Autor: Cozmin Gușă

Cine este Robert D. Kaplan? A fost clasat de mai multe ori, de revistele prestigioase, atât în secolul XX, cât și în secolul XXI, printre cei mai influenți gânditori geopolitici de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Din punctul meu de vedere, prezentarea complexă a spațiului balcanic a contribuit la această recunoaștere. Pornind de la cunoașterea acestui spațiu, el a ajuns să consilieze mai mulți președinți, secretari de stat și oficiali americani de top, având, bineînțeles, discuții cu toți liderii importanți ai lumii. A scris și despre România, într-o carte pe care poate o voi prezenta la un moment dat. Cartea despre România se intitulează „În umbra Europei. Două războaie reci și trei decenii de călătorie prin România și dincolo de ea”, a apărut tot la Editura Humanitas, în urmă cu vreo 8-10 ani.

Kaplan scrie cursiv și obiectiv tot timpul. În această carte, care este destul de subțire, de circa 150 de pagini, reușește însă să îmbine literatura clasică cu geopolitica. Chiar dacă lucrarea este scurtă, este cuprinzătoare. Cum este descrisă cartea pe copertă? Se spune că este „o carte puternică, o meditație asupra sensului tragediei geopolitice în această epocă a haosului”. Henry Kissinger, unul dintre amicii săi (care trăia atunci când Kaplan a scris această carte), spune că este „o lucrare strălucită despre impactul conflictelor și transformărilor istorice asupra minții umane”. O altă prezentare, semnată de un alt geopolitician, Ivan Thomas, spune: „Dacă există o carte care ar trebui să fie lectură obligatorie și temă de reflecție profundă pentru toți liderii și factorii de decizie, aceasta este”.
Prezentarea făcută de editura Humanitas acestei cărți este interesantă: „Kaplan se întoarce la operele dramaturgilor greci antici, la operele autorilor romani și ale clasicilor moderni pentru a explora marile teme ale politicii internaționale: ordinea, haosul, revolta, ambiția, loialitatea față de familie și stat, violența și greșelile puterii. Îmbinând analiza geopolitică cu înțelepciunea literaturii, cartea aceasta este esențială pentru oricine dorește să înțeleagă în profunzime tragediile epocii noastre”.
Pentru Kaplan, gândirea tragică nu înseamnă pesimism. Reprezintă, însă, un sistem de gândire care ar trebui să fie apanajul marilor lideri, prin care poți vedea realitatea într-un mod realist, acceptând limitele umane și acționând mereu în baza unei temeri: o teamă sănătoasă față de un potențial haos. Kaplan arată, în această carte, că marile dileme geopolitice ale vremii nu sunt simple lupte între bine și rău. Pot fi, însă, conflicte între două valori pozitive, care presupun necesitatea de a alege răul cel mai mic. Gândirea tragică trebuie să pornească, din punctul lui de vedere, de la conștientizarea fragilității acestei civilizații în care trăim. În analizele sale pornește mereu de la ideea clară că anarhia este mult mai periculoasă decât tirania, pentru că induce haos, motiv pentru care toți liderii ar trebui să prețuiască stabilitatea și să nu o considere garantată, așa cum, din păcate, o consideră liderii occidentali din Europa. Acesta este unul dintre motivele pentru care am ales să vă prezint această carte: pentru ca să vedeți irealismul cu care este tratat spațiul nostru de viață, de lucru, spațiul european unit, de către liderii pe care îi avem.
Kaplan mai descrie un alt apanaj al gândirii tragice: aceasta aduce întotdeauna o înțelegere profundă după un eșec. El exemplifică inclusiv cu propria experiență, exprimându-și regretul că, de două ori, i-a sfătuit prost pe președinții americani: o dată în legătură cu Balcanii și altă dată când a susținut intervenția americană în Irak. Sunt salutare aceste exerciții, dacă vreți, nu doar de modestie, ci și de elocință.
