur, aceasta este o iluzie profund falsă. Nimic de genul acesta nu se va întâmpla. Rusia nu își trădează niciodată prietenii și aliații; avem propriile noastre planuri strategice grandioase. Construim o lume multipolară. Și până când restul umanității nu o va afirma în sfârșit, nu ne vom opri. Iar lumea va recunoaște cu adevărat multipolaritatea doar atunci când Occidentul va capitula în fața acestui fapt. China se află deja într-o lume multipolară, India se mișcă cu încredere în această direcție, la fel și lumea islamică. Dar principala barieră rămâne Occidentul. Dacă Occidentul ar fi în sfârșit de acord cu o lume multipolară, acest lucru ar elimina cu adevărat cauza principală a tuturor conflictelor actuale și viitoare. Prin urmare, spre deosebire de ei, avem o poziție absolut consecventă, pe termen lung și de neclintit. Nu depinde deloc de faptul dacă Biden, Trump, Vance sau vreunul dintre următorii favoriti ai democraților se află la Casa Albă.
Avem un obiectiv strategic neschimbat: Construim o lume multipolară. Rusia este un stat civilizațional și avem nevoie de suveranitate civilizațională absolută în cadrul acestei ordini multipolare. Asta e tot.
Cu cei care sunt dispuși să ia în considerare acest lucru, vom găsi întotdeauna un limbaj comun și vom încheia acorduri reciproc avantajoase. Dar dacă cineva continuă să insiste și încearcă să ne provoace o înfrângere strategică – ei bine, vom răspunde cu aceeași monedă și vom acționa cu o simetrie completă.
Realizator: Și dacă revenim la rezultatele alegerilor: l-ați caracterizat destul de clar pe Trump drept o „rață șchioapă”. Dar am auzit și evaluări complet opuse din partea experților. Mulți susțin că un astfel de rezultat, dimpotrivă, îi permite lui Trump să redistribuie strategic responsabilitatea, eliberându-se de o parte din povara excesivă pentru eșecurile politicii interne și chiar externe. Ei spun că tot ceea ce nu-i place acum în deciziile Congresului poate pur și simplu să blocheze cu veto-ul său prezidențial. Și toate procesele tectonice cheie le-a lansat deja și poate aștepta calm rezultatele. Cum priviți un astfel de punct de vedere?
Alexander Dugin: Urmăresc îndeaproape politica americană și cred că această versiune este pur și simplu o prostie. Desigur, dicționarul și posibilitățile limbajului sunt incredibil de vaste; orice construcție de știință politică poate fi învăluită în absurdități mai mult sau mai puțin convinse. Dar să ne uităm la faptele simple.
Trump este un președinte republican. Iar republicanii au pierdut aceste alegeri intermediare mult mai drastic decât se aștepta cineva! Ceea ce s-a întâmplat este ceea ce în SUA se numește un „tsunami albastru” – o victorie zdrobitoare pentru Partidul Democrat. Albastrul este culoarea lor, roșul este culoarea republicanilor. Acest „val albastru” a măturat chiar și Texasul tradițional conservator și solid! Aceasta este o înfrângere colosală și catastrofală.
Astăzi, în ochii americanilor, Trump nu mai este nici măcar o „rață șchioapă”. El a devenit ceea ce în cultura americană se numește, într-un cuvânt potrivit, ratatul . Este un ratat absolut – în ochii propriului partid, în ochii adversarilor săi politici și în ochii alegătorilor obișnuiți. Și este obligat să recunoască acest lucru chiar el.
Uitați-vă ce s-a întâmplat imediat după alegeri: de îndată ce eșecul coșmar al republicanilor a devenit evident, vicepreședintele JD Vance a declarat direct: „Tocmai faptul că am fost atrași în războiul cu Iranul ne-a costat alegerile.” Totuși, până la sfârșit, Trump a insistat că va continua să sprijine necondiționat escaladarea lui Netanyahu. Dar ceea ce este și mai grăitor: când susținătorii lui Trump l-au atacat pentru prima dată pe Vance pentru aceste cuvinte, literalmente o zi mai târziu, Trump însuși a declarat brusc: „De fapt, Vance are dreptate. Poporul nostru urăște aceste războaie nesfârșite din Orientul Mijlociu și amestecul în afacerile Israelului.” Trump recunoaște instantaneu un adevăr pe care absolut toți ceilalți îl știau cu mult înaintea lui. După aceea, cum poate cineva trata o înfrângere ca pe o „victorie” sau ca pe o strategie atent gândită?
