Autor: Lorenzo Maria Pacini
Ce este și ce nu este
În ajunul celui de-al 18-lea summit BRICS, desfășurat la Bharat Mandapam, în New Delhi, pe 12 și 13 septembrie 2026, unele publicații de specialitate au relatat că lansarea BRICS Pay era iminentă. Materialele pregătite pentru summit indicau chiar capitala Indiei drept locul în care sistemul urma să fie lansat integral, Banca Rezervelor a Indiei având sarcina coordonării tehnice. Textul aprobat de lideri spune însă altceva. Declarația de la New Delhi — 140 de paragrafe adoptate prin consens — doar „ia act” de activitatea Grupului de lucru BRICS pentru plăți privind interoperabilitatea canalelor de plată și de transmitere a mesajelor financiare, precum și de discuțiile despre decontarea în monede locale. Documentul precizează că aceste demersuri trebuie să țină seama de prioritățile naționale și de faptul că nu există o soluție universală. Propunerea Indiei de a interconecta monedele digitale ale băncilor centrale — în care New Delhi investise o parte considerabilă din capitalul politic al președinției sale — nu apare în document.
Diferența dintre așteptări și rezultat nu trebuie interpretată drept un incident diplomatic. Ea reflectă două condiții structurale pe care comentariile despre dedolarizare tind să le subestimeze. Prima este că țările BRICS, luate separat, au în continuare motive întemeiate să își deconteze o parte semnificativă a comerțului în dolari. A doua este că un sistem comun de plăți nu ține doar de inginerie financiară. El presupune o guvernanță comună, cu reguli obligatorii, un organism de arbitraj și disponibilitatea de a avea încredere în băncile centrale ale celorlalți. La New Delhi, niciuna dintre aceste condiții nu s-a aflat pe masa negocierilor.
Numele este înșelător. BRICS Pay nu este o monedă și nici — cel puțin în forma discutată până acum — o rețea de decontare. Este un nivel de interoperabilitate conceput să conecteze sisteme naționale existente: SPFS al Rusiei, creat după sancțiunile din 2014; CIPS al Chinei, operațional din 2015; UPI al Indiei și Pix al Braziliei, construite pentru plăți interne instantanee și extinse abia ulterior peste granițe. Proiectul a prins contur în timpul președinției ruse din 2024, ca parte a Inițiativei BRICS pentru plăți transfrontaliere adoptate la Kazan — inițiativă pe care însăși declarația summitului o descria drept voluntară și neobligatorie.
Pentru a înțelege locul acestui proiect, este util să distingem trei niveluri pe care dezbaterea publică le confundă mereu. Primul este transmiterea mesajelor financiare, adică trimiterea standardizată a ordinelor de plată între instituții financiare: acesta este domeniul SWIFT, iar aici BRICS Pay se prezintă drept o alternativă. Al doilea este decontarea — transferul efectiv al valorii între conturi deschise la bănci centrale sau bănci corespondente — cu tot ce presupune aceasta în materie de lichiditate, risc de contraparte și gestionare a soldurilor. Al treilea este unitatea de cont: moneda în care sunt denominate contractele. O alternativă la SWIFT operează doar la primul nivel. Dacă un exportator indian facturează în dolari, iar banca rusească decontează tot în dolari printr-o bancă corespondentă, transmiterea mesajului printr-un canal neoccidental schimbă foarte puțin.
Interoperabilitatea are totuși un avantaj politic evident, motiv pentru care a devenit soluția de compromis a grupului: permite fiecărei țări să își păstreze propria monedă și propriul sistem financiar. O monedă comună ar necesita concesii de o cu totul altă amploare, de la reguli privind emisiunea și cursurile de schimb până la gestionarea țărilor cu excedente sau deficite structurale. Nu este întâmplător că Sudhakar Dalela, secretar pentru relații economice în Ministerul indian de Externe, a reiterat în timpul summitului că o monedă BRICS nu se află în discuție, adăugând prudent: „deocamdată”.
Istoria acestei chestiuni este povestea unui vocabular care avansează milimetru cu milimetru. În 2010, la Brasília, cele patru țări fondatoare s-au angajat să studieze fezabilitatea cooperării monetare și a acordurilor de decontare în monede locale. La Ufa, în 2015, a fost recunoscut potențialul monedelor naționale; la Xiamen, doi ani mai târziu, discuțiile s-au concentrat asupra acordurilor de schimb valutar și a investițiilor directe în monedă locală. Din 2019, atenția s-a mutat spre infrastructura de plăți, odată cu lansarea Grupului de lucru pentru plăți. La Johannesburg, în 2023, s-a ridicat pentru prima dată problema interconectării sistemelor de plăți transfrontaliere; la Kazan a fost lansată inițiativa voluntară; iar la Rio, în 2025, a fost primit un raport tehnic despre sistemul BRICS de plăți transfrontaliere, care, după mai bine de un an, nu a fost făcut public. La șaisprezece ani după Brasília, New Delhi „ia act”. Succesiunea verbelor — a studia, a recunoaște, a saluta, a lua act — este deja un indicator: într-un organism care decide prin consens, gradul real de angajament se poate citi în formularea comunicatelor.