O să vă citesc din carte, mi-am pus niște semne, sper să fie elocvent. Nu au legătură între ele fragmentele, dar vă indică cu precădere conținutul special al cărții:
„A crede doar în geopolitică este înjositor și cinic, dar a avansa soluții politice fără a ține cont de geopolitică este arogant și naiv. Harta, într-adevăr, impune limite. A gândi tragic înseamnă a vedea lumea și relațiile internaționale în întregime, în toate aspectele lor. Plenitudinea vieții se află în pericolele vieții.”
Într-un alt capitol, evocă o perioadă din administrația Clinton, în timpul căreia a fost și el foarte activ. Zice așa:
„Pentru o scurtă perioadă, chiar la începutul administrației Clinton, au existat oameni care credeau că, odată cu sfârșitul Războiului Rece, geopolitica a dispărut din istorie și a fost înlocuită de geoeconomie. Desigur, ceea ce s-a întâmplat în realitate a fost fuziunea geopoliticii cu geoeconomia, care au format o combinație chiar mai periculoasă și mai volatilă.”
(Este vorba despre ofensiva dură și de neoprit a corporațiilor multinaționale.)
„Răzbunarea lui Dionysos urma să vină odată cu războaiele etnice și religioase care zguduiau Balcanii, Orientul Mijlociu și Africa, în timp ce o nouă formă de Război Rece izbucnea între Statele Unite și China, precum și între Statele Unite și Rusia. Rusia ar putea într-adevăr să devină o democrație după căderea lui Vladimir Putin, dar, dacă acest lucru se va întâmpla, va fi în cadrul unui proces intern, dezordonat și organic, și nu prin impunere din exterior.”
Ați auzit? Este sugestia de a băga în seamă și de a lua mult mai mult în considerare caracterul irațional al multor decizii și acte contemporane nouă.
„Trăim într-o epocă în care ceremonia a fost înjosită și nu doar de strălucirea și decadența de tip Kardashian a președinției Trump. Este o epocă în care ierarhiile se prăbușesc și instituțiile slăbesc: în guvern, la locurile de muncă, în religie și în relațiile sociale și sexuale. Bineînțeles, ierarhiile pot fi nedrepte și opresive, dar desființarea lor aduce cu sine responsabilitatea de a ridica ierarhii noi și mai echitabile, întrucât chestiunea ordinii rămâne primordială.”
„Faptul că statul ar trebui să monopolizeze utilizarea violenței ne salvează de cea mai rea soartă: anarhia. Dar nu ar trebui să închidem ochii în fața setei de sânge a statului însuși. Nu mă refer doar la faimoasele tiranii industrializate ale secolului XX, Germania nazistă și Uniunea Sovietică a lui Stalin, care au dus puterea de stat până la limite obscene. Mă refer la ceva mai banal: statul sau imperiul în forma lor primitivă, ale căror valori nu puteau fi cu mult mai bune decât anarhia pe care erau menite să o suprime. Însăși tensiunea dintre loialitatea față de stat și cea față de familie, deși nerezolvabilă, ajută la menținerea statului în limite morale rezonabile.”
Este întrutotul ceea ce se întâmplă acum. Să nu uităm că dintre cele două state care domină acum geopolitica lumii, China și Rusia, prima este o dictatură, iar a doua este o autocrație.
Îl amintește de câteva ori și pe Nicolae Ceaușescu. România este menționată de mai multe ori în carte. Într-un fragment, el vorbește despre rolul consoartelor, despre rolul femeilor în procesul decizional, eludând gândirea tragică, care, din punctul lui de vedere, nu este un apanaj feminin.
„Au existat mulți dictatori violenți și lideri de țări despre care am scris ca jurnalist, bărbați care urmau ambițiile sumbre și impulsive ale soțiilor lor. Nicolae Ceaușescu din România, Zviad Gamsakhurdia din Georgia, Slobodan Milošević din Iugoslavia, mulți alții. Ei au condus împreună cu soțiile lor, chiar dacă neoficial. Bineînțeles, liderul clasic al secolului XX cu o soție ambițioasă a fost Juan Perón din Argentina.”
România este descrisă, apropo, și prin prisma imposibilității lui Ceaușescu de a gândi tragic și a modului în care a exagerat cu privațiunile în ultimii ani dinainte de 1989, din cauza cărora Ceaușescu și soția sa au fost executați de Crăciun.
