AcasăAlte ŞtiriCUTREMUR la RCS&RDS. Presa internațională, cu ochii pe problemele gigantului media -...
Data publicării: septembrie 7, 2023 15:00

CUTREMUR la RCS&RDS. Presa internațională, cu ochii pe problemele gigantului media – acuzații de corupție și documentație contabilă îndoielnică

Data publicării: septembrie 7, 2023 15:00

DISTRIBUIE:

Semnalate de ani de zile de presa din România, problemele cu care se confruntă gigantul Digi au ajuns, într-un final, și în presa internațională. Monopolul companiei în audiovizualul românesc distruge competiția și subminează libertatea presei. Și expansiunea nu s-a oprit aici: 6 din 7 fonduri de pensii private din Pilonul 2 au cumpărat acţiuni la RCS&RDS. Ce se va întâmpla, însă, dacă imperiul Digi se va prăbuși? E de ajuns să pice o piesă pentru ca efectul de domino să genereze o criză imposibil de gestionat. 

Televiziunea, principala presă din România, fie că este vorba de cablu sau de pe internet, are nevoie, potrivit legislației din țara noastă, de distribuție pe cablu. Asta înseamnă că orice cablist poate decide dacă un post TV ajunge la spectatori sau nu. Adevăratele probleme apar atunci când un astfel de cablist controlează nu mai puțin de 75% din distribuție. Situația se traduce, aberant de simplu, printr-un singur cuvânt: MONOPOL. Cine decide, așadar, dreptul românilor la informație? Altfel spus: cine cenzurează libera exprimare? Și, mai important, ce jocuri face? 


Jurnaliștii spanioli, semnal de alarmă: acuzații de corupție și documentație contabilă îndoielnică. Piața de telecomunicații și încrederea investitorilor, grav afectate

Compania RCS-RDS este acuzată de presa spaniolă că pune în pericol piața de telecomunicații și că ar avea o activitate care ridică mari semne de întrebare.

Recent, ziarul spaniol de afaceri Cinco Días a avertizat că „războiul agresiv al prețurilor” al Digi nu ar veni doar din dorința de a concura pe piața spaniolă, ci ar urmări și să distragă atenția de la mai mulți nori negri care se ascund în spatele performanței Digi. 

Afirmația jurnaliștilor de la una dintre cele mai respectate publicații de business din Spania a fost preluată într-un articol mult mai mare al celor de la Forbes.com, care trag un semnal de alarmă despre ce înseamnă cu adevărat activitatea DIGI și RCS-RDS.

În articolul care zguduie din temelii piața telecomunicațiilor semnat de jurnalista Paulina Velasco, se regăsesc mai multe acuzații grave, inclusiv citate atribuite KMPG, firma care face auditul Digi. 

Imagine

Iată ce scrie sursa menționată: 

Auditorul Digi, KPMG, a dezvăluit o serie de semnale de alarmă organizaționale. Pe lângă documentația contabilă îndoielnică, raportul financiar 2022 al KPMG subliniază structura de guvernanță corporativă excesiv de centralizată a Digi, precum și „diversele procese judiciare și de reglementare” cu care se confruntă compania, inclusiv o acuzație de corupție în România

În mod crucial, aceste defecte interne cultivă neîncrederea investitorilor într-un moment în care investițiile în rețele sunt extrem de necesare, ceea ce face ca potențiala achiziție a activelor Orange de către Digi să fie un risc de care piața spaniolă de telecomunicații trebuie să fie protejată.”

În plus, jurnalista subliniază faptul că activitatea DIGI în Spania ar putea atrage o intervenție a autorităților locale de reglementare, ”având în vedere numeroasele probleme ale Digi, care ar putea submina climatul de investiții și consolidarea pieței spaniole de telecomunicații”.

Geneza. Digi Communications N.V., singurul operator de comunicații electronice din România listat la Bursa de Valori București

RCS&RDS face parte din grupul DIGI, grup cu capital majoritar privat românesc și care, prin intermediul societății-mamă Digi Communications N.V., este singurul operator de comunicații electronice din România listat la Bursa de Valori București.

Compania RCS&RDS este prezentă de peste 28 de ani în România. 

Zoltan Zoli Teszari, stăpânul absolut al cablului, televiziunii şi accesului la internet în România

Potrivit unui raport al “Reporteri fără frontiere,” România a coborât poziții importante în clasamentul libertății presei, unul dintre cele mai importante motive fiind faptul că partidele politice finanțează instituțiile de presă.