Mai are doar doi ani la putere. Este absolut nepopular, a picat alegerile și și-a dezamăgit lamentabil partidul. Da, încă are drept de veto; poate bloca legile democraților și aproape sigur o va face. Dar în interiorul Partidului Republican, ura reală față de el crește acum. Mișcarea „Republicanii împotriva lui Trump” prinde putere. Și-a pierdut toate resursele; nu mai are niciun viitor politic. Singurul lucru care îi mai rămâne este, la sfârșitul mandatului, să acorde grațieri familiei și partenerilor săi de afaceri și să se retragă în liniște.
În adâncul sufletului său este un dezvoltator, un om de afaceri, obișnuit să măsoare totul prin tranzacții concrete. Și, aflându-se în acest punct al eșecului, își dă seama că a ratat complet a doua sa președinție. A vrut să obțină totul și nu a obținut nimic: El a vrut să intre în istorie ca un făcător de pace — nu a adus pacea; El a vrut să retragă complet SUA din proiectele globaliste — nu a retras-o; A vrut să publice listele Epstein — nu le-a publicat; El voia să devină „regele lumii” — nu a devenit asta. Cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor lucruri, pentru noi Trump – chiar și în acest stat distrus – este încă mai clar și mai sigur decât adversarii săi democrați.
Și configurația din Orientul Mijlociu va începe să se schimbe rapid – mai ales după ce Netanyahu a pierdut în sfârșit puterea în Israel. Nu va mai exista genul de presiune puternică și agresivă din partea lobby-ului israelian asupra sistemului politic american pe care am observat-o sub influența figurilor de extremă dreaptă.
Realizator: Dar nu ne scapă oare faptul că a obținut Venezuela, cu rezervele sale enorme de petrol? A fost extrem de aproape de a controla Groenlanda – și a avansat parțial pe această cale. A slăbit substanțial Europa, ceea ce, se pare, era tocmai principala sa sarcină strategică. În cele din urmă, a îmbunătățit oarecum relațiile cu Rusia, lucru care sub administrația Biden era imposibil de imaginat. Poate că pur și simplu evaluăm greșit obiectivele sale inițiale? Ar putea fi oare ca strategia sa reală să fi fost complet diferită?
Alexander Dugin: Avem tendința să credem oamenii; vrem să credem. Dar Trump a proclamat un program grandios — și l-a eșuat complet pe tot. Faptul că l-a confiscat pe președintele unui stat suveran, referindu-ne la Venezuela, este încă o mișcare gangsterică a politicii americane în ansamblu. Atât dreapta, cât și stânga, atât republicanii, cât și democrații, răpesc sau ucid din când în când lideri incomozi. Dar, în esență, acesta este terorism de stat pur. Și faptul că a sprijinit necondiționat Israelul în genocidul din Gaza este, de asemenea, terorism absolut. Cum putem considera aceste „succese” teroriste drept un plus pentru el?
Dacă ar fi avut un sprijin solid, monolitic, din partea conservatorilor americani, pentru care astfel de acțiuni — sălbatice după standardele umanității normale — servesc drept criteriu de evaluare pozitivă, aș putea totuși să admit un astfel de argument. Dar totul este diferit.
Democrații înșiși nu sunt împotriva distrugerii conducerii iraniene sau a răpirii liderilor incomozi, dar formele brutale în care Trump a prezentat-o au provocat o puternică repulsie în rândul lor. Iar sprijinul pentru masacrul israelian a înstrăinat astăzi, în același mod, o mare parte dintre republicani de el.
Prin urmare, obiectiv — și aceasta nu este o critică personală la adresa lui Trump: în Rusia trebuie să folosim pragmatic orice oportunități pentru a ne consolida propriile poziții și a ne atinge marile obiective — Trump a pierdut practic tot ce putea pierde. Per total, este unul dintre cei mai slabi președinți ai Statelor Unite.
