Acest text al lui Tandonnet este cel mai bun pe care l-am putut găsi despre nominalizarea lui Barnier.
Nu voi intra în polemică cu Tandonnet pe anumite puncte asupra cărora am o altă părere.
Pe de altă parte, vreau să sar la punctul principal al analizei, care este cuprins în ultimul paragraf:
Dacă reușește să construiască o legătură de încredere cu țara, poate răsturna masa, poate chiar zgudui sistemul. De ce să nu-i dai o șansă?
Sunt materialist, nu cred în subiectivități sau percepții, așa că nu cred că încrederea poate pica din cer: trebuie motivată, întemeiată, așezată pe o bază.
Și francezii vor fi reticenți în a-i acorda această încredere, pentru că Barnier a fost numit de Macron, – se pare că acesta din urmă nu a avut altă opțiune – și atunci republicanii, cu excepția anumitor baroni cu experiență, sunt niște ticăloși în costume.
Barnier nu are cu adevărat niciun avantaj pe bazele anterior expuse și îmi pare rău pentru el: nu își asumă responsabilitatea sub cele mai bune auspicii.
Pentru a construi încredere, trebuie să sapi fundații și să pui primele pietre ale acestei încrederi.
Și revenim la punctul în care Macron a pierdut-o, adică la câteva luni după începerea mandatului său de 5 ani.
Macron a sădit semințe de speranță poziționându-se, spunea el, „nici la dreapta, nici la stânga”, în același timp etc; dar proiectul său de bază a fost un Proiect de Recuperare cu o mișcare colosală de transfer de fluxuri și valori adăugate de la gospodării către întreprinderi pentru a le îmbunătăți competitivitatea, a reduce nevoia de îndatorare, a promova investițiile și munca productivă.
Acest lucru nu a fost niciodată exprimat în Franța în mod evident, dar a fost firul comun al prezentării sale la Londra, în fața capitalului internațional.
Acest fir comun a plecat de la o observație, de la un diagnostic corect; Franța avea nevoie de un transfer major de la consum la investiții și echipamente, o nevoie de productivitate și inovare, o nevoie de o reducere relativă a impozitelor și taxelor publice.
Nu există nimic reacționar în diagnostic sau firul comun; sunt autentic progresiste.
Dar eroarea lui Macron a fost să creadă că starea de grație și contextul societal au permis toate acestea!
Dar starea de grație s-a prăbușit foarte repede, împrejurările nu erau favorabile; în ceea ce privește mascarada societală, ea nu a entuziasmat Franța, care lucrează și se luptă cu povara menținerii națiunii și a tuturor profitorilor în viață!
Eroarea centrală a lui Macron a fost să nu dea conținut poziționării sale nici la dreapta, nici la stânga și să nu înțeleagă că nu putem lua totul de la oameni fără să le dăm nimic în schimb!
Ar fi fost necesar un proiect echilibrat, o viziune ca cea pe care o avusese de Gaulle sau pe modelul CNR care și-a dezvoltat în timp contururile; o viziune de a da și a lua, a moralității, a echității sociale; ar fi fost necesar să nu se ia de la unii pentru a le da altora, ci să se modifice regulile de împărțire; angajatul care se află în frunte, după cum spunea Stoleru, nu trebuie și nu poate fi singura variabilă de ajustare în contextul unei situații la fel de dezechilibrate precum cea a Franței.
Oamenii, forțele active, trebuiau să simtă că toți sunt implicați. Cu siguranță a fost necesară îmbunătățirea competitivității și a rentabilității, dar aceasta trebuia contrabalansată de o politică, o adevărată politică națională, publică, de interes general prezent și viitor; asta nu trebuie să scape de sub control în politica de clasă!
Dar a fost o serie rușinoasă și cinică de cadouri pentru cei bogați!
Nu voi detalia, dar afirm că a fost posibil.
Dar pentru asta ai nevoie de o adevărată îndrăzneală, o îndrăzneală de exemplu precum Mendes France sau Michel Jobert la vremea lor.
Avem nevoie de un Nou Pact Social dacă vrem să întoarcem Franța.
Citiți-l pe Tandonnet.
„Victoria ciudată” sau speranța ambiguă și precară
Publicat pe 6 septembrie 2024
de
Dreapta clasică, numită și „republicană”, este fericită cum nu a mai fost de 8 ani, de la victoria lui François Fillon la alegerile primare din 2016 care părea să deschidă calea către Elysée. Unul de-al său, Michel Barnier, s-a întors la cel mai înalt vârf al statului. Este o bucurie cvasi-unanimă, toate tendințele combinate se bucură: liberală, suveranistă, conservatoare, populară. Mai bine, se împacă: independenții și adepții macronismului împărtășesc aceeași satisfacție.
[Și eu sunt fericit!]
