Autor: Daria Gușă
„Presa trebuie să-i servească pe cei guvernați, nu pe guvernanți.” – Hugo Black, în cadrul Pentagon Papers
La Adunarea Generală a ONU, Kaitlan Collins de la CNN i-a pus președintelui american o întrebare despre un sondaj potrivit căruia două treimi dintre americani cred că SUA nu câștigă războiul cu Iranul. O perspectivă sumbră, iar Trump a evitat explicațiile cu un răspuns scurt: „Nu ar trebui să fii aici.” Collins avea acreditare de la ONU. Trump se referea însă la decizia sa de săptămâna trecută de a interzice accesul jurnaliștilor CNN, MS NOW și Politico la Casa Albă, din cauza „fake news-ului”. Luni, celelalte instituții media care le-ar fi putut lua locul au refuzat din solidaritate (nu-mi pot imagina un astfel de gest în România), iar cele trei instituții au dat în judecată administrația Trump. Joi, un judecător federal a ordonat să li se redea accesul. Președintele Reporters Committee for Freedom of the Press a numit acțiunea lui Trump un caz de manual de „discriminare pe criterii de punct de vedere”.
Acum 240 de ani, Thomas Jefferson, pe care Trump l-a trecut între președinții americani „măreți” în clasamentul său personal, scria: „Libertatea noastră depinde de libertatea presei, iar aceasta nu poate fi limitată fără a fi pierdută.” De ce s-a hotărât Trump tocmai acum să pornească acest conflict cu presa și să se arate împotriva unei valori americane fundamentale? În fond, cu alegerile midterm apropiindu-se, ne-am aștepta să încerce să fie cât mai prietenos cu jurnaliștii.
Răspunsul a apărut când am văzut ce a umplut golul lăsat de presa tradițională: aplicația oficială White House, prezentată chiar de administrație drept alternativă. Lansată pe 27 martie, inițial fără mare succes, a urcat rapid pe primul loc în categoria știri din App Store. Aplicația este gratuită, iar contractorii din spatele ei, 45Press și Community.com, nu sunt apropiați ai lui Trump: aveau contracte încă din vremea administrațiilor Biden sau Obama și susțin în principal democrați. Legătura financiară directă e alta: aplicația Casei Albe integrează feedul Truth Social și trimite notificări dedicate platformei. Vă amintesc că Trump Media & Technology Group, compania care o operează, este controlată în proporție de aproximativ 41% de un trust al cărui unic beneficiar este Donald Trump, iar administrator Donald Trump Jr. Așadar, după ce SUA a ajuns pentru câteva zile să depindă în principal de imaginile furnizate de stat de la Casa Albă, canalul oficial al statului american promovează o platformă comercială în care președintele are un interes economic direct. Traficul suplimentar are, evident, o valoare comercială pentru Trump. Trump Media vinde deja firmelor de trading, contra 60.000–100.000 de dolari pe lună, acces la postările contului prezidențial cu câteva milisecunde înaintea publicului.
Și acum să nu îl arătăm doar pe Trump cu degetul. La Pentagon, din martie, reporterii au fost obligați să fie escortați în zone în care înainte se mișcau liber. La Departamentul Justiției, jurnaliști de la Washington Post, Wall Street Journal și New York Times au primit citații care îi obligă să depună mărturie despre sursele lor în anchete privind scurgeri de informații clasificate, jurnalismul de investigație devenind astfel aproape imposibil. Iar dacă privim spre trecut, în 2009 administrația Obama a încercat să excludă Fox News de la interviul unui reprezentant al Trezoreriei SUA. În 2021 am aflat că administrația Biden a cerut explicit unor rețele sociale precum Facebook, YouTube sau Twitter eliminarea imediată a unor postări sau conturi.
Problema nu se oprește la granițele SUA. În Franța, ancheta Egypt Papers a jurnalistei Ariane Lavrilleux, despre o operațiune franceză de informații în Egipt, a dus la cererea Parchetului de redeschidere a dosarului ei și de ștergere de pe internet a materialelor deja publicate. În Marea Britanie, proscrierea organizației Palestine Action a făcut ca exprimarea publică a sprijinului pentru aceasta să poată fi pedepsită cu închisoarea. În UE, accesul la 27 de instituții media ruse este restricționat din cauza „pericolului de manipulare” și a „destabilizării” Uniunii. Iar în România nu trebuie să amintesc de vâlva legată de manipularea rusă în contextul anulării alegerilor din 2024, de zecile de amenzi exagerate date de CNA, care pot împinge instituții de presă spre faliment, sau de cazul Dăruiește Viață, în care Liviu Alexa, Victor Ciutacu, Ioan Korpoș și Iosefina Pascal ar fi trebuit să plătească, în total, sute de mii de euro. În primele șase luni ale lui 2026, Media Freedom Rapid Response a înregistrat 736 de incidente de cenzură, violență sau intimidare, care au afectat 1.174 de jurnaliști în Europa.
Ce leagă toate aceste cazuri, de ambele părți ale Atlanticului, este reflexul de a da libertatea presei la o parte în numele siguranței cetățeanului. Același cetățean despre care statul pare să creadă că nu mai are discernământul necesar să deslușească singur ce este real și ce este fals, ce este bine și ce este rău. Cenzura devine astfel o cauză nobilă a statului care încă se pretinde democrat. Când inamicul desenat este suficient de periculos, iar „manipularea” și „dezinformarea” sunt concepte abstracte invocate fără măsură, mulți cetățeni acceptă bucuroși îngrădirea libertății presei. Așa pot demonstra că ei sunt cei deștepți, cei de partea bună a istoriei, cei care au știut să susțină de la început “adevărul” acceptabil. Polarizarea creată astfel de instituțiile media, cu complicitatea politicienilor și a miliardarilor care le finanțează, a creat o stare de neliniște dar și de înverșunare a opiniilor: cu cât oamenii au acces la mai multe informații bine selectate de algoritmii lor, cu atât este mai evident că, de fapt, nu au acces la cele care contează.