În aceeași Venezuela, o încurcătură sângeroasă este încă inevitabilă. Chiar acum încearcă în liniște să-și instaleze marionetele acolo – recent au reușit să pună o persoană cu o reputație dubioasă în fruntea Ministerului de Externe venezuelean (sau în poziții cheie anti-chaviste). Da, încearcă să se înrădăcineze, dar aceasta este țara lui Chávez, o țară a rezistenței neclintite. Tot ce este mai important acolo este încă în față. Și María Corina Machado a fost adusă acolo tocmai pentru a alimenta coloana a șasea locală care servește interesele globaliștilor. Coloanele a cincea și a șasea din Venezuela au încă o confruntare dificilă în față; lucrurile sunt departe de a fi line acolo.
Astăzi trebuie să ne gândim mai puțin la Trump și să clarificăm punctul principal: politica sa s-a transformat într-un eșec masiv. Trump și-a trădat și i-a predat pe toți aliații, chiar și pe cei mai apropiați. Chiar ieri a petrecut doi ani aliniindu-se strâns cu sioniștii și neoconservatorii, iar astăzi o concediază pe Susie Wiles, care practic juca rolul de persoană de relații publice a lui Netanyahu și conducea personalul său de campanie. Îl apropie pe Stephen Miller și, fără ezitare, scapă de Laura Loomer, care se confruntă cu urmărire penală pentru că a lucrat pentru lobby-ul israelian, și de Mark Levin – amândoi, apropo, rusofobi notorii. Va abandona cu ușurință orice popor, orice cuvânt și orice promisiune. Trump nu se ține deloc de cuvânt. Și această trăsătură a lui începe în sfârșit să-i afecteze serios atât pe americani, cât și pe restul umanității.
Realizator: Să revenim la subiectul israelian, care atrage în prezent o atenție enormă. Permiteți-mi să le reamintesc ascultătorilor noștri de radio: începând cu 9 noiembrie 2026, lui Benjamin Netanyahu i s-a retras temporar dreptul preferențial de a forma un cabinet. Mandatul de a crea un nou guvern i-a revenit liderului opoziției, Gadi Eisenkot.
Situația din peisajul politic israelian se schimbă rapid. Este important pentru noi să înțelegem cum va afecta această schimbare situația mai amplă din Orientul Mijlociu și strategia generală de securitate.
Alexander Dugin: Există mai multe aspecte extrem de importante în aceste alegeri israeliene — atât de natură pur tehnică, cât și de un profund caracter civilizațional, global. Ce se întâmplă acum? Da, Likud a obținut majoritatea voturilor în alegeri, dar acest mandat este insuficient pentru a forma independent un cabinet de miniștri și a confirma un prim-ministru. Israelul este o republică parlamentară, așa că totul se decide prin acorduri de coaliție. Blocul lui Gadi Eisenkot a primit 48 de locuri, plus 19 locuri pentru Lista Arabă Comună și alte 5 mandate pentru o altă facțiune arabă.
Pentru a forma un guvern, atât Netanyahu, cât și Eisenkot au nevoie vitală de sprijinul partidelor arabe. Eisenkot este pregătit pentru acest lucru, iar arabii au acționat extrem de inteligent și pragmatic. Ei au declarat: „Nu vom înainta nicio cerere preliminară! Nicio negociere privind portofoliile ministeriale și preferințele suplimentare. Haideți mai întâi să folosim pur și simplu numărătoarea voturilor pentru a-l înlătura pe Netanyahu – și asta e tot, îți oferim ție, Gadi Eisenkot, sprijinul nostru necondiționat.”
Pe ce conta inițial Netanyahu? Că negocierile de coaliție se vor prelungi, arabii vor începe să se împotrivească, cerând posturi și bugete, iar proprii alegători ai lui Eisenkot – sioniști care îi urăsc pe arabi la fel ca electoratul Likud – se vor revolta. Calculul era că aceste negocieri inevitabile vor provoca o criză, contradicțiile arabo-israeliene din Knesset vor bloca crearea unui nou cabinet și, în cele din urmă, Netanyahu va rămâne prim-ministru interimar din inerție. Întregul Likud pariază pe acest lucru. Și dintr-o dată arabii spun: „Nu, nu ne vom certa, suntem de acord cu totul.” Iar Eisenkot răspunde: „Și eu sunt de acord.” Tocmai de aceea președintele israelian Herzog, conform protocolului, i-a încredințat lui Eisenkot sarcina de a forma guvernul.