În plus, România se află și în situația unică în Europa în care un operator de cablu are o cota de piață de aproape 75%.

Într-un interviu, omul de televiziune Adrian Sârbu merge mai departe și susține, cu argumente, că DIGI a dobândit, cu sprijinul statului, monopolul absolut al piețelor audiovizualului.

 

Cum și-a clădit afacerea Zoli, patronul Digi? Adrian Sârbu acuză

„Digi (RCS RDS) a dobândit, cu sprijinul instituțiilor statului și în disprețul legii, monopolul absolut al piețelor audiovizualului și comunicațiilor. Astăzi își distruge concurența și dictează legi Guvernului și Parlamentului. Întreabă-te de ce i se permite.

«Nu mă întreba cum am făcut primul milion de dolari», spunea Henry Ford, cu mâna pe manivela cu care a învârtit America. «Nu mă întreba cum am ajuns sa controlez 75% din piața de cablu din România, peste 50% din accesul la internet și învârt România cu telecomanda. Nu am să-ți spun. Pentru că nu exist».

Îl cheama Zoli și este invizibil. I se trage de la o inghetata mâncată prin ’92, primul lui business.

Nu-l întreba cum a băgat primul milion de abonați la cablu în sacoșa de înghețată cu care venea periodic, n-ai vrea sa știi de unde. Nici de al doilea, al treilea, al patrulea, chiar și al cincilea milion. Nu l-a întrebat nici Chirițoiu de la Consiliul Concurenței în ultimii 14 ani de cand este președinte.

După 30 de ani de invizibilitate și timiditate, Zoli a devenit stăpânul absolut al cablului, televiziunii și accesului la internet din România.

Astăzi, Digi stabilește cine are dreptul să fie în cablu și cine nu. Cât de vizibil poate să fie un canal de televiziune și ce audiență va avea.

(…)

Azi, Zoli și invizibilii lui din diverse instituții ale României au ajuns mai puternici decât statul român.

De câteva săptămâni dictează Guvernului cum să modifice Legea Audiovizualului pentru ca monopolul DIGI să rămână neatins.

Până acum au câștigat”, a spus Adrian Sârbu, într-un interviu.

Compania DIGI, sprijinită de stat să dețină monopolul absolut pe piața audiovizualului din România – acuzații grave la adresa gigantului care a pus mâna pe 75% din rețeaua de distribuție. Scrisoare deschisă către Parlament


Anul trecut, omul de televiziune Adrian Sârbu a lansat o serie de acuzații la adresa companiei RCS&RDS care deține postul de televiziune Digi 24 în ceea ce privește monopolul acestei companii în audiovizualul românesc.

Sârbu a acuzat DIGI că a obținut monopolul în acest domeniu cu ajutorul statului, iar acum își distruge concurența de pe piață, profitând de poziția sa. 

„Cine controlează DIGI RCS&RDS va dispune ce canale au acces în cablu, cine va primi carriage fee și cine nu, deci practic va deveni TVR’ul lui Nea’ Nicu și al altor neamuri pe care nu le cunoaștem sau ne face că nu le vedem.

Nu există niciun impediment sau precedent care să împiedice disciplinarea DIGI RCS&RDS prin impunerea renunțării la operațiunile de televiziune (unbundling), având în vedere procentul de piață din distribuție, la fel cum nu există niciun impediment pentru că Parlamentul să stabilească condițiile legale pentru spargerea monopolurilor cum este cel al RCS&RDS în distribuție de cablu și internet.

S-a întâmplat și se întâmplă și în America și în Europa. Se poate și în România dacă respectăm Constituția, dreptul egal al fiecărui radiodifuzor de a ajunge la spectator, legile europene ale concurenței și mai ales dacă nu ne înfricoșează curajul. Și ne pasă”, a notat Adrian Sârbu, într-o scrisoare deschisă transmisă parlamentarilor. 

 

Definirea poziției dominante

„Din 2015, când a dispărut emisia radioelectrica terestră, distribuția prin cablu a devenit unicul canal prin care conținutul stațiilor de televiziune poate să ajungă la spectator. Prin urmare, distribuitorii prin cablu fac parte din piață audiovizuală și nu doar din piață generală a comunicațiilor.

Dacă pentru un radiodifuzor articolul 44 din vechea Lege prevedea o limita a cotei de piață, distribuitorii au fost deliberat ignorați și astfel a ajuns DIGI RCS&RDS, stăpânul discreționar al audiovizualului românesc, cu 75% din piață de cablu”, a mai tras atenția Adrian Sârbu. 


