Autor: Daria Gușă
În Cambodgia, liderii Francofoniei s-au întâlnit, ieri și astăzi, pentru a discuta despre pace, prosperitate și cooperare, dar și pentru a alege un nou secretar general. Organizația Internațională a Francofoniei reunește 90 de state și guverne, dintre care 53 sunt membri cu drepturi depline, și are o profundă simbolistică colonială prooccidentală. Scopul principal al organizației este promovarea limbii franceze, a diversității culturale și lingvistice, precum și sprijinirea democrației și a drepturilor omului. Au fost prezenți Emmanuel Macron, Mark Carney, premierul Canadei, Bassirou Diomaye Faye, președintele Senegalului, Félix Tshisekedi, președintele Republicii Democrate Congo, liderul vietnamez Tô Lâm și premierul Quebecului, François Legault, printre alții. A fost prezent și Nicușor Dan, dar, dacă alți participanți aveau de apărat poziții regionale, interese economice sau influență instituțională, președinția română și-a anunțat drept principal obiectiv obținerea consensului pentru Dacian Cioloș. Nicușor Dan și-a asumat, astfel, riscul de a apărea drept președintele venit să stea codiță după un candidat.
Rezultatul acestei întâlniri, al acestui summit și al acestui efort financiar și diplomatic: alegerea a fost amânată cu un an. Louise Mushikiwabo, actuala secretară generală, rămâne în funcție, iar Rwanda nu va mai prezenta un candidat la următoarele alegeri. Nici măcar nu s-a ajuns la o înfrângere a lui Cioloș într-un scrutin desfășurat și numărat, pentru că scrutinul nu s-a mai desfășurat. Pentru a înțelege dimensiunea acestui eșec, trebuie să vedem cine candida și pentru ce.
În primul rând, Louise Mushikiwabo, fostă Ministră de Externe a Rwandei, urmărea obținerea unui al treilea mandat, fiind susținută de Kigali, capitala Rwandei. Republica Democrată Congo o propusese pe Juliana Amato Lumumba, fiica lui Patrice Lumumba, un nume cu o puternică încărcătură anticolonială. Mauritania o susținea pe Coumba Ba, prezentată ca posibilă soluție africană de compromis. Iar România îl propunea pe al patrulea candidat, Dacian Cioloș, singurul candidat din afara Africii, sprijinit de București și de Republica Moldova și favorizat de manevrele diplomatice ale Parisului. Șansa lui Cioloș provenea tocmai din această fragmentare africană. Trei candidaturi africane însemnau trei centre de interes, iar confruntarea dintre Congo și Rwanda făcea dificilă acceptarea candidatei uneia de către celelalte. Aici mă refer, desigur, la războiul din estul Republicii Democrate Congo, unde Kinshasa acuză Kigali că sprijină gruparea M23. Kinshasa amenințase chiar că va părăsi Organizația Internațională a Francofoniei dacă Mushikiwabo obține încă un mandat. Este extrem de importantă această amenințare și ar fi trebuit să îl propulseze pe Dacian Cioloș pe locul câștigător, dacă ne uităm la faptul că Republica Democrată Congo are 57,3 milioane de vorbitori de franceză, deci este a doua cea mai mare țară din organizație, dacă ne raportăm la populație. Este extrem, extrem de importantă și după plecările din 2025 ale statelor Mali, Burkina Faso și Niger.
Aici se vede, de fapt, miza lui Emmanuel Macron. Acesta a fost făcut de rușine în organizația Francofoniei după ce aceste trei state au părăsit organizația. Organizația Francofoniei este, în principal, un instrument prin care Franța își menține accesul diplomatic, puterea economică, vizibilitatea și influența în Africa, în fostele colonii franceze. Până la urmă, s-a confirmat și faptul că Macron îi ceruse lui Paul Kagame, președintele Rwandei, retragerea candidaturii lui Mushikiwabo, iar Kigaliul a refuzat. Deci, în mod evident, Macron a fost sfidat și înfrânt în aceste alegeri.
Dimensiunea eșecului francez devine și mai clară dacă ne uităm din perspectivă istorică. De la crearea funcției, în 1997, niciodată nu a pierdut un candidat susținut oficial de Paris în competiția pentru conducerea Francofoniei. Desemnările s-au făcut întotdeauna prin consens, iar Franța a știut și s-a descurcat, de regulă, să construiască sau să accepte formula câștigătoare. Dacă ne uităm, până și în 2018, Macron a susținut-o pe Mushikiwabo, actuala secretară generală, și a reușit să influențeze Canada și Quebecul să se alăture inițiativei franceze de susținere a Rwandei și să renunțe la susținerea propriului candidat canadian. Deci, până acum, summitul Francofoniei a fost întotdeauna o victorie diplomatică pentru francezi.
