Autor: Marius Ghilezan
Pe frontispiciul ziarului „România liberă” trona, ani de zile, un desen făcut de tinerii acelor vremi pe un perete al clădirii Facultății de Arhitectură din București, situată-n spatele fântânii Pieței Universității: „Libertate, ochii plânși vor să te vadă!”
O mie de tineri au murit la revoluție. Patruzeci și ceva n-au cruci la morminte. Mamele eroilor își plâng însingurarea. Ei n-au nume simbolice, nu sunt personaje de basm, nu li se fac statui, au doar niște nume de străzi. Și atât.
Știu, tot ce vă spun vi se pare un truism. Principalul scop al ieșirii noastre în stradă, cu mâinile goale în fața tancurilor (ce inconștienți eram), a fost câștigarea libertății.
Azi, după 34 de ani, tinerii ne apostrofează că “suntem niște boșorogi comuniști, sectari,” când le spunem să nu cedeze din libertăți și să nu intre de bună voie, nesiliți de nimeni, în pușcăria digitală. Nu e loc de dialog. Ne trag un perdaf, slobozind câte o lozincă, folosită ca argument.
Citiți AICI articolul integral!
sursă: romanialibera.ro