Zoltan Teszari, patronul DIGI, viață de film. Miliardarul fără chip este cel mai puternic om din România. Cum a obținut banii de investiție în DIGI

După Revoluție, Zoltan Teszari a poposit la Oradea, unde împreună cu unul dintre prietenii lui, Ludescher Csaba, a pus bazele unei afaceri care avea să-i aducă mai târziu capitalul necesar pentru prima cărămidă a imperiului RCS&RDS.

“Zoli a gândit totul foarte inteligent. L-a ales partener de business pe Csaba pentru că era nepotul episcopului Tempfli Jozsef și astfel li s-a permis amplasarea tonetei în curtea Bisericii Romano-Catolice, o zonă foarte bună pentru acest tip de business”, povestește un apropiat al lui Teszari, citat de Vocea banilor.

Se spune că banii cu care au pornit afacerea de înghețată din curtea bisericii veneau chiar de la episcopul maghiar, dar oricum Teszari și-a dovedit calitățile de mic întreprinzător și firma Rubin & King a prosperat rapid. Numele ar proveni chiar de la poreclele celor doi întreprinzători, conform jurnalistului Adrian Criș, de la Ebihoreanul.ro.

De la vândut înghețată la cornet pe stradă, cei doi au ajuns să dețină cel mai mare distribuitor de prafuri concentrate și cornete pentru înghețată din întreaga Transilvanie. Cel care a creat acest avantaj a fost chiar Zoltan Teszari, care avea o relație deosebită cu Ungaria, conform mărturisirilor lui Csaba.

Cum a strâns ceva capital, miliardarul fără chip a început să investească în paralel într-o altă firmă, după o schemă care arăta că totuși avea deja un plan bine pus la punct. Obiectul de activitate al acesteia era importul de cabluri şi componente electronice pe care le vindea televiziunii prin cablu, TVS din Brașov, patronată pe atunci de Alexandru Kiss. În același timp, s-a asociat și în firma de televiziune prin cablu a braşoveanului Gheorghe Maftei, cel cu care a petrecut Revoluția.


Anul de AUR. Momentul de geniu al lui Teszari

Anul de aur al lui Teszari a fost 1995. Atunci a creat RCS (Romanian Cable System), imediat după ce a preluat TVS de la colegii revoluționari. Apoi a început o politică agresivă de absorbție a multor televiziuni locale.

Trei ani mai târziu, a investit în internet și a creat Romania Data System (RDS). Astfel, folosindu-se de RCS, noua companie a început instalarea internetului în casele şi în firmele românilor. Calitatea lăsa de dorit la început, dar Zoltan a continuat să investească și să ridice nivelul.

Teszari a folosit o strategie extrem de inteligentă cu RCS, bazându-se pe ideea că multe lucruri mici fac un lucru mare. De altfel, i-ar fi fost greu orădeanului să înceapă cu o investiție mare, la nivel național. Așa că a luat-o de la bază, cu afacerile mici, locale.

“Abil, orădeanul căuta „veriga slabă” din societăţile pe care voia să le cumpere, adică angajaţi pe funcţii-cheie, cărora, în schimbul informaţiilor din interior, le promitea avantaje şi funcţii mai mari în firma sa. Apoi, înarmat cu datele astfel obţinute, declanşa negocieri de pe poziţia celui care ştia totul”, povestește jurnalistul Adrian Criș.

În anul 2003, Teszari cumpără compania de cablu Terra Sat, din sudul României și o atașează RCS. Astfel ajunge rapid la un vârf de 1,3 milioane de abonați! Orădeanul dă lovitura finală rivalei Astral Telecom, care până la urmă vinde tot către americanii de la UPC.

Lucrurile merg din ce în ce mai bine pentru tânărul care, la 34 de ani, devenise deja milionar în euro. 

În aprilie 2005, RCS şi RDS au fuzionat şi au adus pe piaţă un pachet inedit: servicii triple-play. Adică telefon, internet şi televiziune prin acelaşi cablu. Teszari devenea, astfel, un concurent de temut până şi pentru Romtelecom care, pentru a se proteja, a şi blocat o perioadă convorbirile telefonice venite din partea abonaţilor RDS.

Cu un an înainte de fuziune (2004), însă Teszari a lansat Digi TV, ajungând până la sfârşitul anului la 200.000 de clienţi. Același lucru l-a făcut și în Ungaria, unde s-a trezit cu o serie de procese din partea unor televiziuni maghiare, dar pe care le-a încheiat cu bine.