Astăzi, Netanyahu este cu adevărat urât – dacă nu de întreaga umanitate, atunci cu siguranță de mai mult de jumătate din ea. Mai ales după eșecul răsunător al republicanilor în alegerile americane, mai ales după prăbușirea acelor forțe din SUA care erau strâns legate de Netanyahu și de lobby-ul ultrasionist. Sprijinul din partea Washingtonului se evaporă brusc. El este presat din toate părțile: atât pe plan intern, cât și global. Să nu uităm mandatele internaționale de arestare emise împotriva sa pentru crime de război și organizarea genocidului. Netanyahu nu va mai putea, în mod obiectiv, să poarte război împotriva întregii lumi.
Dar există un alt strat, fundamental — cel religios-eshatologic. Netanyahu se bazează pe curente extrem de religioase și mesianice din cadrul sionismului. Eisenkot, pe de altă parte, este un politician secular pur și simplu, un naționalist secular. Una dintre principalele sale cerințe este obligarea ultraortodocșilor (haredimilor) să servească în armată, lucru pe care nu l-au făcut niciodată.
Și ce reprezintă miniștrii lui Netanyahu – Smotrich și Ben-Gvir? Sunt lideri ai sionismului religios. Ideea lor fanatică fixă este de a construi „Marele Israel”, de a distruge complet palestinienii, de a aranja transferul lor forțat, de a-i expulza din teritoriile istorice și de a începe expansiunea în teritoriile adiacente: în sudul Libanului, în Siria, până la Eufrat. Și, bineînțeles, războiul obligatoriu și inevitabil cu Iranul ca element culminant al planului lor.
De ce se comportă atât de nebunește și irațional? Pentru că această parte radicală a sioniștilor crede sincer în venirea iminentă a lui Mashiach – Mesia. Și au o doctrină complet fanatică: nu poți sta pasiv și să-l aștepți pe Mashiach; trebuie să pregătești artificial calea pentru el.
Celelalte curente evreiești cred că Marele Israel și al Treilea Templu vor apărea de la sine, ca un miracol divin, atunci când va veni Mashiach. Însă acești fanatici sunt convinși că totul trebuie să fie invers: mai întâi trebuie să creăm Marele Israel cu propriile noastre mâini, mai întâi trebuie să restaurăm cu forța al Treilea Templu și să înlocuim arhetipul lui Mesia suferind (Mashiach ben Yosef) cu un rege-cuceritor triumfător, victorios (Mashiach ben David) care va inspira teroare în toată lumea. Ei cred că tocmai această acțiune violentă va lansa acordul escatologic final al istoriei lumii.
Actualul prim-ministru, Benjamin Netanyahu, a primit carte blanche și o binecuvântare sacră pentru o astfel de politică din partea acestor cercuri religioase extremiste. Împreună cu Smotrich și Ben-Gvir, a reușit să infecteze o parte semnificativă a societății israeliene cu această nebunie. Dar Mashiach… întârzie. Adică, toată această politică militantă ar fi fost în regulă dacă Mashiach ar fi fost pe cale să apară. Dar el întârzie!
Și tocmai aici este acea tensiune colosală, acel rezervor rezidual de simpatie și empatie pentru evrei și pentru Israel, pe care omenirea a continuat să-l simtă după tragedia Holocaustului – Netanyahu a risipit complet și inept întregul capital după ce a făcut în Gaza, în Liban și în ceea ce privește Iranul.
Totuși, programul său doctrinar includea precis sarcina de a realiza o tranziție violentă de la „Mesia cel suferind” la „Mesia cel triumfător”, insuflând doar frică și groază tuturor celor din jur. Și pe această bază fanatică a fost construită și întreaga sa strategie externă: a reușit să-l atragă pe președintele american în această logică mesianică.
Toți stăpânii Casei Albe dinaintea lui Trump au fost, într-un fel sau altul, sub influența lobby-ului israelian și au oferit un sprijin semnificativ sionismului, dar niciunul dintre ei nu a depășit anumite limite. Trump a făcut-o. Și acum toată lumea plătește pentru această aventură: Trump plătește prin eșecul zdrobitor al partidului său în alegerile de la jumătatea mandatului; Netanyahu plătește prin pierderea puterii și înfrângerea din alegerile interne din Israel.