Ambiția Indiei și prețul consensului
India făcuse din plățile transfrontaliere unul dintre pilonii președinției sale. În ianuarie, Banca Rezervelor a Indiei propusese interconectarea monedelor digitale ale băncilor centrale din țările membre, pentru a facilita comerțul și turismul; în august, guvernatorul Sanjay Malhotra a confirmat că erau în curs discuții privind interconectarea sistemelor de plăți rapide și a acestor monede digitale; în ajunul summitului, ministrul comerțului, Piyush Goyal, a reiterat apelul la decontarea tranzacțiilor în monede locale. Încă din 10 septembrie, însă, Reuters relata despre obstacole politice și tehnice care ar putea limita progresele, evidențiind două în special: ruperea legăturilor financiare dintre Emiratele Arabe Unite și Iran și reticența Indiei de a-și aprofunda conexiunile financiare cu China în absența unei încrederi reciproce mai solide.
Al doilea obstacol merită atenție, pentru că răstoarnă o percepție răspândită. Cel mai puternic obstacol în calea integrării plăților BRICS nu vine de la Washington, ci chiar din țara care a prezidat summitul. New Delhi dorește o infrastructură care să faciliteze comerțul în rupii și să reducă costurile transferurilor de bani efectuate de diaspora sa. Nu dorește ca această infrastructură să treacă prin centre chineze și nici ca efectul ei net să fie extinderea utilizării yuanului în Asia de Sud. Întâlnirea dintre Narendra Modi și Xi Jinping, în marja summitului, a marcat o dezghețare prudentă a relației, dar deficitul comercial al Indiei față de China — dublat în decursul unui deceniu — rămâne o ruptură pe care niciun comunicat nu o poate repara.
Se adaugă efectul extinderii. Cu unsprezece membri și zece țări partenere, grupul include acum state care s-au aflat în tabere opuse în războiul din 2026. În mai, reuniunea miniștrilor de externe — desfășurată tot la New Delhi — s-a încheiat fără un comunicat comun, obligând președinția indiană să emită o declarație în nume propriu. Unanimitatea obținută în septembrie a fost posibilă prin reducerea nivelului angajamentelor. Declarația critică tarifele vamale și sancțiunile unilaterale fără să numească Statele Unite, iar pe plan financiar face referire la activități tehnice pentru care nu stabilește nici termene, nici obiective. Ajay Srivastava, fondatorul Global Trade Research Initiative, a observat că textul nu prevede nicio măsură concretă și că, în lipsa unui plan coordonat, comerțul în monede locale nu va putea crește decât treptat, fără să atingă volume semnificative.
De dragul rigorii metodologice, trebuie precizat că unele publicații au prezentat summitul drept „lansarea” BRICS Pay. Textul declarației, așa cum a fost relatat de surse care l-au examinat în detaliu, nu susține această interpretare. Confuzia dintre anunț și implementare apare frecvent în comunicarea pe această temă și contribuie la umflarea unor așteptări care, în cele din urmă, subminează credibilitatea grupului.
Argumentele solide în favoarea dolarului
Statisticile disponibile explică mai bine decât orice declarație de ce dedolarizarea rămâne, deocamdată, mai degrabă un subiect de dezbatere decât o tendință măsurabilă. Potrivit celui mai recent sondaj trienal al Băncii Reglementelor Internaționale, în aprilie 2025 dolarul era implicat în aproximativ 89% dintre tranzacțiile valutare la nivel mondial — o pondere ușor mai mare decât în 2022 —, în timp ce yuanul ajungea la 8,5%. În privința rezervelor valutare, datele Fondului Monetar Internațional arată că, în primul trimestru din 2026, dolarul reprezenta 57,13% din rezerve, față de 1,99% pentru moneda chineză. Tendința pe termen lung este una de erodare: în jurul anului 1999, dolarul reprezenta peste 70% din rezervele valutare a căror structură pe monede era cunoscută. Dar diversificarea se împarte între numeroase monede cu ponderi mici — a căror cotă cumulată a crescut de peste două ori din 2021 — și nu se concentrează asupra monedelor țărilor BRICS.
