Indicatorii de evoluție din România se înrăutățesc de la o zi la alta, iar, în lipsa unor decidenți competenți și a măsurilor pricepute, dificultățile populației și țării se vor accentua. Nu se trăiesc doar „crize suprapuse”, cum se spune eufemistic, ci multiple crize ce se agravează. Oriunde te afli – în estul țării, la vest, în sud și în centru, oamenii întreabă îngrijorați: cât mai ține rătăcirea și cum se iese câtuși de puțin la liman?
Nu este de mirare. România a ajuns acum la cei mai dezastruoși indicatori pe care generațiile de azi i-au întâlnit. S-au trăit, cum se știe, derapaje ale democrației din țară după 2000, când, în loc să se facă o privatizare chibzuită și să se continue integrarea în Europa și în valorile libertății, decidenții și-au rezolvat cariere, fără vreun proiect al țării. După 2004, s-a continuat demantelarea în industrie, transporturi și în alte domenii și s-a trăit desfigurarea democrației create după 1989 într-un „stat mafiot”, cum l-a numit autorul său, care instrumenta instituțiile de forță. După 2014, s-au accentuat samavolniciile decidenților și s-a ajuns la „statul eșuat”, cum l-a numit alt autor. Din 2024, s-au trăit alte abuzuri fără seamăn în Europa – culminând cu comasarea de alegeri, „alianțe” ale guvernanților pe zece ani pentru a împiedica alternativa, anularea de alegeri căci nu convenea câștigătorul, alegeri falsificate. S-a ajuns la un „stat avariat”, a cărui slăbire continuă în zilele de acum. „Democrația” la Carpați a devenit atât de „originală”, încât distruge, după instituții, economia și, treptat, alte domenii, coborând nivelul vieții și prestigiul țării.
Situația în care se află țara în aceste zile nu poate fi decât îngrijorătoare pentru cetățeanul conștient și responsabil. În loc să se profite de reformele întreprinse după anii optzeci, precum în alte țări, în România ultimelor decenii s-a ajuns la distrugerea acestora, precum și a potențialului și a perspectivelor. După ce au lichidat industria, mijloacele de transport și statutul de țară fără datorii, decidenții au strangulat cu inițiative nechibzuite ceea ce s-a realizat în diferite domenii, încât țara și cetățenii ei se scufundă.
Azi, indicatorii economici – cea mai mare criză economică din țările Europei, cea mai îndatorată țară, care trăiește acum cu salarii și pensii plătite din împrumuturi, campioană la inflație, țară care începe să vândă bogății naturale, în loc să le prelucreze – sunt cei mai dramatici în ultimul secol. Iar intrarea în recesiune, anunțată recent de agenții specializate, confirmă încă o dată supozițiile incapacității celor aflați la decizii.
Din nefericire, indicatorii democratici trimit și ei România la coada lumii – locul 97 dintre 98 de țări examinate, cum ne spune Democracy Perception Index (2026), în privința democratizării. Nicio țară europeană nu a căzut atât de jos, iar țările la nivelul cărora este plasată acum țara noastră (Venezuela, Yemen, Liban, etc.) sunt afectate de conflicte cunoscute.
Gravă este și incapacitatea sesizabilă a decidenților actuali de a concepe un program pentru a repune în mișcare societatea și neputința administrativă de a scoate țara din crizele care se agravează. Inși nepregătiți, aflați la decizii, vorbesc despre „reformă”, când, evident, nu stăpânesc nici noțiuni de clasa a noua.
Incapabili să amelioreze economia și democrația României, decidenții comit zilnic confuzii elementare, pe care le servesc populației. Bunăoară, ei nu înțeleg că securitatea unei țări începe cu integrarea democratică a cetățenilor și cu bunăstarea și confundă apărarea cu înarmarea cu orice preț. O înarmare caducă și din start depășită, căci afacerile în interes personal sunt mai importante pentru decidenții de azi decât rezultatele în beneficiu public!