„În România, cozile lungi pentru pâine veche, care se formau dis-de-dimineață în timpul iernilor geroase, cozile pentru combustibil, țăranii aduși cu autobuze de la țară pentru a defila în onoarea lui Ceaușescu, adevăratele lagăre de muncă forțată în noroiul înzăpezit din estul Munteniei și alte monstruozități ale regimului său – toate acestea, la care am asistat în timpul numeroaselor vizite în România din ultimul deceniu al Războiului Rece, au stârnit o ură mocnită în rândul populației. Într-un regim care își baza existența pe frică și pe izolarea dintre cetățenii săi, nimeni nu a trăit în mai multă frică și izolare decât dictatorul însuși. Oamenii au ținut capul plecat timp de decenii în România, până când, brusc, au început să-și ridice glasul revoltei.”
Într-o altă carte, autorul este la fel de obiectiv și recunoaște faptul că revolta din România nu s-ar fi putut întâmpla fără contribuția lui Gorbaciov și a URSS-ului.
Despre război, pe scurt, Kaplan spune:
„Războiul, chiar și atunci când este relativ curat, cu puține sau chiar fără victime civile și purtat de oameni onorabili, este totuși un iad absolut. Numai cei care nu au trăit niciodată războiul își permit luxul de a-l susține cu o conștiință curată.”
De aici deducem că este în acord cu teoriile noastre, prin care noi spunem că liderii occidentali, conduși de către Marea Finanță Mondială, nu au conștiința curată atunci când generează acest război.
Un fragment care mi-a plăcut: „Însăși capacitatea noastră de cunoaștere duce la suferință”. Și îl citează pe Schopenhauer, deoarece, evident, „cu cât știi mai mult, cu atât te îngrijorezi mai mult. Sau, cum ar spune rușii, cu cât știi mai puțin, cu atât dormi mai bine. Întreaga lume este un loc al ispășirii. De-a lungul vieții noastre, în timp ce acțiunile și deciziile sunt trecătoare, deoarece au loc într-o clipă, suferința care rezultă din acestea este permanentă. În exilul său, Oedip nu are decât această consolare: că tot ce-am pătimit m-a învățat să rabd”.
Un alt panseu inspirat din clasici. Este o carte scurtă, dar care se bazează pe foarte multe lecturi, în special din tragedienii clasici, unde îl include și pe Shakespeare. Spune Kaplan: „Pe scurt: niciodată să nu îndrăznim să-l numim pe un om norocos până în clipa morții sale. Acesta este celebrul sfat pe care Solon i-l dă bogatului rege Cresus din Lidia, care va ajunge să cunoască adevărul amar al acestei profeții. O frică permanentă de ceea ce urmează este piatra de temelie a umilității și reduce riscul catastrofelor. Frica recunoaște că alegerile sunt rareori între bine și rău, căci altfel ar fi prea ușoare. Deciziile cruciale sunt, prin natura lor, la limită și deseori trebuie ales un bine în detrimentul altuia sau un rău în detrimentul altuia. Lionel Trilling a spus odată despre celebrul Robert Frost că, la fel ca Sofocle, el a fost iubit pentru că putea să înțeleagă lucrurile teribile și, astfel, oferea oamenilor alinare.”.
Un fragment dedicat lui Putin este inspirat din personajul Iago din Othello.
„Iago, cea mai creativă minte din Othello, există doar pentru a unelti. Este curajos, îndrăzneț, nerușinat, iar dezinformarea, tergiversarea și terorismul modern își găsesc originea literară și estetică în el. Președintele rus, Vladimir Putin, cu cinismul și viclenia sa fără margini, se aseamănă cu Iago. Există suspiciunea că bombardamentele din 1999 asupra blocurilor de locuințe din Moscova, atribuite oficial teroriștilor ceceni, au fost de fapt orchestrate de serviciile de informații ruse, pentru a facilita ascensiunea lui Putin la putere, în timp ce Rusia era cuprinsă de o teamă generală. Dacă acest lucru este adevărat, ar fi un act în spiritul lui Iago.”
