Autor: Aurel Badea
De la gropile Capitalei la geopolitica mondială. Când administrația locală devine tribună pentru discursuri de mare strateg.
Bucureștiul are, în sfârșit, un motiv să răsufle ușurat. Nu pentru că ar fi dispărut problemele cu termoficarea, nu pentru că traficul ar fi devenit suportabil, nici pentru că bucureștenii ar fi descoperit, peste noapte, un oraș administrat impecabil. Nu. Motivul este mult mai important. Primarul general Ciprian Ciucu a descoperit politica externă. Și, odată cu ea, o misiune istorică: înfrățirea Bucureștiului cu Kievul.
Potrivit unei știri publicate de Ziare.com la 22 octombrie 2026, edilul anunță că Bucureștiul se va înfrăți cu capitala Ucrainei și va trimite ajutoare. Până aici, o inițiativă care poate fi discutată în limitele cooperării dintre administrațiile locale. Numai că domnul Ciucu n-a rezistat tentației de a se transforma, pentru câteva clipe, din primar în mare gânditor al securității europene.
„Cu cât va exista Ucraina mai mult, cu atât va exista și România mai mult”, declară Ciprian Ciucu.
O asemenea propoziție merită păstrată în arhivele administrației bucureștene. Nu neapărat pentru profunzimea ei, ci pentru curajul cu care un primar municipal se aventurează în chestiuni care depășesc cu mult atribuțiile funcției sale. Dacă ar fi să urmăm logica acestei declarații, existența României ar depinde de durata existenței Ucrainei. O teză pe care niciun tratat internațional nu o consacră, dar pe care primarul Bucureștiului o livrează cu siguranța unui strateg care tocmai a descoperit secretul supraviețuirii naționale.
România are Constituție, instituții, armată, frontiere recunoscute internațional și apartenență la NATO și Uniunea Europeană. Securitatea Ucrainei are, fără îndoială, o importanță majoră pentru securitatea regională și pentru interesele României. Dar de aici până la a prezenta existența statului român ca pe o prelungire a existenței statului ucrainean este o distanță pe care domnul Ciucu a parcurs-o fără prea multe opriri pentru reflecție.
Probabil că, după rezolvarea problemelor de geopolitică, va găsi timp și pentru cele ale Bucureștiului.
Pentru că aici începe adevărata comedie administrativă. Primarul unui oraș care continuă să se confrunte cu avarii ale rețelelor de termoficare, infrastructură degradată, trafic sufocant și servicii publice inegale își descoperă vocația de binefăcător internațional. Bucureșteanul care plătește taxe și impozite locale este invitat să privească dincolo de propriul calorifer, dincolo de propria stradă și dincolo de propriul cartier. Să privească spre Kiev. Acolo se află, se pare, noul orizont administrativ al Capitalei.
Să fie limpede: solidaritatea cu populația ucraineană afectată de război nu este în discuție. Ajutorul umanitar acordat unor oameni care suferă este un gest firesc de civilizație. Problema apare atunci când solidaritatea devine instrument de autopromovare politică, iar administrația locală începe să se comporte ca și cum ar dispune de un mandat nelimitat pentru inițiative externe.
Domnule Ciucu, înainte de a trimite ajutoare la Kiev, ar fi util să le explicați bucureștenilor ce ajutoare, din ce fonduri, în ce valoare, prin ce procedură și cu aprobarea cui.
Pentru că banii publici nu sunt o colecție de bune intenții, iar bugetul municipal nu este portofelul personal al primarului. O eventuală cheltuială trebuie să aibă temei legal, destinație determinată, documente justificative și aprobare în condițiile legii. Iar înfrățirea dintre două capitale, oricât de spectaculos ar suna într-un comunicat de presă, nu suspendă regulile finanțelor publice.
Mai există un detaliu pe care entuziasmul diplomatic riscă să îl ascundă: Bucureștiul nu este o republică independentă, iar primarul general nu este ministrul Afacerilor Externe. Cooperarea internațională dintre autoritățile locale este permisă de lege, dar aceasta nu transformă Primăria Capitalei într-un centru autonom de politică externă.