Actualul secretar general NATO a spus odinioară la București că, într-o lume a interacțiunilor electronice și a comunicațiilor generalizate, fiecare îl influențează pe fiecare, încât pretenția de „război hibrid” este îndoielnică. Ca să creeze retroactiv explicații pentru aberațiile și lipsa de legitimare, decidenții actuali stăruie însă în fantasme propagandistice, pe care le și bagă în declarații ce vor fi trimise a doua zi la coș.
Se face caz de analogia cu Polonia, dar această analogie este falsă. În România, după „alegerile” subminate deja prin felul organizării din 2024-2025, decidenții caută legitimarea trecând sub tăcere nevoile țării și proclamând „pericole externe” pentru a deturna atenția. Polonia este într-o cu totul altă situație. Grație reformelor și impetuoasei ei dezvoltări din deceniile recente, Polonia nu are doar preocupări de securitate, ci și preocupări de afirmare ca putere demnă de respect.
Decidenții României actuale nu numai că nu înțeleg lumea de astăzi, dar măsluiesc tot ce le iese în cale. Ei nu înțeleg nici acum că neoliberalismul nu este politica economică nici a Statelor Unite, nici a Chinei, nici a țărilor care iau în serios schimbările istoriei. După corectura americană a globalizării și asumarea de sine a tot mai multor țări, politica economică a luat forma promovării intereselor statului propriu – ceea ce decidenții carpatici, rămași la clișee, nu cunosc. Refrenul după care „noi, ca români, nu suntem în stare!”, atât de dăunător stării României, ei îl iau efectiv ca axiomă.
Lipsa de cultură a decidenților îi face să recurgă la devize de un rar primitivism. Ei stigmatizează, numindu-i „extremiști”, pe concetățeni care cugetă cu mintea proprie, vor o viață mai bună și acționează în cadrul legal. Decidenții se proclamă demagogic „proeuropeni”, când nu au făcut nimic pentru integrarea europeană, iar dacă îi pui la un sumar examen nu pot distinge între europenitate și alte culturi. Decidenții se proclamă mai nou „pro-occidentali”, ca și cum ar ține de occidentalitate fraudele în materie de diplome și impostura pe care o cultivă, în timp ce cultura occidentală le este străină. Stigmatizările amintite – „extremiști”, „antieuropeni”, „antioccidentali” – folosite la întâmplare și segregările politice care le însoțesc, afectează democrația și o transformă într-o „democratură” jenantă, de care oamenii normali din lume se feresc.
În România, destui semidocți și nulități fac carieră cultivând, dintr-o crasă lipsă de idei, diabolizarea Rusiei și desconsiderarea Chinei – evident pe cheltuiala concetățenilor. Firește, nimeni nu pretinde că supraputerile din istorie sunt îngeri; ele au interesele și calculele lor, pe care, la rândul tău, este nevoie să le consideri. Dar rectitudinea judecății proprii este mereu indispensabilă, dacă insul se respectă cel puțin ca om.
Nepregătiții și impostorii aflați la deciziile României de azi ignoră realități certe. Nicio țară nu mai este precum acum patruzeci de ani. Nu există o teorie actualizată a sistemelor sociale și politice tocmai pentru că lumea s-a schimbat, încât simpli propagandiști fac deja pagube țărilor care îi mai cultivă. Peste toate, cum spuneam în Schimbarea lumii (Editura Academiei Române, București, 2010), lumea a intrat demult în schimbare, încât abia mințile deschise și abordările în consecință fac față la ceea ce se petrece. Ora unei renovări a viziunilor, a teoriilor și mentalităților a sosit – de renovare depinzând azi orice succes major.
Cui îi folosește, de fapt, continua falsificare a conștiinței istorice întreprinsă de către decidenții României actuale? În definitiv, cui i-a folosit faptul că decidenți actuali ai țării nu au înțeles reluarea republicanismului democratic din tradiția Statelor Unite de către actuala administrație de la Washington DC și i-au pus calificative degradante? La ce a folosit interdicția deloc civilizată a ministerului de externe pentru ambasadorul României la Beijing de a fi prezent la evenimentele celebrate în capitala Chinei? Cui i-a folosit ruperea practică a cooperărilor cu China continentală sub ignoranți aflați la deciziile României, când cele mai importante democrații caută azi cooperarea cu China? După toate aceste aberații, cu ce costuri va trebui făcută reparația, prin plierea României la realitățile internaționale?