S-a impus rapid pe piață printr-o strategie de dumping, oferind prețuri cu 20% mai mici decât concurența. Strategia a  fost atât de eficientă încât extinderea a fost decisivă, ajungând astăzi să fie prezent pe multe piețe internaționale, într-un fel sau altul.

Nemții au simțit momentul de ascensiune fulminantă a proiectlui lui Teszari, și i-au făcut o ofertă de nerefuzat. Deutsche Telekom i-a oferit lui acestuia un milliard de dolari pentru afacerea sa. 

Doar că visul lui Teszari era să devină campion european, nu un bogătaș oarecare, așa că a continuat să cumpere și să se dezvolte. Oferta de nerefuzat a nemților a fost refuzată!

În 2015, RCS&RDS a preluat toate radiourile deţinute de Central European Media Enterprises (CME) în România – Pro FM, Info Pro, Pro Clasic, Music FM şi Dance FM -, urmând ca Pro FM să aibă în continuare un profil muzical, iar Info Pro să se transforme în reţeaua informativă Digi FM.

Pofta de expansiune a  miliardarului roman crește anual, direct proporțional cu  datoriile RCS&RDS. Potrivit datelor profit.ro, datoriile societății însumează 8,34 miliarde de lei. Numărul mediu de salariați a scăzut cu aproape 1%, la 10.468 persoane.

Listarea la Bursă a RCS&RDS și controversa creditului sindicalizat uriaș

Așa a apărut nevoie de finanțare a ambițiosului Zoltan Teszari. Soluția găsită de reprezentanții companiei a fost să intre în istoria Bursei de Valori București și să bifeze, pe 11 mai 2017, cea mai mare listare a unei companii private românești, sub numele DIGI.

Imagine

Foto: Inquam Photos

Anunţul listării fusese făcut cu doar o lună înainte, aprilie 2017, dar informaţia a părut neverosimilă pentru specialiştii economici care au urmărit evoluţia companiei. RCS&RDS tocmai încheiase, pe bursa irlandeză, o emi­­siune de obligațiuni în valoare de 350 de milioa­­ne de euro și contractase un credit sindicalizat de pâ­­nă la 1,687 miliarde de lei (375 de milioane de eu­­ro). Practic, Teszari își refinanțase în totalitate datoriile.

În luna mai a anului 2017, Zoltan Teszari a făcut o mișcare de management care părea de neconceput pentru analiştii economici.

Acțiunile DIGI erau cotate atunci la 40 de lei.  Și după listarea la Bursă, Zoltan Teszari a rămas tot acționarul majoritar al companiei. Interesant este că fondurile de pensii private au în portofoliu acţiuni Digi, iar 1,9% din toate plasamentele lor în acţiuni româneşti sunt titluri ale operatorului telecom.

Darius Vâlcov, consilierul premierului Viorica Dăncilă și cel considerat premierul de facto al României în acea perioadă, lansa la acel moment acuzații grave la adresa companiei lui Teszari:

„Acum două săptămâni, am atras atenţia asupra neregulilor de la data listării Digi. Ieri am revenit şi am întrebat ASF-ul dacă este adevărat că valoarea contabilă a acţiunilor digi este de 1 leu şi 8 bani. Încă aştept răspunsul la această întrebare! După cum se vede, la data listării, acţiunile Digi erau cotate la 40 lei. Astăzi ele sunt la 28 lei (cu 30% mai puţin) şi continuă să scadă. Pentru corectă informare a românilor continui să întreb ASF: 

1) Este adevărat că peste 3 milioane români au acţiuni la digi, prin intermediul fondurilor de pensii (pilonul II)

2) Este adevărat că o mare parte a banilor încasaţi pe acţiunile digi s-au dus în contul unei firme offshore din Cipru? 

3) Este adevărat că datoriile digi depăşesc 1,3 miliarde euro, cu mult peste valoarea activelor? 

4) Aveau voie fondurile de pensii să achiziţioneze acţiuni la o companie urmărită penal?”, a fost mesajul lui Vâlcov din 2018.

Darius Vâlcov acuză, ASF investighează: Investițiile fondurilor de pensii private pilon II în acțiunile Digi Communications 

După ieșirile publice ale lui Darius Vâlcov de la acea vreme în care a criticat scăderea prețurilor acțiunilor DIGI și a cerut socoteală Autorității de Supraveghere Financiară dacă fondurile de pensii aveau voie să cumpere acțiunile unei companii urmărite penal, ASF a demarat o investigație pentru a verifica informațiile apărute în spațiul public privind investițiile fondurilor de pensii administrate privat (Pilon II) în acțiunile DIGI Communications.

sursă: realitatea.net

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

ULTIMELE ŞTIRI

Dan Diaconu, sinteză de istorie recentă despre cum Securitatea a preluat...