Nu afirm că ar fi mai bine în țările autoritare. În mod clar, este mai rău. Dar distanța dintre practicile guvernelor democrate și ale celor autoritare se micșorează. Iar cel mai deranjant, cel puțin pentru mine, este că, pe măsură ce companiile private intră în acest joc, restrângerea libertății devine și un mod de îmbogățire pentru miliardarii cu care ne-am obișnuit în ultimele decenii.
Un exemplu aproape perfect este Objection AI, lansată pe 15 aprilie 2026 cu banii lui Peter Thiel, de la Palantir și PayPal, și ai lui Balaji Srinivasan, de la Coinbase, ambii susținători ai unui viitor tehnofeudal în care statele naționale nu mai există și puterea este preluată de produsele lor tehnologice (explic pe îndelete această idee în cartea Barometrul Puterii Geopolitice și Noua Ordine Mondială sau în articolul Geopolitica la Zi (34). Ce este tehnofeudalismul și cum a generat protestele din SUA – Solid News). Povestea a rezultat dintr-o acțiune mai veche a lui Thiel: între 2012 și 2016, a finanțat în secret cu 10 milioane de dolari procesul intentat de wrestlerul Hulk Hogan publicației Gawker, care publicase o înregistrare intimă cu acesta și amanta lui. Hogan a câștigat procesul, iar Gawker a intrat în faliment. Objection AI încearcă să industrializeze contestarea publică a materialelor de presă: pentru 2.000–15.000 de dolari, oricine poate supune unei examinări o afirmație publicată în speranța că entitatea media va ieși lezată. Un model IA extrage afirmațiile verificabile, un investigator uman, deseori fost CIA sau FBI, le validează, iar un juriu de modele lingvistice, printre care ChatGPT, Claude, Mistral și Grok, votează: adevărat, fals sau probe insuficiente.
Pentru a-și demonstra mecanismul, Objection și-a fabricat propriile cauze-test și a emis verdicte private asupra unor controverse mediatice. De pildă, a declarat falsă prezentarea de către CNN a ivermectinei luate de Joe Rogan drept produs veterinar și a respins afirmația lui Candace Owens că Brigitte Macron ar fi biologic bărbat. Aceste decizii nu aveau însă forța unor hotărâri judecătorești. Primul caz real plătit de un client, Michael Sackler, moștenitor al familiei din spatele Purdue Pharma (producătorul OxyContin!!), împotriva jurnalistului Gary Baum, nici măcar nu a ajuns la verdict: platforma și-a suspendat mecanismul și s-a reorientat, fără explicații, spre alt produs, Primary.
Primary încearcă să construiască un rating reputațional permanent al jurnaliștilor și publicațiilor. Compania îl descrie ca pe un „IMDb pentru jurnaliști”: fiecare articol este analizat de modele IA, iar jurnalistul primește un scor între 0 și 1.000, după criterii precum calitatea surselor, expertiza, tonul, transparența, acuratețea și acordarea dreptului la replică. La lansare, Primary susținea că analizase peste două milioane de articole și peste 20.000 de jurnaliști. Ambiția companiei merge dincolo de verificarea faptelor: scorurile ar putea ajunge să fie folosite de cititori, publicații, cercetători, sisteme IA și advertiseri pentru a decide câtă încredere merită presa. În plus, sistemul depunctează explicit folosirea surselor anonime, fără de care multe investigații n-ar exista. Practic, doar sursele oficiale sunt considerate “cele mai corecte”, similar mecanismului folosit de CNA de exemplu, într-un moment din istorie în care încrederea pentru sursele oficiale este la cote minime și cererea pentru media alternativă la cote maxime.
Aici se întâlnesc asaltul asupra libertății presei, restrângerea accesului la opinii diverse și viitorul imaginat de magnații din tehnologie, foarte profitabil pentru ei. De ce să alegi singur ce jurnalist să citești, dacă IA poate hotărî cine spune adevărul? De ce să te gândești singur cu cine să votezi, dacă ChatGPT sau Grok te cunosc deja destul de bine ca să știe cine ți-ar surâde? Poate că Objection și Primary par exemple extreme, dar suntem la începutul unei schimbări majore în lume. În următorul deceniu, FMI estimează că 60% din locurile de muncă din economiile avansate vor fi afectate de AI, iar 41% din angajatorii chestionați de WEF spun că se așteaptă să-și reducă personalul acolo unde IA poate replica rolurile existente. Schimbarea se resimte deja în presă: marile companii lucrează la redactori IA capabili să producă mai mult conținut, mult mai repede. Conținut care va veni cu propriile lui probleme, căci știm cu toții ce greșeli pot face modelele IA sau cum diferite prejudecăți ale celor din compania-mamă ajung în algoritmi. Dacă analiștii serioși vor fi cenzurați, falimentați sau șantajați fără vreo reacție din partea oamenilor a căror democrație o apără, ne vom trezi cu o democrație mimată și insipidă, cu o populație care nu mai are obiceiul de a gândi singură și cu spațiul perfect pentru lumea tehnofeudală a miliardarilor din tehnologie.