De ce este Rwanda importantă în această ecuație? Trebuie să privim candidatura unei persoane din Rwanda în contextul reașezării raporturilor dintre marile puteri și al marginalizării europenilor de la orice discuții relevante, din punct de vedere geopolitic, la nivel mondial, în ziua de astăzi. Să nu uităm că, anul acesta, Kigaliul, capitala Rwandei, a devenit un loc simbolic de cooperare și colaborare, într-un fel, între SUA și Rusia. În mai 2026, Rwanda a semnat cu americanii de la Holtec un acord pentru dezvoltarea unor proiecte de energie nucleară cu reactoare, iar în iulie a avansat și cooperarea cu compania rusă Rosatom, tot în domeniul reactoarelor nucleare. Deci, prin această colaborare în sfera energiei nucleare, cele două state au demonstrat că pot lucra împreună în Africa, într-o țară care a fost pierdută până acum sau este în procesul de a fi pierdută de europeni și care a fost recuperată, în principal, de Rusia și de China. Astfel, faptul că Rwanda își menține poziția de forță în cadrul organizației încă un an este, de fapt, simbolic pentru reuniunea din această săptămână, reuniunea trilaterală de la Shenzhen, și pentru reuniunea de la Abu Dhabi de săptămâna trecută, ambele fiind discuții la care europenii își doresc cu disperare să participe, dar nu reușesc acest lucru. Acum vedem că până și în organizațiile în care europenii ar trebui să fie la vârf, precum cea a Francofoniei, americanii și rușii au un cuvânt mai mare de spus.
Pentru România, însă, întrebarea este alta. Ce interes concret al nostru justifica investiția politică în această operațiune? O funcție internațională ocupată de un român poate aduce prestigiu, relații și oportunități, dar doar dacă țara are mize clare și dacă respectivul candidat prestează în favoarea țării lui. Iar în cazul lui Dacian Cioloș, încă din perioada în care devenea Comisar European pentru Agricultură, presa discuta despre el ca despre un posibil „al doilea comisar francez”, inclusiv publicații europene precum L’Humanité sau Euractiv. De aceea, nu pot să echivalez promovarea lui Dacian Cioloș cu promovarea interesului românesc. În această competiție, utilitatea sa pentru Paris este mult mai ușor de identificat decât beneficiul concret pentru România, care nici măcar nu a fost promis vreodată. Simplul fapt este că Franța avea nevoie de o soluție acceptabilă pentru a-și păstra influența într-o organizație aflată în criză. Este un element care explică fragilitatea calculelor franceze. Banii și criza economică generate de războiul din Ucraina au făcut în așa fel încât Parisul să nu mai poată pur și simplu să finanțeze organizația așa cum putea odată. Potrivit investigației Radio Canada, contribuțiile cumulate ale guvernului federal canadian și ale provinciilor au depășit anul acesta, pentru prima dată în istorie, contribuțiile Franței. Au ajuns la 19,4 milioane de euro, comparativ cu 19,3 milioane de euro din partea Franței, asta în condițiile în care, în 2024, finanțarea franceză era în valoare de 34 de milioane de euro. Deci criza economică generată de războiul din Europa afectează în mod direct puterea diplomației și influenței franceze. Apropo de zvonul potrivit căruia Canada ar fi țara care a blocat candidatura lui Cioloș și a refuzat să îl susțină, aici vorbim, de fapt, despre o situație în care Canada, dar și provinciile Quebec și New Brunswick au fiecare drept de vot în cadrul organizației. Doar provincia Quebec s-a împotrivit candidaturii lui Cioloș, din cauza faptului că Caroline St-Hilaire, administratoarea actualei secretare generale, provine din Quebec.
Dar, ca să concluzionăm, dacă ne uităm la reacțiile venite astăzi din partea lui Nicușor Dan și a lui Dacian Cioloș, trebuie să ne dezamăgim puțin. Președintele ne spune că Dacian Cioloș a făcut o campanie foarte bună, că a crescut vizibilitatea României și că a demonstrat capacitatea de a desfășura campanii internaționale. Dar, desigur, nu am reușit să obținem absolut nimic. Doar am pierdut aici resurse de finanțare și energie politică. Iar Cioloș a ales un cu totul alt registru, vorbind despre o zi tristă, despre lipsa încrederii și, atenție, despre schimbarea unui candidat din cauza regiunii din care provine. În loc să se concentreze pe faptul că tocmai geografia îi oferea posibilitatea de a deveni candidatul de compromis, Cioloș nu se concentrează, în această declarație, pe spălarea rușinii României, ci exact pe spălarea rușinii lui Macron, încercând astfel să îl protejeze și să dea de înțeles că, de fapt, din cauza faptului că el este român, a pierdut votul, și nu din cauza lipsei de putere geopolitică pe care o mai are Franța. Dar, în mod clar, în această confruntare, Franța a jucat ca o țară de Liga a doua. Marile puteri, aici ne referim mai ales la Rusia și la SUA, au reușit să o învingă fără să fie măcar prezente sau fără să facă vreo singură declarație. Iar România, care și-a legat prestigiul prezidențial de reușita acestei strategii, a acceptat un rol de Liga a treia. Când ne prezentăm participarea drept victorie și ne concentrăm mai mult pe spălarea rușinii Franței decât pe obiectivele noastre proprii, discursul coboară spre o Ligă a șasea sau a șaptea. Din păcate, cam așa s-a prezentat România.