Explicația nu este subordonarea, ci calculul. Dolarul oferă ceea ce nicio alternativă nu oferă încă: piețe profunde și lichide, instrumente de acoperire a riscurilor la costuri reduse, un volum uriaș de datorie denominată în aceeași monedă și posibilitatea de a transforma oricând veniturile dintr-o tranzacție într-un activ considerat sigur. Barry Eichengreen a descris aceste avantaje prin efectele de rețea: o monedă este cu atât mai utilă cu cât o folosesc deja mai mulți actori, ceea ce face costisitoare orice încercare de tranziție întreprinsă de un singur actor sau de un grup restrâns. Pentru un importator brazilian sau un exportator indonezian, plata în dolari înseamnă plata în moneda pe care cealaltă parte o acceptă fără negocieri.
La nivelul fiecărui membru, imaginea devine și mai clară. India a declarat în repetate rânduri că nu are niciun interes să slăbească dolarul: în decembrie 2024, ministrul de externe Subrahmanyam Jaishankar observa că Statele Unite sunt principalul partener comercial al țării, iar în vara lui 2025, purtătorul de cuvânt al ministerului a reiterat că dedolarizarea nu face parte din agenda financiară a Indiei. Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită își mențin monedele ancorate de dolar și își bazează securitatea pe o relație cu Washingtonul pe care niciun sistem alternativ de plăți nu ar putea-o înlocui. Riadul ocupă, în plus, o poziție ambiguă în cadrul grupului: președinția indiană l-a inclus printre cei unsprezece membri, dar, la New Delhi, delegația saudită a participat cu statutul de țară invitată. Egiptul și Etiopia, care au negociat în ultimii ani programe cu Fondul Monetar Internațional și au datorii externe denominate în valute forte, nu își pot permite să își complice relațiile cu creditorii. Brazilia lui Lula a readus în repetate rânduri în discuție ideea unei monede comerciale comune, dar sistemul său emblematic, Pix, rămâne un succes pe piața internă.
Rămân Rusia și Iranul, pentru care îndepărtarea de dolar nu este o alegere, ci o necesitate impusă de sancțiuni, și China, care are un interes real în internaționalizarea yuanului, dar îl urmărește prin propria infrastructură — începând cu CIPS — fără să renunțe la controalele asupra capitalului care limitează atractivitatea monedei sale ca activ de rezervă. Chiar și pentru cei mai motivați, însă, decontarea în monede locale și-a arătat limitele. Experiența ruso-indiană este grăitoare. Creșterea puternică a importurilor indiene de petrol rusesc după 2022 a lăsat Moscova cu solduri substanțiale în rupii, greu de utilizat — problemă pe care însuși Serghei Lavrov a recunoscut-o public în mai 2023. Când schimburile comerciale sunt dezechilibrate, moneda țării cu deficit se acumulează în țara cu excedent, iar dolarul redevine cea mai simplă cale de ieșire.
La aceste motivații se adaugă costul explicit al unei rupturi. Donald Trump a amenințat cu tarife vamale de 100% țările BRICS care ar susține o monedă alternativă la dolar și, după summitul de la Rio din 2025, cu un tarif suplimentar de 10% pentru cele care s-ar alinia politicilor grupului, pe care le-a definit drept antiamericane. În ajunul summitului de la New Delhi, economista Natixis Alicia García-Herrero a anticipat că liderii vor discuta despre plăți transfrontaliere fără să încerce să înlocuiască dolarul. Exact asta s-a întâmplat.
O alegere politică
Ajungem astfel la punctul central. Un sistem de plăți nu este o infrastructură neutră. Susan Strange a identificat structura financiară — adică exercitarea controlului asupra creditului și a canalelor prin care acesta circulă — drept una dintre cele patru surse ale puterii structurale în economia politică internațională. Statele care controlează nodurile centrale ale rețelelor economice globale — SWIFT fiind exemplul clasic — le pot transforma în instrumente de constrângere, exploatând atât funcția lor de monitorizare, cât și capacitatea de a exclude participanți. Tocmai această experiență — culminând cu excluderea unor mari bănci rusești din SWIFT în 2022 — a dat impuls politic proiectului BRICS.
Aceeași lecție se aplică însă și în interiorul grupului. Cei care construiesc o rețea alternativă trebuie să stabilească unde se află nodurile, cine administrează datele, ce cadru juridic guvernează litigiile, cine asigură lichiditatea în perioadele de tensiune și cum sunt decontate soldurile dintre economiile cu excedent și cele cu deficit. Fiecare dintre aceste decizii redistribuie puterea. Pentru India, un sistem centrat pe CIPS ar însemna înlocuirea dependenței de Washington cu o dependență de Beijing — un rival cu care împarte o frontieră disputată. Pentru Emiratele Arabe Unite, conectarea la o rețea prin care operează Iranul ar însemna expunerea la riscul sancțiunilor secundare, tocmai când cele două țări ies dintr-un război în care s-au aflat în tabere opuse. Problema nu este tehnologia: componentele naționale există și funcționează. Ceea ce lipsește este un acord asupra celui care guvernează sistemul în ansamblu.