Autor: Dan Diaconu, trenduri.blogspot.com N-ați prins șpilul! Vă cufundați în controversele momentului, dar esența se ascunde printre detalii. Și detaliile cele mai evidente sunt incompetența,...

POLITICA EXTERNĂ A UE, DREPTUL DE VETO ȘI DEFICITUL DEMOCRATIC (II) 

Autor: Adrian Severin    România a anunțat, prin gura unor oficiali mai mult sau mai puțini legitimi, că acceptă renunțarea la dreptul de veto în materia politicii externe comune a UE, așa cum dorește Comisia Europeană, susținută de încă zece state membre (deocamdată). Știrea a aprins o mare și nervoasă dezbatere în România. Aceasta a trecut peste câteva întrebări prealabile absolut necesare: Are UE o politică externă și de securitate comună? Cum se poate modifica procedura de adoptare a deciziilor referitoare la această politică? Cine poate angaja România într-un asemenea demers de modificare? Cine are dreptul să renunțe la un eventual drept național de veto? Există un asemenea drept potrivit actualelor reglementări ale UE și care ar fi valoarea lui? Răspunzând acestor întrebări – ceea ce vom încerca să facem în continuare – ne vom da seama că întreaga discuție se duce în afara dreptului UE, dar și că planurile sau acțiunile inițiate sau executate cu încălcarea tratatelor constitutive ale UE au devenit obicei în cercurile bruxelleze, ca și în capitalele patronilor sau yesmenilor acestora. O constatare care trebuie să îi îngrijoreze deopotrivă pe federaliști și suveraniști.   ADEVĂRATA PROBLEMĂ: NU VETOUL, CI DEFICITUL DEMOCRATIC Pentru moment, nu păstrarea sau renunțarea la dreptul de veto – altminteri iluzoriu – în materia politicii externe comune europene este principala problemă, ci pur și simplu absența unei asemenea politici, în condițiile lipsei unui acord al statelor membre pentru instituirea ei. Actuala formulă de organizare a UE, pentru a face față provocărilor externe (șanse și amenințări, deopotrivă), este neviabilă. Soluția optimă ar fi modificarea tratatelor în direcția federalizării politicii externe, dar asta nu se poate face înainte de a se asigura caracterul democratic al UE.   Or, în prezent, UE se află într-o imensă criză democratică. Numai odată rezolvată, dacă va fi rezolvată, această criză, se poate relua discuția asupra politicii externe comune, cu desființarea dreptului de veto și a interdicției de a adoptă legislație.  Vetoul poate opri luarea unei decizii eventual greșite, dar nu rezolvă nici o problemă. O majoritate calificată sau supercalificată (cu două treimi sau trei pătrimi din voturi) sau un consens minus 1 ori minus 2, toate, eventual supra asigurate de reglementarea unei minorități de blocaj (care să împiedice motivat punerea în aplicare a unei decizii venind în vădită contradicție cu interesele vitale ale unor state membre), ar face acțiunea externă a UE mult mai promptă și mai eficientă. Căci, orice s-ar spune, puterea statelor membre în raport cu celelalte puteri ale lumii, în special regionale și globale, ar fi mult mai relevantă dacă ele ar acționa împreună, decât dacă acționează separat. Supărați pe UE nu trebuie să pierdem din vedere acest aspect. Marea dilemă și marea problemă constituțională a UE este alta, iar răspunsul de dat ei este acela că legitimitatea democratică (națională și comunitară) trebuie să preceadă întotdeauna delegarea exercițiului atributelor suveranității către instituții de tip federal. Fără o rezolvare a deficitului democratic, o federalizare a politicii externe ar risca să fie un act tehnocratic lipsit de validarea cetățenilor și generator de grave pericole la adresa intereselor vitale ale statelor membre. Dinamica actuală a Uniunii, dovedește ce s-ar întâmpla dacă politica externă europeană comună, care astăzi se realizează ilegal, prin forțarea textelor constituționale, europene și naționale, într-o dulce complicitate a instituțiilor europene cu guvernele statelor membre, ar căpăta și o deplină acoperire convențională. Nu am ajunge la o federație de state națiune suverane funcționând ca o democrație transnațională, ci la o oligarhie europeană imperială. Această dinamică reflectă exact actualul blocaj sistemic al UE. Atunci când ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona se negocia, pe masa noastră, a negociatorilor, au fost puse sondaje de opinie și statistici care arătau că peste 80% dintre cetățenii europeni susțin nevoia unei politici europene externe, de securitate și apărare