Autor: Adrian Severin
Peste numai câteva ore, la Shenzhen, în China, se vor întâlni președinții Chinei, Rusiei și SUA pentru a discuta, cel mai probabil, regulile de bază ale unei ordini globale multipolare post-americane, corespunzătoare realității multipolare deja născute. Tranziția de la ordinea Occidentului colectiv euro-atlantic, la una de inspirație orientală, preponderent chineză, în secolul Asiei, are caracter cu adevărat revoluționar întrucât ea părăsește lumea creștinismului puritan american, pentru a adopta valorile confucianismului chinez. Saltul de la pax americana la pax sinica presupune o schimbare radicală a modului de a trăi și gândi relațiile interumane și interstatale. Dacă vrem să sintetizăm aceste concepții ori să le facem compatibile, să le asimilăm sau să ne adaptăm lor, trebuie mai întâi să le cunoaștem.
Schimbarea ordinii mondiale pune în discuție mai mult decât distribuția puterii între state. Ea privește însăși concepția despre putere: ce o legitimează, cum trebuie exercitată și ce fel de pace poate produce.
În interpretarea pe care o propun, concepția chineză valorifică moștenirea confucianistă a armoniei, a echilibrului relațiilor și a responsabilității conducătorilor pentru bunăstarea comunității. Concepția americană a supremației universale valorifică, într-o formă secularizată, tradiția puritană a comunității investite cu o misiune providențială, chemată să ofere lumii modelul organizării sale.
Aceste tradiții nu explică singure comportamentul celor două puteri. China contemporană încorporează și alte moșteniri intelectuale și politice, iar America are propriile tradiții pluraliste și comunitariste. Comparația privește două logici ale ordinii, ale căror principii nu trebuie confundate cu fiecare faptă a statelor care le invocă, deși le influențează pe toate.
Deosebirea fundamentală este următoarea: concepția chineză caută ordinea prin echilibrul puterii materiale și intelectuale a participanților la schimbul mondial de valori, ceea ce conduce la armonie globală; concepția americană hegemonică o caută prin extinderea unui model considerat universal și prin acumularea puterii capabile să îi garanteze întâietatea și durabilitatea.
- Armonia sau rivalitatea ca motor al progresului
În concepția de inspirație confucianistă, armonia presupune articularea diferențelor într-un ansamblu funcțional. Participanții își păstrează identitatea, dar își raportează acțiunile la stabilitatea și prosperitatea relației comune. Concurența este admisă în măsura în care stimulează inițiativa fără să distrugă condițiile conviețuirii.
În concepția concurențială americană, progresul este asociat prioritar competiției: indivizii, întreprinderile și statele avansează prin depășirea rivalilor. Inegalitatea, iar nu egalitatea, și libertatea neîngrădită a indivizilor de a concura, sunt motorul progresului. Unii aleargă mereu ca să nu fie prinși de cei din urmă; alții aleargă ca să îi prindă pe cei din față. În această alergare, scopul scuză mijloacele, iar interesul privat, prevalează asupra celui public. Atunci când această logică devine absolută, profitul încetează să fie o recompensă a activității utile și devine criteriul care subordonează toate celelalte obiective.
Contrastul privește, așadar, finalitatea competiției: creșterea capacității ansamblului sau consacrarea învingătorului.
- Dezvoltarea echilibrată sau avantajul întemeiat pe asimetrie
În prima concepție, diferențele excesive de dezvoltare amenință ordinea. Sărăcia, marginalizarea și absența perspectivelor produc instabilitate și insecuritate, inclusiv pentru cei prosperi. Dezvoltarea partenerilor reprezintă, prin urmare, o investiție în propria securitate.
În logica hegemonică, asimetria oferă un avantaj strategic: centrul păstrează controlul asupra finanțării, tehnologiilor, piețelor și regulilor, iar ceilalți depind de accesul acordat de acesta la modul său de viață. Dezvoltarea periferiei este acceptată, dar devine problematică atunci când îi permite să conteste ierarhia.
Echilibrul urmărește să facă prosperitatea reciproc sustenabilă; supremația urmărește să păstreze diferența de putere care garantează întâietatea centrului.
- Parteneriate pentru proiecte sau alianțe împotriva adversarilor
Strategia parteneriatelor pornește de la întrebarea: ce putem realiza împreună? Participanții se asociază pentru infrastructuri, energie, comerț, cercetare sau alte nevoi concrete. Cooperarea într-un domeniu poate continua chiar dacă există divergențe în altul.