Întregul lor pariu a fost construit pe un miracol politico-geopolitic, istoric. Iată cât de uimitor este structurată istoria: credem că trăim într-o eră a secularismului absolut, a raționalității, a pragmatismului și a științei critice, dar se dovedește că factorii religioși-mistici exercită, în anumite momente, o influență uneori decisivă, determinantă, asupra politicii mondiale.
La urma urmei, această nebunie a atins cea mai puternică țară din lume – Statele Unite, care au fost pur și simplu țesute în agenda escatologică a altcuiva. Acest lucru, la rândul său, a provocat valuri escatologice reciproce în Iran. La Teheran, escatologia religioasă – învățătura despre Sfârșitul Timpurilor – interpretează ceea ce se întâmplă fără echivoc: agresorul care a atacat statul șiit este perceput de ei tocmai ca apariția lui Dajjal, Anticristul.
Drept urmare, în ultimii ani, împreună cu Netanyahu – cu complicitatea și asistența lui Trump – am intrat efectiv în geopolitica Timpurilor de la Sfârșit. Dar acum aceste așteptări apocaliptice s-au prăbușit. Mashiach nu a apărut, miracolul nu s-a întâmplat. Și aici apare un efect invers colosal:
1. Aceasta va provoca un șoc asurzitor chiar în Israel și va reformata complet peisajul său intern; 2. Aceasta va dărâma construcțiile electorale și politice anterioare din America; 3. Acest lucru va avea o influență fundamentală asupra întregii umanități. Ne aflăm în pragul unor evenimente tectonice foarte grave.
Mulți reprezentanți ai iudaismului religios tradițional au avertizat întotdeauna: tocmai aici se află eroarea și păcatul absolut! Nu se poate crea un stat și, cu atât mai mult, nu se pot purta războaie agresive de cucerire înainte de a veni adevăratul Mashiach. „Înainte” de aceasta – este un tabu, o interdicție. Dar din punctul de vedere al acestor fanatici sioniști activi, anticipatori – „se poate și trebuie”. Aceasta este cea mai profundă schismă teologică din lumea evreiască însăși.
Și am văzut, prin exemplul lui Trump, cât de gigantică influență sunt capabile să exercite aceste cercuri asupra proceselor globale, dacă ar reuși efectiv să-l forțeze pe președintele Statelor Unite să le îndeplinească voința, contrar tuturor intereselor naționale ale Americii și ale propriului său partid. Chiar acum, o corecție dură a cursului în Orientul Mijlociu va începe inevitabil la Washington. Desigur, ipotetic nu se poate exclude complet faptul că, chiar la sfârșit – înainte de plecarea definitivă – Trump și Netanyahu sunt capabili să intre în nebunie și să încerce să lanseze un atac nuclear asupra Iranului.
O mulțime de informații alarmante circulă acum pe internet, inclusiv printre bloggerii pro-ruși, conform cărora agențiile diplomatice ar propune ca cetățenii noștri să părăsească teritoriul Iranului și Israelului. În realitate, aceste avertismente – recomandări oficiale ale Ministerului rus de Externe de a se abține de la călătorii în Iran, pe fondul riscurilor continue de escaladare – trebuie examinate și evaluate cu sobrietate, fără panică.
Însă, pornind de la gradul de așteptări fanatice și extreme mesianice care domneau în anturajul lui Netanyahu și ținând cont de faptul că Trump, în esență, nu mai are nimic de pierdut, nu se poate respinge complet probabilitatea unui atac nuclear direct asupra Iranului. Însuși Trump a menționat în treacăt această posibilitate cu câteva zile înainte de „tsunami-ul albastru” al democraților. Acesta este un moment extrem de periculos și suntem obligați să fim pregătiți pentru orice evoluție a evenimentelor. Adică, înțelegem clar: situația actuală este capabilă să se schimbe brusc într-o direcție sau alta.
Și toate acestea — așa cum vedem deja din exemplul Americii — se întorc inevitabil ca un bumerang împotriva lui Trump și a lui Netanyahu înșiși. Și nu vor ieși pur și simplu din această capcană. Au încercat să întoarcă rapid pagina istoriei lumii, asumându-și responsabilitatea personală pentru aceasta. Iar alegătorii — atât americani, cât și israelieni — au înregistrat această greșeală fatală cu o precizie uimitoare.