comună. După circa douăzeci de ani de eurocrație oligarhică, acestui euro-entuziasm i-a luat locul euroscepticismul de masă. Într-o uniune de state și de cetățeni, legitimitatea deciziilor de politică externă (care pot implica vieți omenești, bugete uriașe de apărare și alianțe strategice) nu poate fi extrasă doar din consensul diplomatic al unor guverne slabe realizat prin constrângerea exercitată neloial de oligarhia eurocrată. Până când instituțiile alese direct sau mecanismele de control democratic nu vor avea o pondere reală, capacitatea de a construi o voință federală unică rămâne paralizată. Cetățenii tind să aibă încredere în controlul democratic exercitat la nivel național, chiar dacă acesta vine la pachet cu ineficiența politică întărită prin dreptul de veto.  Desființarea dreptului de veto și trecerea la votul cu majoritate calificată (QMV), alături de capacitatea de a adopta legislație, sunt singurele soluții care ar transforma UE într-un actor geopolitic real. Totuși, aplicarea lor în actualul climat de neîncredere instituțională este imposibilă, deoarece statele și cetățenii europeni nu vor accepta ca interesele lor vitale de securitate să fie concurate sau definite de o majoritate supranațională, fără garanții democratice și constituționale absolute.  Astfel, ordinea de priorități pe care mulți federaliști grăbiți încearcă să o impună se inversează, iar agenda dezbaterii suveraniste se schimbă. În loc să se folosească crizele externe, adesea imaginare, pentru a „smulge” competențe prin interpretări forțate ale textelor actuale (ceea ce adâncește criza democratică), calea corectă este repararea fundamentului democratic al Uniunii. Decât să ne mobilizăm pentru a refuza renunțarea la un drept de veto pe care practic nu îl putem exercita ca să blocăm decizii politice pe care UE nu are dreptul să le ia, mai bine ne-am ocupa de legitimitatea sau lipsa de legitimitate democratică a UE. Abia după ce UE își va recăpăta această legitimitate internă, va exista terenul fertil pentru o reformă profundă a tratatelor, inclusiv cu privire la PESC. NEVOIA UNUI SPAȚIU PUBLIC EUROPEAN  În acest sens, prima dificultate este absența unui spațiu public și politic european real. Asta se întâmplă și întrucât uniunea, indispensabil federală, a fost construită în ultimele decenii de „arhitecți” și „zidari” cu pregătire și gândire exclusiv națională. Așa arată, între tragic și ridicol, un proiect federalist (federaliștii dogmatici) realizat de suveraniști (suveraniștii populiști). Spațiul acesta trebuie construit programatic și politic condus, iar nu lăsat să se nască la întâmplare. El ar duce la apariția unui demos european fără de care nu poate exista democrație europeană. Toate națiunile au un mit fondator care le asigură coeziunea. Care este mitul fondator al UE? Ea ajuns o construcție birocratică fără suflet. Nici măcar steag, imn și deviză oficiale, înscrise în tratate, nu are. După aceea, democrația procedurală și instituțională internă a UE trebuie perfecționată printr-un mai bun echilibru și control reciproc al instituțiilor, precum și prin îmbunătățirea mecanismelor care să garanteze transparența și răspunderea instituțiilor europene față de statele membre și de cetățeni (direct sau prin intermediul statelor lor naționale). Iată vulnerabilitatea existențială a proiectului european: nu poți avea o democrație (kratos) fără un popor (demos), iar un demos nu se poate naște în absența unui spațiu public comun și a unui mit fondator împărtășit.  Tragedia structurală a ultimelor decenii este exact aceea că Uniunea a fost extinsă și administrată de politicieni și tehnocrați care, deși operau la Bruxelles, gândeau în logica alegerilor lor naționale. Rezultatul este o mașinărie instituțională ultraperformantă, dar fără suflet, o construcție care generează norme, dar nu și atașament emoțional. De aceea s-a gripat. Toate comunitățile politice durabile s-au născut din mituri puternice – fie că a fost vorba de eliberarea de sub o tiranie, de o revoluție sau de un destin istoric comun. Mitul actual al UE este unul exclusiv negativ: „Să nu mai avem război în Europa”. Deși vital pentru generația postbelică, acest mit s-a diluat pentru generațiile tinere, devenind un dat de la sine înțeles, nu o forță motrice. Uniunea nu a reușit să propună un mit fondator pozitiv, orientat spre viitor.  