Strategia alianțelor organizate în jurul confruntării pornește de la identificarea unei amenințări comune. Coeziunea grupului depinde de delimitarea față de un adversar, iar relațiile membrilor cu terții sunt evaluate prin raportare la disciplina alianței.
Parteneriatul își justifică existența prin proiectul comun; alianța prin ideea de confruntare justificată de adversarul comun. În primul caz, când adversarul există el trebuie integrat, iar nu anihilat. În al doilea caz, când adversarul nu există el trebuie inventat. Prima logică permite suprapunerea cooperărilor; cea de-a doua favorizează împărțirea lumii în tabere.
- Multilateralismul sau unilateralismul puterii dominante
Multilateralismul autentic presupune că participanții contribuie la definirea regulilor și că interesele lor sunt luate în considerare. Diferențele de capacitate atrag responsabilități diferite, fără să anuleze egalitatea suverană.
În logica unilaterală, puterea dominantă își rezervă dreptul de a stabili când regulile comune trebuie respectate și când pot fi înlocuite prin propriile decizii. Instituțiile multilaterale riscă astfel să devină instrumente de validare a unei voințe deja formulate de centru înainte de consultarea periferiei. Dreptul forței ia astfel locul forței dreptului, minoritatea prevalează asupra majorității iar suveranitatea devine fictivă.
Contrastul este între regula convenită, care obligă inclusiv puterile mari, și regula a cărei aplicare rămâne la discreția celui mai puternic.
- Securitatea indivizibilă sau securitatea prin asimetrie
Principiul indivizibilității securității pornește de la caracterul relațional al siguranței. Măsurile unui stat produc efecte asupra altora; dacă acțiunile unora amplifică permanent sentimentul de amenințare la adresa celorlalte, acestea vor reacționa, și astfel insecuritatea se va întoarce la inițiatorul amenințării. Câtă vreme, într-o comunitate, unul singur este în nesiguranță, toți ceilalți membri sunt în nesiguranță.
Concepția securității prin superioritate urmărește acumularea unui avantaj care să descurajeze orice contestare. Ea tratează, de asemenea, vulnerabilitatea celorlalți ca pe o garanție a propriei libertăți de acțiune. Fiecare este mai în siguranță cu cât ceilalți, raportat la el, sunt mai în nesiguranță.
Prima abordare caută un aranjament în care fiecare, trăind într-o interdependență rațională și pozitivă cu ceilalți, are motive să păstreze pacea; cea de-a doua caută o superioritate în fața căreia ceilalți să renunțe la rezistență. Câtă vreme puterea variază în timp, este logic ca în condițiile simetriei puterii polilor ordinea, adică pacea, să fie mai stabilă decât în condițiile în care distribuția ei este asimetrică.
- Reducerea riscurilor prin conectivitate sau reducerea prin separare
În logica conectivității, riscurile sunt reduse prin diversificarea relațiilor, multiplicarea rutelor și crearea unor interese reciproce durabile. Interdependența devine mai sigură când participanții dispun de alternative și când întreruperea cooperării produce costuri pentru toate părțile.
În logica separării, legătura cu rivalul este privită prioritar ca vulnerabilitate. Răspunsul constă în restrângerea schimburilor, limitarea accesului și reorganizarea circuitelor economice în interiorul unor grupuri considerate sigure.
Conectivitatea urmărește gestionarea riscului în cadrul relației; izolarea urmărește înlăturarea riscului prin restrângerea relației. Cea din urmă poate crea însă costuri și vulnerabilități noi, inclusiv dependența de un singur bloc.
- Multicentrismul sau unipolarismul
Multicentrismul recunoaște existența mai multor surse de inițiativă, dezvoltare și legitimitate. Centrele pot avea dimensiuni diferite și pot coopera în configurații variabile, fără ca unul dintre ele să revendice autoritatea asupra întregului.
Unipolarismul organizează lumea în jurul unui centru care își atribuie o responsabilitate globală și cere recunoașterea prerogativelor corespunzătoare. Autonomia celorlalți este acceptată în limitele compatibilității cu această întâietate.