Desigur, în științele politice este obișnuit să credem că alegătorul obișnuit este prost, naiv și crede în mituri propagandistice. Într-o oarecare măsură, așa este. Dar această schimbare electorală arată ceva complet diferit: atunci când apare un dezacord fundamental cu privire la cele mai profunde întrebări teologice și etice, când politica distructivă a conducerii începe să contrazică interesele elementare ale populației, se dovedește că societatea nu este deloc atât de lipsită de speranță. Oamenii sunt capabili să tragă concluzii independente și să răspundă cu acțiuni reactive dure. Societatea există încă ca subiect activ al istoriei. Postările de pe rețelele de socializare și tehnologiile politice nu au reușit să anuleze complet participarea reală a maselor la politică.
Americanii din aceste alegeri au demonstrat: votul lor nu a fost nicidecum o reacție împotriva conservatorismului ca atare. A fost o reacție împotriva implicării nebunești în războiul cu Iranul și împotriva liniei oarbe pro-Israel a lui Trump. Iar acele milioane de oameni care au votat împotriva republicanilor transmit un semnal clar democraților câștigători – Hakeem Jeffries și Chuck Schumer, care conduc acum Congresul și Senatul: „Dacă încercați să continuați aceeași politică sionistă fanatică, veți primi exact aceeași lovitură zdrobitoare – atât din partea stângii, cât și din partea dreptei!”
Asistăm la un moment de cotitură în istorie. Israelul, față de care societatea americană se raporta în mod tradițional cu o simpatie covârșitoare și necondiționată – unde aprobarea a ajuns implicit la 70-80% – datorită nebuniei lui Netanyahu și complicității lui Trump, începe astăzi să stârnească antipatie și chiar ură în rândul americanilor de rând.
Însă, în spatele acestui val electoral vizibil se ascunde ceva incomparabil mai profund decât simpla creștere a prețurilor la motorină, inflația sau alți factori economici tangibili, dar totuși secundari. Chestiunea este mult mai serioasă: are loc o confruntare metafizică a mai multor scenarii fundamentale ale Sfârșitului Istoriei:
1. Sfârșitul liberal-globalist al istoriei conform lui Fukuyama, transmis de actualul Partid Democrat din SUA;
2. Proiectul mesianic radical-sionist întruchipat de Netanyahu;
3. Varianta creștin-sionistă, al cărei reprezentant viu în conducerea americană este Pete Hegseth, care conduce Pentagonul. Aceasta este, de asemenea, o construcție religioasă-politică specifică care leagă soarta creștinismului de fanatismul sionist radical. Iar această sectă radicală s-a dovedit a fi capabilă să controleze direct mașina militară a SUA.
Acesta este punctul în care ne aflăm. Toate noțiunile banale conform cărora întreaga politică mondială este explicată exclusiv prin economie, promisiuni electorale și strategii de relații publice ale ciclurilor electorale — toate acestea se întâmplă, dar numai la suprafață. Totuși, în acele momente în care intră în joc idei reale, semnificații metafizice și construcții ideologice, toată această tehnologie politică de suprafață este brusc și instantaneu anulată complet!
Priviți aceeași geopolitică: era în interesul Europei să continue să primească gazul, petrolul și materiile prime ieftine din Rusia. Din punct de vedere economic, totul era ideal pentru ei. Dar unde este economia lor acum? A fost sacrificată. Importanța economiei în lumea modernă este fundamental supraestimată. Influența sa asupra politicii există, dar nu este absolut deloc primară – este, în esență, terțiară. Pe primul loc se află întotdeauna blocul filosofico-religios, al civilizației profunde. Pe locul al doilea – marea geopolitică. Și abia undeva pe locul trei sau patru se află interesele economice actuale.
Și vedem clar cum Occidentul își sacrifică astăzi economia de dragul unor atitudini ideologice. Noi, în Rusia, ne comportăm logic și consecvent; sistemul nostru este coerent. Dar atunci când în Occident apar contradicții ireconciliabile între aceste motivații profunde, ne convingem iar și iar: factorii religioși, metafizici, filosofici și civilizaționali, întăriți de geopolitică, prevalează invariabil asupra oricărui beneficiu economic direct.