Posibilitățile din lume s-au diversificat incomparabil, încât abia o abordare bazată pe fapte și eliberată de dogme și clișee le poate sesiza. Spus direct, folosirea Rusiei ca sperietoare în politica actualilor decidenți ai României are la bază doar o propagandă penibilă. Cum spun istoricii germani și americani lucizi și am spus-o, la rândul meu, nu există până în clipa de față vreo probă că cineva ar vrea să atace ceva din Europa. Foarte probabil, Rusia se consolidează, sub numeroase aspecte, dar nu există indicii că și-ar cheltui energii cu ocuparea cuiva din Europa.
Schimbarea istoriei a avut loc și are loc necontenit, sub privirile noastre. Folosirea unor țări ca sperietori este ideologia unor decidenți incapabili, care nu se pot legitima altfel în fața propriilor popoare decât întreținând stări conflictuale. Intuiția lui Liviu Rebreanu rămâne mereu valabilă: în definitiv, de ce autoritățile României nu reglează pașnic, ca orice țară civilizată, relațiile cu țările din vecinătate, încât fiecare parte să nu o suspecteze pe cealaltă? Cui îi folosește jalnica propagandă a unor profitori?
Mai ales că, dacă se vrea democrație în țară, atunci trebuie asumat că democrația se face cu cooperare internațională, nu cu întreținerea ostilității, în indiferent ce direcție. Personal, reafirm ceea ce în 2012 am susținut în Parlament (detalii în volumul Romeo Couți, România în lumea în schimbare, Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2013), anume, că este nevoie de normalizarea relațiilor cu China, Rusia, Turcia drept condiție sine qua non a democratizării, modernizării și bunei stări din România.
La decidenții României actuale, pentru care ura este trăirea principală, preocuparea de a se împroprietări cu funcții și sacrificarea vinovată a interesului național au devenit obișnuință. Nicio țară nu a progresat în acest fel și nicio țară europeană de azi nu întreține un asemenea climat. Cum am arătat continuu în deceniile amintite și era de așteptat, eșecul României sub actualii ei decidenți este cuprinzător.
Ce-i de făcut? Eșecul este atât de amplu încât nu dau rezultate jumătățile de măsură. Căci inși de calitate îndoielnică strânși în puterea executivă din Romania actuală, sub o falsă și imorală înțelegere a libertății, care reduce interesul public la „ce-mi revine”, fac din prostocrație și cleptocrație realități și caută vizibil să se reproducă. Probele revelatorii se înmulțesc de la o zi la alta. Iar situația este, la orice analiză, „originală”, chiar în istoria sinuoasă a țării.
Uneori, în istorie se spune că este nevoie de transformare și apoi de schimbarea garniturilor de personal. Deviza este deja naivă și nu mai dă rezultate.
Realistă este acum schimbarea democratică a celor de la deciziile României și apoi transformarea! Invers, ar continua băltirea în neajunsuri și în crizele grave de acum.
România nu se poate pune în mișcare cu „învățare la locul de muncă” în cele mai importante funcții din stat. Amatorismul se plătește din greu într-o lume a competițiilor și provocărilor. Spus cât mai simplu, „președinția africană”, „prostocrația”, „cleptocrația” și „democrația mută” nu fac casă bună cu o „democrație curată”, cum s-a cerut pe bună dreptate la Alba Iulia în 1918. Doar cu o asemenea democrație se ajunge și în România la liman.
Două componente nu vor putea lipsi din schimbarea democratică a puterii executive fără ca România să rămână tot pe cursul crizelor. Prima este ieșirea prin meritocrație din confuzia de valori instaurată în ultimele decenii, adică aducând în rolurile de interes public personal efectiv de bună pregătire din unități competitive. A doua este convocarea imediată de alegeri anticipate, în care să concureze formațiuni ele însele primenite cu un astfel de personal.
În mod normal, în viața politică, cei care au dus o țară acolo unde a fost dusă România, pleacă! Se vede că, la noi, unii socotesc că mai este timp de pierdut, încât este nevoie de forțarea organizată a plecării.
sursă: cotidianulhd.ro