Multicentrismul distribuie capacitatea de a participa la organizarea lumii; unipolarismul concentrează puterea de a defini condițiile participării. Multicentrismul conduce la gestiunea federală; unipolarismul la gestiunea imperială.
- Dezideologizarea relațiilor sau universalizarea unui model
Dezideologizarea permite cooperarea între societăți cu sisteme politice și tradiții diferite. Legitimitatea dialogului decurge din existența unor interese comune și din recunoașterea reciprocă, fără obligația adoptării aceluiași model intern.
Imperialismul ideologic transformă particularitatea unei experiențe istorice într-un criteriu universal de legitimare. Puterea care se consideră purtătoarea modelului superior își poate atribui și dreptul de a evalua, condiționa sau transforma organizarea celorlalți.
Aici se vede cel mai clar secularizarea ideii de misiune: propria ordine este prezentată drept destinație obligatorie a întregii umanități. O minoritate de „preoți seculari” împarte lumea în damnați și salvați, promițând pământul fericirii celor care îi respectă poruncile. Pământul acela se găsește însă mereu la orizont; adică pe o linie imaginară care se îndepărtează cu atât cât „salvații” se apropie de ea.
Prima concepție admite pluralitatea căilor; cea de-a doua ierarhizează societățile după apropierea lor de un model unic.
- Spații dinamice de securitate sau sfere exclusive de influență
Prin spații dinamice de securitate înțeleg aranjamente deschise, cu participare variabilă, construite în jurul unor probleme concrete. Un stat poate participa simultan la mai multe asemenea configurații, iar acestea se pot suprapune fără să se excludă.
Puterile nu se manifestă decât acolo unde își au domiciliul sub aspect geografic, iar nu în afara acestei arii. De aceea, puterile locale vor căuta mereu formule de echilibru, fără a mai conta pe puteri externe. În aceasta este sursa securității. Fiecare are influență numai la domiciliul său și pentru a o exercita trebuie să se înțeleagă cu vecinii.
Sfera de influență presupune o delimitare teritorială și politică în interiorul căreia o putere exterioară pretinde un drept privilegiat de intervenție și limitează opțiunile celorlalți.
Diferența decisivă este libertatea efectivă a participanților. Un spațiu de securitate rămâne distinct de o sferă de influență numai dacă membrii săi își pot păstra relațiile cu terții, pot negocia regulile și pot refuza participarea fără coerciție.
- Pacea prin bunăstare și incluziune sau pacea prin forță și excludere
Pacea prin bunăstare urmărește reducerea motivelor pentru recurgerea la violență. Accesul la dezvoltare și participarea la beneficiile cooperării creează un interes în păstrarea ordinii comune.
Pacea prin forță urmărește controlarea comportamentului adversarului prin descurajare, constrângere sau înfrângere. Excluderea economică și politică poate completa presiunea militară, transformând accesul la prosperitate într-un instrument de disciplinare.
Forța de descurajare își poate avea locul în protejarea păcii. Problema apare atunci când ea trebuie să suplinească permanent absența unui acord politic acceptabil.
O pace durabilă cere ca participanții să aibă ceva de apărat împreună, nu doar ceva de pierdut dacă se opun celui mai puternic.
*************
Aceste zece contraste descriu două răspunsuri la aceeași întrebare: cum poate fi organizată conviețuirea unor comunități diferite într-o lume interdependentă?
Răspunsul armoniei, oferit de tradițiile istorice și culturale chineze, pune accentul pe compatibilizarea intereselor, pe dezvoltare comună și pe pluralitatea centrelor. Răspunsul supremației, avansat de tradițiile istorice și culturale americane, pune accentul pe ierarhie, pe avantajul decisiv al centrului și pe extinderea propriului model.
Contribuția istorică a Chinei va fi cu atât mai importantă cu cât principiile pe care le propune vor deveni reguli verificabile inclusiv în propriile sale relații cu statele mai slabe. În același timp, contribuția Americii la viitoarea ordine va depinde de capacitatea sa de a participa la pluralitate fără a o trata ca pe o pierdere intolerabilă.
Miza tranziției actuale este transformarea puterii într-o capacitate de a organiza cooperarea între participanți autonomi. De aceasta depinde dacă noua distribuție a puterii va produce o ordine comună sau va perpetua confruntarea pentru supremație.
Să urmărim așadar ce ni se va spune sau arăta de la Shenzhen.