Sigur, nimeni nu-i poate interzice domnului Ciucu să aibă opinii despre război, pace, NATO, Rusia sau viitorul Europei. Problema este că bucureștenii nu l-au ales pentru talentul de comentator geopolitic. L-au ales să administreze un oraș. Iar administrarea unui oraș presupune rezultate verificabile, nu doar declarații cu ambiții istorice.
Ciprian Ciucu pare atras de un fenomen tot mai răspândit printre politicienii români: cu cât responsabilitățile concrete sunt mai incomode, cu atât discursul se mută mai departe de ele. Când discuți despre o conductă spartă, trebuie să spui cine o repară, cât costă și când se termină lucrarea. Când discuți despre destinul Europei, poți vorbi o oră întreagă fără să răspunzi pentru niciun metru de conductă.
Geopolitica are acest avantaj extraordinar pentru un administrator local: nu vine cetățeanul să-ți arate factura la întreținere și să te întrebe de ce nu are apă caldă.
Există, desigur, și o dimensiune electorală a unor asemenea gesturi. Fotografia unui primar preocupat de soarta unei capitale aflate în război este mult mai impresionantă decât fotografia aceluiași primar explicând de ce o investiție locală întârzie. Prima sugerează statură internațională. A doua presupune răspundere administrativă. Iar între imagine și răspundere, politica românească a învățat de mult să prefere imaginea.
Să ne imaginăm însă că modelul devine regulă. Fiecare primar român își alege câte o mare problemă internațională. Unul rezolvă Orientul Mijlociu, altul negociază securitatea Pacificului, iar un al treilea se ocupă de echilibrul nuclear mondial. Între timp, străzile pot aștepta. Canalizările, de asemenea. Important este ca primarii să gândească la scară planetară.
În această competiție, Ciprian Ciucu are avantajul unui început promițător. A reușit să lege existența României de existența Ucrainei într-o singură frază. Următorul pas ar putea fi o explicație despre contribuția Primăriei Capitalei la arhitectura globală de securitate. Eventual într-o conferință de presă organizată lângă o lucrare de infrastructură neterminată, pentru a păstra legătura cu realitatea.
Dincolo de ironie, întrebarea este serioasă. Ce interes public local concret justifică ajutoarele anunțate? Care este evaluarea necesităților? Cine stabilește prioritățile? Există un inventar al bunurilor sau serviciilor ce urmează să fie transferate? Ce obligații financiare își asumă municipalitatea? Și, mai ales, cum sunt acestea puse în balanță cu nevoile urgente ale Bucureștiului?
Nu sunt întrebări împotriva Ucrainei. Sunt întrebări în favoarea transparenței și a legalității.
Un primar poate manifesta solidaritate fără să confunde atribuțiile instituției cu propriile aspirații politice. Poate susține o cauză internațională fără să transforme fiecare declarație într-o lecție despre supraviețuirea națiunii. Și poate coopera cu alte orașe fără să uite că primul său contract de responsabilitate este cu cetățenii municipiului pe care îl conduce.
În cazul lui Ciprian Ciucu, tocmai această ordine a priorităților trebuie lămurită.
Poate că într-o zi Bucureștiul va avea o infrastructură atât de bine întreținută, un transport atât de eficient și servicii publice atât de performante, încât primarul să-și poată dedica liniștit timpul marilor probleme ale lumii. Până atunci, ar fi de preferat ca ambițiile internaționale să nu devină un substitut pentru obligațiile locale.
Cât despre celebra afirmație privind existența României, domnul Ciucu ar trebui să fie ceva mai prudent. România nu a început să existe odată cu mandatul său, nu își condiționează existența juridică de declarațiile sale și nici nu are nevoie ca primarul Bucureștiului să-i descopere, într-o conferință de presă, certificatul de supraviețuire.
Bucureștenii au nevoie de un primar care să le rezolve problemele, nu de unul care să le explice, cu solemnitate, cât de complicată este soarta omenirii.
Domnule Ciucu, Kievul are nevoie de solidaritate. Bucureștiul are nevoie de administrație. Iar dumneavoastră aveți deja o funcție. Încercați, pentru început, să o exercitați.