Transferul puterii către Matignon a dat naștere unei scene uluitoare de depășire a „ lumii noi” (macroniste) de către cea veche. A fost nevoie doar de câteva cuvinte bine alese din partea noului prim-ministru, „smerenie, adevăr, respect, acțiune”, pentru a-l trimite, în infernul unui coșmar trecut, nesfârșitul, prăfuit, pompos, arogant, mulțumit de sine, deconectat și narcisist – Macronian – cel puțin odios, pe Gabriel Attal.
Totul se întâmplă ca și cum dreapta clasică tocmai ar fi câștigat alegerile. Totuși, trăiește dintr-un miraj, dintr-o iluzie: nu a câștigat alegerile. Chiar iese dintr-o serie lungă de înfrângeri fulgerătoare și are doar o mică minoritate de 50 de deputați din 577… Deci, ce se întâmplă? Ce fel de victorie este aceasta?
Revenirea la putere a dreptei clasice este rodul, nu al unei victorii electorale, ci al unui accident democratic, al unei răsturnări violente în istoria politică. Rezultă din explozia clasei politice cauzată de dizolvarea președintelui Macron. Acesta din urmă, după ce a declanșat apocalipsa nucleară a articolului 12, nu a găsit altă soluție decât să-l cheme pe Michel Barnier în grabă și improvizație, un ultim apel disperat pentru a încerca să limiteze consecințele acțiunii sale iresponsabile.
Scenariului actual nu corespunde niciunuia cunoscut, niciunui plan. Nu este o coabitare prin care un prim-ministru, mizând pe o majoritate în Adunarea Națională, își impune voința unui șef de stat devenit minoritar… Nu este un „acord de guvernare”, negociat și contractat calm între liderii macroniști și LR, un act de compromis pentru împărțirea titlurilor și reconstituirea artificială a majorității absolute. Nici nu este un „pact legislativ”, bazat pe un program comun de reforme.
Nu este un act de supunere în fața președinției lui Macron. El a fost lovit de fulger, fulgerul lui Jupiter întorcându-se împotriva lui însuși, slăbit, discreditat și în pragul abisului – al resemnării, ca să spunem direct. El este cel care se bazează pe Michel Barnier, ca salvator suprem, mult mai mult decât opusul, într-un reflex de supraviețuire: salvarea mandatului de 5 ani.
Singurul lucru care a contat, pentru fostul Jupiter, a fost să-și salveze pielea evitând o moțiune de cenzură cel puțin în anul care vine. Nu a putut să se deplaseze spre stânga, din cauza intransigenței melenchoniștilor. Așa că s-a deplasat la dreapta, prin forța împrejurărilor, constituind în centrul macronist și în dreapta, o cvasi-înțelegere, un pact de neagresiune cu Rassemblement National.
Iar Michel Barnier s-a trezit a fi instrumentul acestui pact de neagresiune. Acesta din urmă se bazează pe un paradox imens: armistițiul tăcut dintre dușmanii declarați de ieri, macronismul și lepenismul. Nu era ura de „populism” sau ciuma naționalistă, inițial, rațiunea de a fi adept al macronismului? Ce paradox! Poziție infinit de fragilă și precară: experimentul Barnier se bazează în întregime pe acest paradox și pe extinderea armistițiului… Într-adevăr, dreapta clasică nu are de ce să jubileze sau să se lase cucerită de euforie.
Poate „victoria ciudată”, sau victoria artificială, să fie transformată într-o victorie democratică autentică? Să fim foarte preciși: portița e întredeschisă și șansele de succes există, dar sunt destul de mici.
Domnul Barnier nu a fost ales de francezi și profilul său este a priori incompatibil cu votul antisistem al celor 56% dintre francezi (RN și NFP) la alegerile legislative. Guvernul său, lipsit de orice majoritate clară – acest lucru este fără precedent – va fi ostatic al bunăvoinței RN.
Dar, uneori, din zguduirile istoriei, haosul politic și toate necazurile devin surprize frumoase. Fără să menționăm măcar momentele eroice (Brumaire, 18 iunie), „experiența Pinay” la care nimeni nu se aștepta în 1952 oferă un bun exemplu.
Domnul Barnier a rupt dogmele europeniste în timpul alegerilor primare din 2022 și a luat poziții ferme în privința imigrației, în centrul preocupărilor franceze.
Astăzi, el vorbește despre „adevăr, smerenie, respect pentru oameni, acțiune mai degrabă decât blabla” – țintind prin fiecare dintre aceste cuvinte Macronismul. Cuvinte care trebuiau auzite.
Dacă reușește să construiască o legătură de încredere cu țara, poate răsturna masa și chiar zgudui sistemul. De ce să nu-i dai o șansă? Pe de altă parte, dacă va eșua, vom avea fără îndoială extrema stângă Melenchonistă, deținând toată puterea în 2027. Și apocalipsa.
sursă: brunobertez.com
traducere și adaptare: Oana-Medeea Groza