Amputarea voluntară a simbolurilor în timpul negocierilor pentru Tratatul de la Lisabona – când s-a renunțat la înscrierea oficială a steagului, imnului (Oda Bucuriei) și a devizei (Unitate în diversitate) în textul tratatului, pentru a nu speria electoratele suveraniste – a fost actul de capitulare a simbolică a Europei unite. S-a preferat ascunderea lor într-o declarație anexă (Declarația nr. 52), golind proiectul de elementele sale de identificare emoțională. Un spațiu public european nu va apărea spontan prin simpla traducere a știrilor în 24 de limbi oficiale. El trebuie proiectat: i. prin partide politice autentic europene, nu simple confederații de partide naționale care se reunesc o dată la câțiva ani, ori batalioane de asalt politic exaltând un „pro-europenism” inept și isteric; ii. prin liste transnaționale la alegerile pentru Parlamentul European, care să oblige un candidat german să ceară votul unui cetățean român și invers, dezbătând teme europene, nu teme domestice; iii. prin politici educaționale și culturale coordonate care să construiască acea identitate civică europeană, complementară, iar nu opusă, celei naționale.  Dacă lipsa unui demos este problema de fond, designul instituțional actual este problema de formă. Înainte de orice este nevoie de un mai bun echilibru și control reciproc (checks and balances) între instituțiile europene. Într-o democrație reală, Parlamentul (reprezentantul cetățenilor) are dreptul de a propune legi. În UE, acest drept aparține exclusiv Comisiei Europene (un organism tehnocratic/executiv). Consiliul (format din demnitari ai statelor membre) legiferează adesea în spatele ușilor închise, ferit de o transparență reală, permițând miniștrilor naționali să voteze ceva la Bruxelles și să dea vina pe „Bruxelles” când se întorc acasă. Fără aceste reforme structurale – transparență totală în Consiliu, drept de inițiativă legislativă pentru Parlament și un mecanism clar prin care executivul european poate fi tras la răspundere direct de cetățeni – Uniunea va rămâne vulnerabilă în fața curentelor populiste care speculează exact această „răceală” birocratică. Momentul în care s-a cedat în fața presiunii național-populiste, prin ascunderea simbolurilor identitare în anexele Tratatului de la Lisabona, a reprezentat amputarea spirituală a proiectului european, ceea ce a fost o eroare strategică. S-a salvat atunci mecanismul juridic cu prețul golirii lui de conținut emoțional și simbolic. Rezultatul este exact Uniunea de astăzi: o structură hiper-reglementată, dar fragilă în fața crizelor, tocmai pentru că în momentele de cumpănă, cetățenii nu se pot refugia emoțional într-o construcție care a refuzat programatic să își asume un imn, un steag și o deviză în actul său de naștere. În școlile noastre se învață azi istoria Holocaustului, dar nu istoria Europei și a UE. Această concesie cvasi-fatală a blocat transformarea UE într-o comunitate de destin și a lăsat terenul liber pentru ca discursul, nu suveranist, care nu este incompatibil cu federalismul european, ci cel național-populist să recupereze și să monopolizeze ideea de identitate și apartenență. Dacă s-ar pune problema unei inițiative politice concrete pentru relansarea acestui demos european, primul pilon al acestei construcții programatice ar trebui să fie un program educațional civic european unificat, care să aducă istoria și valorile comune în manualele tuturor școlilor din Uniune, formând astfel viitoarea generație de cetățeni europeni. Europeni și români în același timp și sub același raport. O mare vulnerabilitate a sistemelor noastre de învățământ este aceea că educăm elevi care cunosc traumele istoriei naționale și universale, dar care sunt complet analfabeți funcțional în ceea ce privește construcția politică în care trăiesc. Fără o memorie istorică comună și fără înțelegerea procesului prin care s-a clădit pacea europeană, listele transnaționale sau orice altă reformă electorală ar rămâne doar niște mecanisme tehnice golite de sens pentru un electorat nepregătit. UN PROGRAM EUROPEAN DE EDUCAȚIE PUBLICĂ  Un program educațional civic european unificat este primordial din trei mari considerente: a)IstoriaUE ca istorie a reconcilierii, nu doar a instituțiilor. Dacă în școli se predă, pe bună dreptate, istoria Holocaustului ca un avertisment absolut împotriva totalitarismului și urii, lipsește contraponderea sa pozitivă. Istoria integrării europene este povestea singurului antidot