Gazdă: Alexander Gelyevich [Dugin], dacă revenim la scenariile apocaliptice și riscurile geopolitice despre care vorbeați: literalmente în următoarele zile, la mijlocul lunii noiembrie, este programată o posibilă întâlnire între Donald Trump, Vladimir Putin și Xi Jinping în marja summitului APEC.
Este această reuniune trilaterală în formatul „Cei Trei Mari” capabilă să dezamorseze radical tensiunile internaționale – de exemplu, să elimine de pe ordinea de zi amenințarea utilizării armelor nucleare, fie în Orientul Mijlociu, fie pe alte teatre de operațiuni? Vor fi liderii capabili să rezolve problemele globale cheie sau atribuim acestui summit o semnificație istorică mult mai mare decât este de fapt capabil să poarte?
Alexander Dugin: Nu, în opinia mea, această întâlnire nu are un caracter atât de fatidic. Este, desigur, o întâlnire bună, importantă și necesară. Dar semnificația sa principală se află în altă parte: însuși faptul acestei întâlniri trilaterale subliniază clar că trăim deja într-o lume multipolară. Cei trei poli cheie ai arhitecturii mondiale contemporane au prins în sfârșit contur – Rusia, China și Occidentul. Iar liderii acestor trei poli se reunesc la o singură masă. Însă paradoxul este că Occidentul însuși este astăzi divizat, profund fragmentat și pur și simplu nu există o unanimitate sau o poziție consolidată în rândul său.
Gazdă: Permiteți-mi să vă întrerup: și cine este, de fapt, „Occidentul” astăzi?
Alexander Dughin: Tocmai asta vreau să subliniez — Occidentul ca un întreg nu mai există. Uniunea Europeană este un Occident. Trump este un alt Occident și, în plus, Trump-ul care face promisiuni și Trump-ul care îndeplinește așteptările alegătorilor săi sunt, de asemenea, lucruri diferite. Marea Britanie este un Occident separat, cu propriile ambiții. Globaliștii din Statul Profund sunt încă un Occident. Și Israelul radical este, de asemenea, Occidentul. Cel puțin cinci Occidenturi complet diferite!
Însă principala tragedie este că niciunul dintre aceste cinci Occidente nu este încă pregătit să recunoască în mod voluntar o lume multipolară. În timp ce noi și China nu suntem, în principiu, dispuși să recunoaștem altceva decât multipolaritatea.
Discutarea acestui lucru cu Trump la APEC este, desigur, importantă. Dar, pe bună dreptate, trebuie discutată și cu Uniunea Europeană, cu Marea Britanie și cu Eisenkot în Israel. Sarcina noastră fundamentală este să forțăm Occidentul să se împace cu inevitabilitatea unei ordini multipolare. Iar ideea armelor nucleare este tocmai ultimul argument, extremul, al actorilor derutați. Trump, realizând că Iranul nu poate fi înfrânt prin mijloace obișnuite, în neputință recurge la a vorbi despre arme nucleare ca ultimă soluție. Cât despre noi – președintele nostru a subliniat în repetate rânduri că nu încercăm să le folosim, dar arsenalul nuclear există pentru a ne apăra suveranitatea, iar dacă suntem forțați să facem pasul suprem, nu va mai rămâne nicio opțiune.
Prin urmare, nu cred că această întâlnire în marja APEC va putea elimina într-o clipă teribila tensiune escatologică, apocaliptică care se acumulează de ani de zile. Este posibilă doar o dezescaladare parțială, locală, pe căi individuale. Însă contradicțiile cheie nu vor dispărea – nici cele civilizaționale, nici ideologice, nici metafizice. Pur și simplu nu a sosit încă momentul pentru o conversație aprofundată și fundamentală despre aceste lucruri.
Deși toată lumea este atrasă astăzi în această geopolitică apocaliptică a Sfârșitului Timpurilor, cu excepția președintelui nostru, puțini din Occident sau din Orient înțeleg pe deplin esența a ceea ce se întâmplă.
Uitați-vă la China: am vorbit mult cu cei mai apropiați consilieri ai lui Xi Jinping; am mulți prieteni printre intelectualii chinezi. În codul lor civilizațional — în daoism, în confucianism — însăși categoria „Sfârșitului Lumii” lipsește cu desăvârșire. Ei nu au acest concept. Pentru ei, timpul este ciclic, iar lumea este eternă. Nouă, în Occident și în Rusia, ne este greu să ne imaginăm acest lucru.