Istoria monetară a secolului XX oferă două repere utile. Primul este propunerea keynesiană privind o Uniune Internațională de Compensare, prezentată de Trezoreria britanică în 1943, care aborda tocmai problema dezechilibrelor persistente prin impunerea unor obligații simetrice atât țărilor cu excedent, cât și celor cu deficit. Un sistem BRICS Pay care ar vrea să depășească simpla transmitere a mesajelor financiare ar avea nevoie de un mecanism asemănător de compensare multilaterală — și, prin urmare, de reguli obligatorii inclusiv pentru China, principalul creditor comercial al grupului. Al doilea reper este teza lui Charles Kindleberger despre stabilitatea sistemului internațional ca bun public, care necesită un actor dispus să îi suporte costurile. În ordinea bazată pe dolar, acest rol este jucat — cu toate abuzurile pe care le implică — de Statele Unite. În cadrul parteneriatului BRICS, singurul candidat plauzibil este China, iar ceilalți membri nu intenționează să îi acorde acest rol. Aici se află dilema fundamentală a unei ordini monetare multipolare: ea înmulțește polii, dar lasă vacant rolul de garant al sistemului.
Se adaugă fragilitatea instituțională. Grupul funcționează fără un secretariat permanent, cu președinții anuale rotative care lasă continuitatea dosarelor tehnice la discreția țării ce deține președinția. Extinderea a sporit diversitatea intereselor fără să doteze parteneriatul cu instrumente decizionale mai solide. Un sistem unificat de plăți ar necesita un tratat sau măcar un acord obligatoriu de guvernanță, în timp ce inițiativa privind plățile transfrontaliere este, prin alegerea explicită a semnatarilor, voluntară și neobligatorie. Până la rezolvarea acestei discrepanțe dintre ambiție și forma juridică, BRICS Pay va rămâne ceea ce este astăzi: un nume cu rezonanță politică aplicat unei rețele de canale bilaterale. Stabilitatea parteneriatului nu este, așadar, o condiție secundară a proiectului; este premisa lui.
Spre președinția chineză din 2027
Cum președinția urmează să fie preluată de China în 2027, cel mai util orizont de evaluare îl reprezintă următoarele 18–24 de luni. Estimările de mai jos se bazează pe dovezi de calitate moderată, constând în mare parte din texte oficiale și relatări ale presei financiare internaționale.
Scenariul pe care îl consider foarte probabil este cel al unui mozaic bilateral. Canalele existente, precum cele dintre India și Emiratele Arabe Unite sau dintre India și Rusia, se extind, în timp ce arhitectura comună rămâne în faza de proiect. Comerțul în monede locale crește în termeni absoluți, dar ponderea dolarului în schimburile dintre țările BRICS scade doar marginal.
Un scenariu alternativ, pe care îl consider moderat probabil, presupune ca președinția chineză să folosească anul 2027 pentru a promova un nucleu cu participare variabilă, construit în jurul CIPS și SPFS, alături de Rusia, Iran și anumite țări partenere. Marca „BRICS Pay” ar fi lansată oficial, dar numai pentru o parte a grupului și, foarte probabil, fără India. Ar fi un rezultat viabil politic pentru Beijing și Moscova, dar ar scoate la iveală ruptura pe care limbajul declarațiilor oficiale încă reușește să o ascundă astăzi.
Lansarea, până în 2028, a unui sistem unificat și operațional pentru toți membrii rămâne însă foarte puțin probabilă.
Indicatorii de urmărit sunt puțini, dar concreți: publicarea raportului tehnic adoptat la Rio; eventuala semnare a unui acord obligatoriu privind guvernanța plăților; crearea unui mecanism multilateral de compensare sau a unor linii de swap dedicate, poate încredințate Noii Bănci de Dezvoltare; poziția Indiei față de conectarea la CIPS; și oficializarea — sau abandonarea definitivă — a statutului de membru al Arabiei Saudite. O declarație care vorbește despre o „lansare” în absența acestor elemente trebuie privită drept ceea ce este: un anunț.
Multipolaritatea a produs până acum, înainte de toate, o pluralitate de opțiuni naționale, utile fiecărei țări pentru a-și reduce expunerea la sancțiuni și pentru a negocia cu Washingtonul de pe o poziție mai puternică. Transformarea acestor opțiuni într-un sistem necesită un parteneriat care să recunoască un interes comun mai puternic decât rivalitățile interne. Acest parteneriat este încă în formare, iar BRICS Pay îi va urma ritmul, nu invers.