de succes aplicat acestor  Ea nu ar trebui predată ca o listă plictisitoare de tratate și directive, ci ca o epopee a reconcilierii franco-germane, a dărâmării Cortinei de Fier și a reconstrucției democratice a continentului. b)Creareamanualului unic de Istorie și civism european. Așa cum s-au încercat în trecut proiecte pilot (precum manualul de istorie franco-german), Uniunea are a se dota cu un trunchi comun de educație civică în toate statele membre, pentru tinerii din România, Franța sau Portugalia  care au nevoie: i. să înțeleagă valorile care îi unesc (statul de drept, drepturile omului, solidaritatea). ii. să învețe cum se iau deciziile care le influențează viața de zi cu zi; iii. să dezvolte o gândire critică față de manipulările național-populiste care exportă toate eșecurile interne către „Bruxelles”, dar și față de propaganda oligarhiei bruxelleze care încearcă să pună în locul unei Europe a păcii, libertății, bunăstării, solidarității, diversității culturale și demnității, o putere fără neam și Dumnezeu, ocultă, lacomă, iresponsabilă, războinică și antinațională. c)Nevoiademocratizării sentimentului de dublă apartenență, la spațiul național și cel  Educația civică nu se face doar în școli, ci și prin experiență directă. Programul educațional unificat ar trebui corelat cu stagii de mobilitate obligatorii sau tabere civice europene pentru toți elevii de liceu, pentru studenții din mediul universitar, dar și pentru seniori. În prezent educația este o competență strict națională. Nu este nevoie, însă, de trecerea ei în sfera competențelor UE pentru a realiza un program de școlarizare și conștientizare privind istoria și viitorul Europei. Este suficientă voința politică a statelor europene de a își exercita suveranitatea în mod inteligent și coordonat pentru a clădi acel demos fără de care Uniunea nu poate supraviețui pe termen lung. Marile salturi în istorie nu încep cu un text juridic rigid sau o organizare birocratică, ci cu o convergență de voințe politice, care, printre altele, în cazul nostru, să respingă atât dogmatismul europenist cât și populismul naționalist.  ÎN LOC DE CONCLUZIE: CINE ARE DREPTUL SĂ RENUNȚE LA UN EVENTUAL DREPT NAȚIONAL DE VETO?    O primă observație care se impune este că modalitatea de vot în UE este stabilită prin tratate și numai prin tratate poate fi modificată; iar tratatele se modifică în cadrul unor conferințe interguvernamentale numai prin acordul unanim al statelor membre. Excepție fac „clauzele pasarelă” care, în cadrul juridic existent, permit trecerea de la sistemul unanimității la cel al majorității calificate, dar asta numai în anumite cazuri și numai prin votul unanim al membrilor Consiliului de profil. Politica externă și de securitate nu face parte dintre aceste cazuri și nici nu ar putea face față întrucât ea nu există în sensul în care cu privire la ea nu se adoptă legislație. Or, dacă nu se adoptă decizii cu caracter normativ obligatoriu, ce să votezi?! Oricum, trecând peste aceste observații, dacă unsprezece state membre ar dori renunțarea la veto, nu ar fi destul deoarece o asemenea hotărâre implică, cu titlu de principiu, unanimitatea. Iar dacă cele unsprezece ar dori să inițieze o cooperare consolidată, aceasta nu se poate realiza în domeniul politicii externe care prin natura ei, așa cum am demonstrat anterior, este ori comună ori nu este deloc. În fine, modificarea procedurii de vot nu poate face obiectul unei directive a Comisiei, întrucât tratatele nu i-au conferit o asemenea competență și ele nu pot fi amendate prin directivă. Dacă ne ducem la nivel național, cu referire la România, competența de a negocia și a conveni asupra renunțării la dreptul de veto în cadrul procedurilor de...

Liviu Man despre banii neoprotestanților americani care-au finanțat userismul anticreștin. Filiera...

Autor: Oana-Medeea Groza În emisiunea „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, moderată de Cozmin Gușă la Radio Gold FM, jurnalistul Liviu Man a pus sub lupă...

Marius Ghilezan despre victoria AfD în alegeri, consecințele revenirii naționalism-suveranismului nemțesc!

Autor: Oana-Medeea Groza Jurnalistul Marius Ghilezan a analizat, alături de moderatorul Cozmin Gușă, în noul sezon al emisiunii „CE-I ÎN GUȘĂ, ȘI-N CĂPUȘĂ”, rezultatul alegerilor...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
67,100CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img