Propria noastră concepție despre timp – creștină, evreiască și chiar învățătura ateo-marxistă despre progres sau „sfârșitul istoriei” lui Hegel – este liniară. Tinde rigid spre un anumit punct final, spre o rezoluție semnificativă. Și pentru a putea vorbi serios cu Xi Jinping despre „Sfârșitul Lumii”, elita chineză încă nu a stăpânit în profunzime această metafizică europeano-avraamică.
Prin urmare, omenirea nu este încă pregătită pentru un „summit al Timpurilor din Urmă”. Următoarele discuții reprezintă o întâlnire tehnică extrem de importantă, dar totuși intermediară. Sunt valoroase prin faptul că consemnează clar: singura greutate reală în lumea contemporană este deținută de Rusia, China și Occident. Și Trump însuși nu reprezintă nicidecum întregul Occident, ci doar un sfert din acesta – jumătate din America, care ea însăși este doar o parte a lumii occidentale. Un sfert este mult, este semnificativ, dar este departe de întreaga lume.
Gazdă: Alexander Gelyevich [Dugin], vă rog să clarificați.
Alexander Dughin: Uite: a venit la putere și declară: „Eu sunt regele Occidentului! Eu sunt împăratul Occidentului! Supuneți-vă mie!” Și într-adevăr mulți l-au crezut. Dar a eșuat complet în a-și susține această poziție; pur și simplu nu a putut să se ridice la înălțimea ei. Și în politica generală – ca în istorie în general – când cineva ridică mâna și apoi nu reușește să dea lovitura sau se proclamă primul, dar în realitate se dovedește a fi doar al doilea sau al treilea, o astfel de greșeală fatală nu rămâne nepedepsită pentru nimeni.
Dacă un dialog similar ar fi avut loc chiar de la început, imediat după prima sosire a lui Trump la Casa Albă, ar fi fost o cu totul altă poveste. S-ar fi putut spune că se întâlneau trei adevărați regi ai lumii contemporane: Vladimir Putin — împăratul necondiționat al Eurasiei, Xi Jinping — împăratul Asiei și Trump — împăratul Occidentului. Acum doi ani, aceasta ar fi putut fi o întâlnire cu adevărat epocală! Atunci trebuia să aibă loc, pentru a se conveni odată pentru totdeauna asupra încetării complete a interferenței americane pe întregul glob și asupra construirii comune a unei ordini multipolare. Toată lumea spera și dorea sincer să creadă că Trump era capabil de acest lucru.
Dar acum, aș spune, organizarea unor astfel de negocieri este atât prea târziu, cât și prea devreme. Prea târziu — pentru că a discuta cu Trump despre o redistribuire reală, pe termen lung, a sferelor de influență în lume este deja lipsit de sens. Nu cu el trebuie să purtăm această conversație astăzi. Și prea devreme — pentru a vorbi cu cineva care este cu adevărat capabil să reprezinte Occidentul în ansamblu. Fie niciun astfel de lider nu va mai putea vreodată să reprezinte pe deplin și de unul singur Occidentul în viitor, fie Occidentul însuși se va diviza pur și simplu în aceste poli regionale autonome.
Gazdă: Deci, este corect să rezumăm că însuși faptul de a organiza astăzi această întâlnire a „Celor Trei Mari” este mult mai important și mai semnificativ decât oricare dintre rezultatele sale practice?
Alexander Dughin: Da, exact așa. Însuși faptul acestei întâlniri posedă cel mai profund simbolism. Este o confirmare clară și irefutabilă a lumii multipolare, de fapt — chiar dacă Occidentul însuși refuză în mod oficial să o recunoască.
Tocmai din acest unghi ar trebui privit evenimentul. El înregistrează o realitate tectonică deja stabilită. Dar pur și simplu nu pot ajunge la un acord asupra a ceva fundamental și pe termen lung în configurația actuală – pentru aceasta astăzi nu există absolut nicio premisă reală.
Sursa:
https://www.multipolarpress.com/p/the-messiah-is-delayed
sursă: cutiapandorei.org