Știu că celor care îl simpatizați foarte tare pe Putin nu o să vă placă acest fragment, dar el este obiectiv. Chiar dacă, prin cinismul său, Putin a dus la salvarea Rusiei, acest cinism trebuie relevat, mai ales în lucrările de tip geopolitic.
Kaplan are cuvinte de laudă pentru tatăl lui George Bush Jr. „Bush tatăl a fost un om extrem de ambițios, care a căutat în permanență să fie numit sau ales în funcții și care a dus o campanie prezidențială murdară împotriva lui Michael Dukakis, în 1988”.
(Bush tatăl a fost președinte între 1989 și 1992, atunci când a căzut comunismul. Nu a mai fost reales și a ajuns în acea funcție venind din cea de vicepreședinte, dar mai ales din cea de fost șef al CIA.)
„După ce a fost ales președinte, Bush tatăl a luat constant decizii înțelepte și importante în materie de politică externă, toate punând accentul pe respectarea limitelor tragice. A răcit temporar legăturile cu China după masacrul din Piața Tiananmen, dar nu a rupt relațiile diplomatice cu Beijingul, așa cum cereau atunci jurnaliștii și intelectualii. Administrația sa a adoptat o abordare discretă în timpul prăbușirii regimurilor comuniste din Europa de Est, pentru a nu provoca un răspuns militar sovietic, din nou lăsându-i pe jurnaliști și intelectuali nemulțumiți. A alungat forțele irakiene din Kuweit, dar fără să avanseze mai departe spre Bagdad.
George Bush, un erou autentic al celui de-Al Doilea Război Mondial, a avut tărie de caracter când și unde a contat. A fost ultimul președinte american care a susținut utilizarea puterii militare, reflectând în același timp cu atenție și în mod tragic asupra acesteia. El a fost ultimul nostru aristocrat la Casa Albă, ultimul descendent spiritual al lui Eisenhower, fără îndoială un posesor al gândirii tragice.”
Finalul cărții spune așa:
„Pericolul e cu atât mai mare cu cât ne găsim într-o nouă eră a rivalității între marile puteri, având în vedere că piețele financiare globale, transferul de vaste cantități de hidrocarburi peste mări și continente și dezvoltarea armelor de mare precizie și a capacităților cibernetice, care sunt interconectate, fac ca niciodată până acum să nu fi fost mai necesar să gândim tragic și să ne stăpânim frica fără a fi paralizați de ea.
Pasiunea nu ar trebui să distorsioneze analiza, chiar dacă rețelele de socializare fac exact asta. În acest demers, clasicii literaturii vor fi, în cele din urmă, călăuze mai hotărâte și mai utile decât orice metodologie din domeniul științelor sociale pentru cei care nu au avut o experiență personală cu războiul și moartea.”
Cartea nu este veche, a fost publicată în 2023, deci după începutul războiului din Ucraina.
La final, mulțumindu-le celor care l-au inspirat, Kaplan nu uită să vorbească despre numeroasele cine organizate de-a lungul deceniilor la casa de weekend a lui Henry Kissinger din Kent, Connecticut. Acolo, Kaplan a avut posibilitatea să participe la numeroase întâlniri și discuții, fiind invitat mai mereu, deși se contrazicea pe multe teme cu Henry Kissinger. Ca amănunt de culoare, el îi mulțumește inclusiv lui Elbridge Colby, actualul subsecretar de stat, care a vizitat România și mai multe state postcomuniste pentru a aduce mesajul din partea lui Donald Trump și a administrației de la Casa Albă: să nu mai privim Rusia așa cum a fost atacată până acum, pentru că prin această critică deșănțată, se pun piedici păcii.
„Gândirea tragică” vă sugerez să o citiți. Este o lectură de o zi, extrem de agreabilă și extrem de potrivită vremurilor pe care le trăim, cu această componentă excepțională de citare din literatura clasică. Nu uitați: noi, la Gold FM, citim, gândim, abia apoi scriem sau vorbim.









